Jurnal poetic - 7 februarie 2010 - Nicolescu Tania

N u t o u e i

Cu timpul

din conul inimii mele

se-nalţă la-nceput doar un lujer subţire

şi-apoi trunchiul înaltului pin

cu umbra sa deasă parcă mohorâtă

agăţând în acele sale până şi cerul

asemenea umbrei tatălui meu.

Şi-n timp ce ea tot mai mult mă cuprinde

eu cea care sunt

mă micşorez tot mai mult

până când ajung doar cât Degeţica.

Cu timpul

din conul inimii tale

se-nalţă la-nceput un lujer suţire

şi-apoi uriaşul trunchi de baobab

cu voluptoasele-i rotunjimi

în care toată seva pământului

dimprejur ascunde

asemenea umbrei mamei tale.

Şi-n vreme ce tot mai mult ţi-acoperă

privirilor cerul

tu cel ce încă mai eşti

te micşorezi tot mai mult

până-ajungi doar cât Tom Degeţelul.

Cu timpul creşte spaţiul haotic între noi

într-un reflux perpetuu

în care-i tot mai greu să desluşeşti

ce-a fost şi ce a mai rămas din noi.

Şi pentru că mi-ai uitat căldura şi zâmbetul

şi pentru că ţi-am uitat seninătatea şi-nţelepciunea

încercăm să ni le reamintim

mărunte cuneiforme scrijelind peste udul nisip.

Ca pescăruşii ce-şi lasă amprenta trecerii

citită de lumină până când următorul val

se sparge de ţărm.

Autor: Nicolescu Tania