Bucurie care nu se va lua de la voi - La manastirea Halmyris, Tulcea, 2011

Bucurie care nu se va lua de la voi –

La mănăstirea Halmyris, Tulcea - 2011

Drum de vacanță.

Ai trecut în revistă pădurile, lanurile de floarea-soarelui și de grâu, de pe marginile șerpuitoare ale drumurilor dobrogene. Ai rezistat să nu oprești, sau poate ai oprit și ți-ai întipărit în minte peisaje pentru următoarele tablouri în ulei.

Ai trecut pe lângă uriașe mori de vânt moderne și pe lângă stupini, presărate ici-colo prin poiene. În primul rând ai ajuns la Tulcea.

De acolo, ai căutat drumul spre Murighiol și ți-ai pus ochelarii de soare. Zăreai deja și Delta. Ai urmărit indicatoarele și, nu după mult timp, ai văzut pe margine: “Vizitați Mănăstirea Halmyris și Cetatea Halmyris”. Poate un străin s-ar fi întrebat despre această mănăstire nouă de lângă o cetate veche, dar tu nu, fiind deja informat. Știai exact unde te duci, ce sfinte moaște adăpostește această mănăstire, cine este starețul. Nu mai știai exact stadiul construcției mănăstirii.

Ți-ai adunat gândurile și le-ai trecut prin ciurul conștiinței, ca și cum deja te-ai fi aflat la scaunul Spovedaniei, pe măsură ce te apropiai. Involuntar, datorită proximității unui lăcaș sfânt.

Ai ajuns.

Liniște întreruptă de muncitorii de la mănăstire, care toarnă beton, lucrează la zidurile de cărămidă. Întrebi de stareț și între timp ajuți și tu la bucătărie, intrat în ritmurile unei lumi după o rânduială a ascultării și rugăciunii, cu pace. Ai uitat de ale tale, aici te aduni din toate câte erai împrăștiat. Aștepți.

Te duci și te închini la raclele Sfinților Epictet și Astion, în demisolul mănăstirii, care e terminat. Doar că... aici au fost unele infiltrații și pereții sunt umezi. Însă tu privești acum doar cu ochi de credincios. Și, ca întotdeauna, simți fiorul sfânt la racle, poposești lângă candela mereu aprinsă și te rogi. Deasupra, se aud muncitorii. Firișoare de praf cad și pe racle (v. foto).

Apoi iei binecuvântarea starețului. E obosit, dar te primește cu bucurie și te poftește la masă. Are timp să-ți dea un sfat – e, de fapt, un taifas prietenesc, în care prezența sa îți vorbește mai mult decât cuvintele: liniștit, așezat, cuviincios și cu zâmbet bun. Nu-ți dă răspunsuri lungi, te lasă pe tine să pricepi care era răspunsul la încâlcelile tale din lume.

Intri în rânduială, participi la slujbe. Nu te deranjează tăunii din Deltă. Bâzâitul lor face parte din... peisaj. Puținii viețuitori ai mănăstirii (5) sunt răspândiți la diversele ascultări.

Pe la 4,30 dimineața te trezești auzind toaca, pentru Acatist și Sfânta Liturghie. În timp ce tu te pregătisei de culcare, starețul însuși, protosinghelul Iov Archiudean, frământase prescurile pentru a doua zi. Vii la slujbă, în paraclis, unde se află și părticele din moaștele Sfântului Nectarie; la lumina candelei, a lumânărilor din ceară și... a lunii pline, ce răsare dintre stâlpii de la Halmyris. Nu erai obișnuit, nu, însă nu puteai rata asta.

Participi și... primești anafură din prescurile minunate, cu gust de mană.

Cu toate că ai mai fost, ești stingherit, nu cunoști cu exactitate rânduiala. Îi vezi pe ceilalți călugări, cum se duce fiecare la treaba lui, fără să mai întrebe – sau tu nu ai văzut când a primit fiecare îndrumare. Întrebi, ceri, aștepți, să poți fi de folos cu ceva, fără să încurci. Iar liniștea locului ți se imprimă treptat, ca un balsam peste orice zbucium lăuntric.

Apoi, cu binecuvântare, pleci... după ce ai gustat și din caisele mănăstirii, culese de părintele stareț.

Nu e singura mănăstire pe care ai vizitat-o și la care te-ai reîntors, însă recunoști că e un loc unde te simți ca acasă, cu Dumnezeu, cu Sfinții, și cu oamenii Lui, care lucrează, liniștiți, răbdători.

Mai e de lucru până la finalul mănăstirii, adică al bisericii mari de deasupra. Mai e nevoie de fonduri, de ajutor și de bunăvoință. Dar, vorba maicii Irina de la mănăstirea Celic Dere: “Construcțiile se fac. Mai greu se construiesc oamenii. Iar la Halmyris... e bogăție de liniște. De aceea trag mulți acolo, la părintele Iov”.

Nu am plecat până când nu ne-am rugat și la mormântul rasoforului Procopie Naghi, primul viețuitor al mănăstirii Halmyris care a poposit aici pentru așteptarea veacului viitor.

“A fost greu chiar și să săpăm mormântul, pentru că aici totul este pe piatră, cu un strat subțire de pământ deasupra”, a mărturisit părintele Iov.

Iar pe drumul de întoarcere, rememorezi ce ai văzut și auzit acolo și te simți cu adevărat bogat. Pleci bucuros, ca de la un loc drag unde oricând te poți întoarce. Te-ai simțit primit cu brațele deschise. Ești conștient că nu ești un privilegiat. Oricine vine acolo e primit cu aceeași dragoste. Și te bucuri îndoit, și pentru asta.

“E greu iarna aici, părinte?” “E greu doar până trece”, ți-a răspuns părintele Iov, zâmbind.

Apoi îți amintești cum a evocat părintele chipul tatălui său, primarul călugărit la bătrânețe… Și îți dai seama că ai povestit și tu, în prezența părintelui, ca unui tovarăș cunoscut din copilărie, simplu; ai zâmbit și ai râs. “Oare pe toate le-am făcut într-o singură zi?”

“Da, la mănăstire e nevoie de ajutor, pentru biserica mare. Și o să ajute Dumnezeu, noi doar să lucrăm ceea ce avem de făcut. Să nu risipim, să nu pierdem timpul și ocazia.”

În cinstea unor Sfinți descoperiți recent, care au dat dovadă de cea mai mare... răbdare, mucenici în pământ dobrogean, din sec. III d.Hr., Epictet preotul și Astion monahul, făcătorii de  minuni. Pentru ale căror rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi! Amin.

Reporter: Mirela Șova