FREAMAT DE CONDEI - Marina Popescu - "Fereastra fara geamuri"

FREAMĂT DE CONDEI - o rubrică în cadrul căreia puteţi citi texte în proză mai lungi sau mai scurte, după cum primim şi selectăm pe blog.

Fereastra fără geamuri

                                                                           de Marina Popescu
 

Îmi amintesc de serile în care mă chemai la fereastra fără geamuri, să-mi arăți sufletul tău strălucind în lumina lunii. Avea o culoare atât de plăcută, o nuanță de bleu incredibil de frumoasă: blândă, maiestuoasă, plină de speranță. Chiar și atunci când luna rămânea închisă în spatele porților de nori, sufletul tău tot radia acea lumină magică.

Fereastra fără geamuri era una din ciudățeniile casei mele. O casă modestă, dar curată, ordonată și primitoare.

Puținii oameni care intrau în ea erau încântați de simplitatea și frumusețea încăperilor. Se simțeau atât de bine că n-ar mai fi vrut să plece de acolo. Dar spre seară, îi dădeam afară. Cam urât și deloc elegant din partea unei gazde să-și dea oaspeții afară, dar nu aveam încotro. Seara te așteptam pe tine și nu puteam accepta martori la întâlnirile noastre.

Fiecare se mira de lipsa geamurilor la acea fereastră. Unii chiar crezuseră că nu îmi permit să cumpăr și să montez un geam și se oferiseră să mă ajute. Îi refuzam pe toți politicos și evitam să dau un răspuns la întrebările lor insistente: „Și totuși, de ce lași fereastra fără geam?”

Dacă mă gândesc mai bine, aș fi putut renunța cu totul la fereastră. Dar îmi plăcea s-o știu acolo, îmi plăcea să răsucesc seara mânerul metalic pentru a închide ramele de lemn și dimineața pentru a le deschide larg.

Dar cel mai mult îmi plăcea seara, când veneai și când între noi doi nu era decât aerul dintre ramele ferestrei; parcă am fi fost amândoi în aceeași cameră. Dar nu eram. Pentru că tu erai afară, iar eu înăuntru. Un „afară” și un „înăuntru” atât de relative. Sufletul strălucea la fel de frumos de ambele părți ale ferestrei. Un geam ar fi distorsionat cu siguranță acea strălucire fabuloasă. Sau poate prin sticlă, acel bleu incredibil nici nu s-ar mai fi aprins în fața privirii mele vrăjite de atâta frumusețe.

Serile noastre treceau line, fără prea multe cuvinte. Sufletul meu se scălda în sclipirile albăstrui ale sufletului tău și nici nu ne dădeam seama când veneau zorii și trebuia să pleci.

Într-o zi însă, o furtună a inundat camera mea, ploaia și vântul și-au făcut de cap, profitând de lipsa geamurilor la fereastra mea. Proprietarul casei s-a simțit dator să ia măsuri și a montat imediat geamuri, fără să mă mai întrebe dacă vreau sau nu.

De atunci stăm împreună în camera a cărei fereastră are geamuri. În fiecare seară, două suflete strălucesc în superbe nuanțe de albastru, din spatele sticlei. Cei de dincolo de fereastră nu le văd, dar ele se văd unul pe celălalt și-și spun aceleași povești fără cuvinte. Fericirea luminează și ea camera modestă, dar curată și atât de ordonată. Dar uneori, îmi este dor de vremea când mă chemai la fereastra fără geamuri, să-mi arăți sufletul tău strălucind în lumina lunii. 
 

Autor: Marina Popescu