Poezii religioase - COSTEL MACOVEI

Ce-ar trebui să fac?

Roagă-te în fiecare zi.

Chiar dacă nu spui nimic,

Chiar dacă nu ceri nimic,

Chiar dacă nu înţelegi nimic,

Doar roagă-te.

Acordă-ţi câteva cuvinte

Şi împreună cu tine însuţi

Vei reuşi să afli gustul aerului

Şi vei auzi culorile cerului.

De obicei, Dumnezeu aşteaptă la răscruce

Şi fiecare om are de-ales. Un drum.

O clipă se odihneşte sau doarme,

Dar odată alegerea făcută,

El pleacă mai departe

Şi nu se mai gândeşte la cealaltă cale.

Ea a fost doar o încercare.

E bine să nu uiţi că,

Îngerii coboară în Infern,

Pentru a salva suflete.

Ascunşi după deget

Iisuse! Te minţeam când Te-ascultam.

Din frica şi sudoarea Ta ne înfruptam

Iubirea Ta nu era pentru noi.

Din sânge şi pământ năşteam noroi.

Numele Tău l-am scrijelit ca legământ

Până şi crucile-şi smulgeau piciorul din pământ

Mormântul Tău, un fruct cu miez pierdut

Izvorul nemuririi l-am avut dar, n-am crezut.

O lume nouă am ucis că nu Te-am vrut.

Şi cerul Ţi l-am luat, zicând că-i cu-mprumut,

Te-am alungat din inimi şi din gând

Lăsat-am vântul ca să spulbere al Tău cuvânt.

                  Te caut

            Încerc să regăsesc pacea eternă,

            Te caut şi Te strig neîncetat,

            Dar zbuciumul zadarnic se prefiră

            În vise şi în rugi de renegat.

            Din nou pornit-am în întâmpinare-Ţi

            Şi un nou veac curând îl săvârşesc.

            Mi-s cuiele mâncate de rugină

            Iar crucea-mi putrezeşte-n omenesc.

            Nu merit încă a Ta iertare?

            Pământul urlă de păcatul omenesc?

            Te caut ridicându-Ţi rugă mută

            Dar nu e timpul încă. Pribegesc.

            Eu ştiu că mila Ta-mi îndură paşii

            Ştiam că sunt iertat de la-nceput.

            Dar pentru a putea să Îţi văd faţa,

            În fluviul timp mă scurg către-nceput

Eram prea mic şi n-am ştiut s-aleg.

În timp pierdut-am legătura, o ştiu bine.

Căci învăţat-am să zidesc jur împrejur

Şi astfel lumea s-o despart de tine.

Mă întrebam dacă mai eşti în lume,

Şi-n legi Te căutam cu disperare.

Doream să cred şi o făceam cu-ardoare

Uitând că Tu sălaş aveai în mine.

Te-ai dăruit, iubirea dăruind-o.

Preaplinul Tău eu îl pierdeam pe drum;

Te risipeai, dar în mea orbire

Din cioburi nu ştiam să Te adun.

Te-ai revărsat în orişice există

Şi-n cele ce nu sunt Te-ai întrupat.

Ca să Te cred, atunci, am pus un deget

Dar doar peste morminte goale-am dat.  

Trăiesc. Şi nemurirea toarce alene

Povestea celui de-nceput,

Căci doar murind mă pot petrece-n tine,

Şi astfel nemurirea s-o pretind.

  

Autor: Costel Macovei