Concurent nr. 48 / Delia Valahe / sectiunea POEZIE LAICA

Atunci

Limbile ca două andrele

Au început să îl înţepe

Să îl rănească

Şi ochii au început să îi curgă

În valuri de şireturi lungi lungi

Să îi amintească de azi şi de mâine

Cum totul s-a deschis când în el s-a închis

Un univers de spirale de lumină

Se vede prin rotocoalele ei de fum dar atârna

De o limbă de ceas ca spânzurat

Şi tot ea a scris ultimul rând din el,

Tot ea a aruncat un muşuroi de cuvinte

Cum că totul s-a schimbat

Că lupul nu mai e lup şi blana e nărav

Şi punte s-a făcut între două raze de soare

Priveşti de acolo de sus zaţul de cafea

Unde vrei să trasez linii ale destinului nostru?

Mereu a crezut ca palma lui era netedă

Că ploaia a săpat în mine caverne râuri poduri

Peste minciuni să nu le vezi, să uiţi,

Să o uiţi ba!

Crezi că acum e doar o literă din alfabetul minţii tale

Când creierul ia foc şi se cerne cenuşă de catifea

De gând nu scuipa pe jos!

Nu arunca pe jos nicio parte din tine

Îţi va folosi

Şi cândva cerul se va deschide

Şi tu te vei înghiţi, te vei înghiţi

Nu îţi cer să îmi dai astăzi niciun răspuns

Ascultă-mă, nu,

Tu eşti tu astăzi dar mâine odată ce voi găsi urme de tine

Prin odaia ochilor mei

Mă voi spăla de minciuni, de cerneală de scrisori pictate cu sânge

Şi apa a morţii subite

Nu ştiai că noi nu am fost?

Îmi răsucesc ideile în jurul trunchiului tău

Şi schimb impresii despre piele

Şi piei din ochii mei

Ca o părere

Adorm ghemotoc în crăpături din buze

Şi descopăr prăpăstii de suflet încâlcit în fire de iarbă

Prin păr mă plimb în salturi de pe linii de destin

Şi urmăresc colţul gurii de adevăr

Printre degete pătrate şi desculţe de amprente

Atârnate în vârf de geana încolţită

Pe curând!

Ai spus când ţineai o mână în mâna ta

Ca o petală rece de mirare

Că timpul trece ca un gust.

Sunt în formă.

De venă şi curg

Te descurci?

Atunci aluneci şi îmi creşti pe gât ca un copac

Şi părul te deschide ramură cu ramura

Flori de cactus deja se aprind

Ştii că a trecut un mai crezi?

Îmi stă pe limbă şi nu am ştiut niciodată să scuip sau să fluier

Dar când trebuie înveţi

Şi te faci mic colorat mare şi negru translucid ca o hârtie nescrisă nespus

Ştii? Nu mai mişca deşi respira cuvânt

Nu vrea să devină un gând

De unde crezi că vii

Tu nu ştii că toamna îţi iei zborul printre aripi de gri

Şi apoi te prelingi din ochi limpezi

Crestezi cărări pe fete uscate

Şi în urme de apă creşti răsuflări

Spui cald şi plin şi rotund ca o picătură

Şi te spargi în curcubeie mărunte de priviri.

În noapte adulmeci un ultim pas descălţat de suflet

Am prins din săritura curaj

Să adorm în praf de vise de făină

Tu pleci şi pe perne miros de negru făcut sul

Şi aruncat în inimă ca un buchet de respiraţii alerte

Să vii şi să vezi

Că numai totul e la fel şi nici totul nu mai e nimic

Un mic susur de regret

Decât că aştepţi să cazi în gol

Gol de tinele de ieri că o impresie.

Când ai păşit atunci

Am crezut că o să numărăm împreună picăturile de ploaie,

Firele de iarbă

Sau că o să ne transformăm în doi pitici bărboşi

Sau într-o variantă minimală a sufletelor noastre.

Ca o să multiplicăm în noi copilării şi copilărise

Care nu se tratează

Şi că o să ne trântim într-o palmă moale.

Eu trebuia să stau pe linia inimii

Şi tu pe linia destinului

Şi să trasăm linii infinite între noi

Ca doi păienjeni

Şi să jucăm şotronul ca să ne găsim

Ca doi purici care nu-şi găsesc locul deloc singuri.

Am zis că o să te ţin de mână

Dar tu de fapt erai făcut din gelatina

Şi treceam prin tine

Ca printr-o glugă de cauciuc

Şi rămâneam acolo zile, luni, ani neîntrerupţi

Decât de vibraţiile vocilor tale.

Vorbeai acolo în noi mai grav, mai dulce,

Câteodată îţi simţeam zâmbetul în stomacul nostru

Şi mă gâdilam groaznic.

Într-o zi ai strănutat puternic

Şi m-ai aruncat din tine goală şi translucidă cum eram

Şi am început să mă pipăi şi să mă mănânc dinspre înăuntru în afară

Până au rămas din mine

Decât o pereche de buze cu dinţi,

Printr-o iarbă, undeva într-un verde infinit.