Concurent nr. 38 / Casandra Ioan / sectiunea PROZA SCURTA

TOUJOURS L'AMOUR

Mă întreb ce ai face tu, dacă te-ai simţi aşa cum mă simt eu acum. Evident, ai scrie. Ai scrie într-o formă mai mult sau mai puţin simbolică despre patimile şi viziunile ce zac în tine. Eu aş scrie despre sărutarea oglinzii, despre atingerea dublului şi a răsfrângerii în veşnicie. Aş povesti despre nişte clipe mai uriaşe decât viaţa, în care te poţi pierde sau te poţi redobândi. Ţi-aş spune despre bucurii şi tristeţi, toate asociate cu acest eu împletit din trup şi suflet. Acest suflet mereu imatur, mereu cu un pas în urmă, cu dorinţa vie de a repeta ante-penultimul pas, poate ca un gest iconic de oprire a timpului în loc.

Dar azi încep cu această idee:

Tot ce sunt eu la câteva zile, la câteva luni, la doi, la cinci, la şapte, la paisprezece, la patruzeci de ani de la naştere, nu sunt decât cercuri concentrice a ceea ce sunt în mijlocul meu cel mai profund. Dacă şi-ar putea aminti asta în fiecare zi, omul ar fi simplu, omul ar putea renunţa la toată istoria sa de viaţă, cu izbânzi şi eşecuri cu tot, şi la toată materia din juru-i. Pentru că omul nu există în materie, el doar viază prin ea. Materia e suportul său fizic, dar neânsufleţită de sufletul său, materia nu înseamnă nimic.

Mare parte din universul actual, aşa cum îl cunosc, înseamnă moarte. Trăirea sub imperiul stoarcerii clipei de tot ce îţi poate ea oferi înseamnă moarte. Trăirea în gargantuelism şi pantagruelism înseamnă moarte. Singurul salt „mortal" în acest perimetru, e saltul ontologic al iubirii.

Oare această lume moartă mai duce ea dorul unui dincolo, unui peste fire, unui alt fel de a fi? Se simte moartă această lume moartă? Se simte neîmplinită în extazele ei fast food, fast love, fast thinking?  Şi-a dat această lume moartă semnalul de alarmă pentru o grabnică a sa resuscitare?

Viaţa nu poate fi repetiţie. Trupul e repetitiv. Conştiinţa, ba. Sufletul ia forme şi aspecte ciudate, diafane, confuze. În fiecare zi altul e cerul sufletului. O zi nu seamănă cu alta. Un extaz cu altul, da. Mecanicitatea plăcerii faţă în faţă cu imponderabilitatea sufletească. Repetiţia până la nonsens, afundarea burghiului în placa de lemn şi rumeguş zburând în lături şi zborul, mereu altul, când sus, când jos, când afectiv, când meditativ, când metafizic, al sufletului. Înariparea aripei şi rumeguşul rumegării clipei. Ci problema nu s-ar pune aşa. Fiindcă acestea două, trup şi suflet, abject şi sublim, nu sunt împărţite, ci împreună. O mică sclipire, sau lipsa ei, înseamnă trăirea în viaţă, sau trăirea în moarte. Mulţi din cei morţi, dac-ar şti că sunt morţi, ar da orice să devină vii. E vorba de o luciditate care întrece mintea drogând-o, dar care nu are întotdeauna tăria să înşele sufletul. Sufletul purtat prin cele mai picante orgii nu se va simţi împlinit la nesfârşit. Omul ajunge să fie un mort viu. Aparent se mişcă, dar în fapt, este mort sufleteşte, acţionează antitetic, fără sens şi fără puterea de a se opri. Viu trupeşte şi viu sufleteşte, aceasta înseamnă a fi viu în eternitate. Acest dar e al puţinora, unii chiar trăitori în zilele noastre. Calea lor în viaţă nu e pe măsura căii de jos, căii limfei, ci se face în tăcere, smerenie şi suferinţă.

Drumul alb

Azi mă apropiu de trupul meu în acelaşi fel în care mă apropiu de mintea mea. Sau, poate, cu o diferenţă de nuanţă.

Azi îmi scriu mie poveşti pentru a mă cunoaşte mai bine. Dar cred că mă cunosc îndeajuns. Reflexele, spaimele, tresăririle, extazele, mirările intră fiecare în căsuţa lor, nicio reacţie nu îmi rămâne necunoscută. Şi atunci care este mobilul acestei scrieri stângace? Să mă descarce de flegmă, să mă lase să curg într-un lighean cu apă sărată pentru uşurarea traficului intestinal şi a sufletului?

Văd că iar aiurez şi pun oglinda în faţa oglinzii, nefăcând decât să măresc hiperbolic distanţele, nereuşind decât să circumscriu nimicul.

Pun geană peste geană şi strâng din ochi, apoi clipesc şi văd neclar ceea ce e în jurul meu. Mă zbat să găsesc un drum, un drum care să fie unic până la moarte, care să aibă continuitate. M-am săturat de drumuri efemere ca ued-urile, de drumuri la întâmplare, de drumuri picante şi care miros apetisant, de drumuri făcute doar pentru că utilizarea picioarelor îţi mai e permisă, doar pentru că eşti tânăr şi poţi, doar pentru a-ţi anestezia mintea. Toate acestea sunt drumuri în alb, îţi consumă hârtia, dar nu rămân trasate. Drumul alb ne consumă pe majoritatea. Mulţimea de rebeli faţă în faţă cu lipsa unei cauze, a unei cauze căreia să-şi închine întreaga viaţă...

La fel cum omul e unic şi viguros, la fel şi drumul său ar trebui să fie unic şi viguros. Omul ar trebui să-şi înceapă viaţa metodic la un capăt, acest capăt neechivalând cu naşterea lui naturală, ci cu naşterea sa în spirit, cu naşterea ideii de ceea ce este, şi apoi s-o sfârşească metodic în cadrul drumului unic ales. Nimeni nu zice că acel om va ajunge la o destinaţie anume, pentru că, în această ecuaţie matematică, lipsesc atât de multe, bunăoară factorul timp care nu ştim până unde se întinde şi factorul motivaţie care nu ştim cât este cu noi şi cât nu şi mulţi alţi factori pe care nu-i putem bănui şi asupra cărora nu avem controlul absolut. Toate acestea sunt însă detalii la care omul care a descoperit drumul unic tinde să nu se uite.

Există drumuri suspendate, drumuri care nu duc nicăieri, drumuri care avem impresia că revin de unde au plecat.

Atâta timp însă cât factorul iubire nu îl avem în ghete, drumul va fi întotdeauna accidentat şi fără sens.

Chiar dacă mă mişc ca melcul, ia-mi dragostea şi nu mai am nimic.

Azi însă sandalele mi s-au rupt de jazzul alambicat al drumurilor, spinii au devenit roşii pe marginea drumului şi au început să şiroie. Pietrele au început să-mi râşnească tălpile, iar praful s-a lipit de ele ca un iubit în căutare de extaze.

Cad în genunchi şi continui drumul în patru labe. Crucea soarelui îşi pune pecetea pe fruntea mea. Răsare luna aducând cu ea valuri de vise. Le resping cu palmele şi picioarele până când ele se retrag. Reflux bine meritat.

Dacă drumul meu şerpuieşte în deşert şi el e viaţa mea, atunci îmi place să ştiu că mă aflu încă în deşert. De aceea, iluzia unei mări ce îmi asaltează mintea în fiecare seară, nu e doar o iluzie, ci e ca o ocară stârnită de un Cerber mult prea nemilos. Viaţa mea e albă ziua şi plină de culori noaptea. Realitatea mea e albul. Hiperrealitatea mea, culoarea. Tind să simplific. Să mă simplific. Azi nu mai pun preţ pe contraste care anesteziază mintea şi sufletul.

            Mă târăsc prin deşertul meu clocotitor şi mă îmboldesc cu toată fiinţa spre punct, punctul final. Accept aici şi acum suferinţa pentru a putea păşi pe marmura netedă a seninului, a unei fericiri nepătimaşe, nepământeşti.

            Azi mă contopesc cu praful drumului atât de organic încât rănile mele, ca nişte guri flămânde, încep să îşi dorească să mânânce praf de cel puţin trei ori pe zi. Aici, în praf, sunt mai aproape de esenţa mea, sau cel puţin mai aproape de înţelegere.

            Colbul mă învăluie, mă întăreşte şi îmi dă sensul calcinat pe care îl caut. Carnea mi se usucă şi se desface curând de pe oase. Apoi oasele, din roz-roşietice, devin din ce în ce mai albe. Ochii se scutură şi ei ca două mere putrede. Îmi continui drumul prin arşiţă, fără a o mai vedea. Când mă odihnesc nisipul îmi curăţă şi mai bine coastele. Marea s-a transformat între timp într-un pârâu care îmi scaldă doar gleznele. Continui să păşesc şi arunc o ultimă întrebare, ca o raniţă, pe clavicula dreaptă: „Unde eşti?"