Sectiunea PROZA SCURTA

28 Juin 2009, 17:56pm

Publié par Mirela

DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Concurent nr. 29, Dan Norea, din Constanţa

Raiul

Eram în rai de un timp nedefinit. De fapt, aşa cum mi-a explicat un filozof, în rai timpul nu se poate măsura, în momentul morţii are loc o ieşire din timp. Şi din spaţiu, dar asta e altă poveste.

Începusem să mă cam plictisesc. La început totul era roz. În aer pluteau arome îmbătătoare. Se auzea în surdină o muzică divină de Bach. De fapt, pentru mine era Bach. Raienii cu care am discutat se pare că auzeau fiecare altceva: Beatles, Gerswin, Nightwish...

Mâncarea şi băutura erau la discreţie. E adevărat, senzaţiile de foame şi de sete nu existau. Dar nici senzaţia de saţietate, puteai mânca oricâte feluri şi în orice ordine. În afară satisfacţiei, efectul băuturilor era inexistent, starea de euforie era oricum prezentă în permanenţă.

Când îmi doream să joc şah apărea din nimic o tablă cu piesele aranjate, se apropia un alt raian şi începea partida. Câştigam întotdeauna, satisfacţia era garantată. Numai că odată am comentat partida cu raianul partener. Şi el câştigase!

Interesante erau Muzele. Erau mai multe, specializate pe discipline artistice, domenii, subdomenii, curente. Dacă voiai să compui un sonet petrarchian, venea muza potrivită. Şi nu ştiu cum, fără să îţi dicteze, sonetul îţi venea în minte fluent, fără poticneli. Cu un conţinut dens şi o prozodie perfectă.

Când îl terminai constatai că în jurul tău se găsesc câţiva zeci de raieni care îţi aclamau măiestria. Şi pe cer se mai aprindeau câteva stele în onoarea ta.

Un Editor mi-a şoptit că o constelaţie întreagă, Ursa Mare, apăruse în urma unei tragicomedii scrise de Shakespeare.

Din loc în loc erau instalate ecrane uriaşe unde vedeai tot ce se întâmplă pe Pământ. Evident, raienii alegeau stadioanele, ringurile de box, cursele de formula 1... Când murea un pilot era întâmpinat în rai cu aclamaţii.

Raienele preferau dramele sentimentale. Aveau gusturi diferite, dar pe Pământ găseai de toate, de la idile suave între adolescenţi până la telenovele sângeroase. Am urmărit-o odată pe o raiană, o suspectam că alege cu predilecţie scenele porno. M-am interesat, nu cumva ajunsese în rai din greşeală ? Nu, se pare că pe Pământ fusese o sfântă, murise fecioară, acum avea dreptul să vadă ce a pierdut.

Nu aveai o libertate totală. Nu era propriu-zis o cenzură, dar din când în când era necesar să ceri aprobare de la un Editor. De exemplu dacă simţeai nevoia să călăreşti un inorog. În cazuri extrem de rare se apela la Administrator, binecuvântat fie numele Lui.

Ideile despre Pământ mi s-au schimbat pe măsură ce îmi creştea nivelul şi aflam noi informaţii. La sosirea în rai eram convins că Pământul e centrul Universului, scopul tuturor lucrurilor.

A urmat ceea ce pe moment am numit-o revelaţie. Pământul a fost creat pentru raieni, ca o imensă scenă de teatru.

Mult mai târziu am fost avansat din stadiul de spectator. Abia atunci, când am căpătat dreptul de a interveni în destinele muritorilor, am realizat adevărul. Pământenii erau păpuşi, iar raienii de nivel înalt erau păpuşari. Tot ce se întâmpla pe Pământ era rezultatul unor scenarii. În funcţie de nivel, aveai dreptul să controlezi destinul unui singur individ sau să provoci calamităţi pe scară largă, cu milioane de morţi.

Cum spuneam, începusem să mă cam plictisesc. Aveam nivel maxim, deja scrisesem câteva mii de volume de poezii, provocasem câteva războaie mondiale în care mă luptasem cu un raian concurent. Evident câştigasem amândoi, numărul de morţi era egal în ambele tabere.

Şi deodată...

Scena se schimbase instantaneu. Aparent peisajul era acelaşi. Dar în aer mirosea a pucioasă. Muzica de Bach dispăruse, în locul ei nişte zgomote de rotopercutor îţi bubuiau în urechi.

Se pare că, nu se ştie din ce motiv, fusesem transferat în iad.

Pe rând constatai că mâncarea şi băutura aveau un gust infect. Nu te îmbătai, dar aveai în permanenţă o senzaţie de cap mare, iar în gură aveai un gust de leşie.

Senzaţie de durere propriu-zisă nu aveai, nici nu se putea. Dar indiferent ce făceai, urmarea era o umilinţă mai mare decât precedenta.

Am jucat câteva partide de şah. Cu nişte deschideri pe care nu le mai văzusem, pierdeam în permanenţă în două mutări.

Am scris un sonet. E adevărat, fără muză, dar eram mulţumit de opera mea. Au apărut imediat câţiva care au început prin a-mi demonstra că e cel mai prost sonet scris vreodată. Ritmul şchioapătă, rimele sunt facile, ideile sunt incoerente. Au sfârşit prin a-mi declara că de fapt nu era un sonet, nici măcar o poezie, erau nişte lături bune de aruncat la porci. Totul s-a incheiat cu nişte hohote dispreţuitoare.

Unul din ei a rânjit şi a arătat spre cer. O stea micuţă, prima mea stea pe care o primisem în rai pentru un poem într-un vers, dispăruse.

Puteai şi aici să manipulezi oameni. Dar numai câte un copil. Şi în absolut toate ocaziile, apăreau câţiva mai mari care îl snopeau pe al tău.

Am aflat că după ce îţi creşte nivelul poţi controla mai mulţi copii, poţi să organizezi bande. Un singur tip a avut nivelul atât de înalt încât a reuşit să organizeze Cruciada copiilor.

După un timp nedefinit... de fapt e impropriu spus, iadul e ieşit din timp. Şi din spaţiu. Dar mă rog, după un timp, s-a schimbat iar peisajul. Urechile îmi ţiuiau de atâta linişte, dispăruse rotopercutorul şi reapăruse Bach. Şi mai apăruse cineva, un Editor căruia zâmbetul i se lăţea de la o ureche la alta.

- Bine ai re-venit ! mi se adresă.

- Îmi spune cineva ce se întâmplă ? A fost o pedeapsă temporară, am greşit cu ceva?

- Nu, dar începusei să te plictiseşti. Administratorul, binecuvântat fie numele Lui, a prevăzut şi acest lucru. Şi a inventat perioada de recuperare. Fără termen de comparaţie, fericirea nu există.

Mi-am dat seama de marea înţelepciune a Administratorului, binecuvântat fie numele Lui, peste câteva momente. De fapt, în rai e impropriu spus momente ...

Pe când constatam, plin de satisfacţie, că prima mea steluţă reapăruse pe cer, îl văd lângă mine pe rivalul meu de pe Pământ, cel care îmi împroşca cu noroi poemele. Îl întreb:

- Ce e cu tine, nu te-am mai văzut pe aici?

- Păi nici n-aveai cum, până acum am fost în iad. Dar, probabil pentru bună purtare, m-au transferat...

"Bună purtare ? S-o crezi tu ! Probabil te obişnuiseşi prea tare cu umilinţele şi acum eşti în perioada de recuperare inversă" rânjesc eu în minte. Şi cu o satisfacţie neîntâlnită până atunci nici măcar în rai, îi spun binevoitor:

- Păi hai să îţi arăt împrejurimile.

Dan Norea (Tema "Încătuşare")

Dan, dansezi ?

- Dan, dansezi ?

Mă aflam într-o siditecă. O însoţeam pe nepoata mea Cristiana, care intrase în discoteca alăturată. Acum probabil sălta pe o melodie re-pop, cel mai probabil Ciuleandra remixată, ultimul hit la modă. Cristiana era la curent cu toate noutăţile dar, ca toţi cei de vârsta ei, nu făcea nicio diferenţă între Beatles şi Queen. Pentru asta apăruseră siditecile, săli relativ noi în peisajul urban. Erau frecventate mai ales de persoane de vârsta a doua, care doreau să danseze pe o muzică ceva mai veche. DJ-ii erau de obicei istorici de artă, înaintea fiecărei melodii spuneau câteva vorbe despre autor, momentul şi locul lansării, interpreţi celebri de-a lungul timpului. Siditecile erau specializate - rock, twist, blues, tango... Cea în care mă găseam răsuna de acordurile valsului din Serenada lui Ceaikovski. Intrasem numai să ascult, trebuia să pierd cumva timpul.

- Dan, dansezi ?

Mă întorc încet către vocea uşor cântată din spatele meu. Posesoarea ei, aproape la fel de înaltă ca mine, îmbrăcată într-o rochie lungă, neagră, mulată pe corp, părea să aibă dimensiunile ideale: 88-58-88. Nici celelalte amănunte nu păreau să se abată de la standardele de frumuseţe. Părul lung, mătăsos, era împletit în şuviţe roşii şi aurii. Ochii mari, verzi se uitau întrebător la mine.

- Cu plăcere.

La dans constat că avea o uşurinţă deosebită, răspundea perfect şi la schimbările de amplitudine şi la cele de ritm. Puţină lume ştie să danseze bine vals. Pe mine mă învăţase mama încă din copilărie. Considera că face parte din cultura generală.

- Ne cunoaştem de undeva ? îmi amintesc eu că îmi spusese pe nume. Mie figura mi se părea perfect străină, dar nu era prima oară când memoria îmi juca feste.

- Nnu, nu-nu cred.

Amuzat, îmi dau seama de confuzia creată. Numele meu era rezultatul unei mici bâlbâieli.

Altceva nu mai vorbim, ne lăsăm cuprinşi de vârtejul valsului.

Mai târziu am constatat că uşoara bâlbâială apărea numai în momentele de intensă emoţie. Probabil ezitase mult înainte de a mă invita la dans. De altfel, era un defect care îi dădea un farmec în plus, fără el ar fi fost perfecţiunea întruchipată.

Câteva săptămâni am fost nedespărţiţi. Numai cine a iubit cu adevărat poate recunoaşte starea de beatitudine care mă cuprindea imediat ce o lăsam în faţa casei. Descopeream în fiecare moment un lucru nou, care îmi plăcea mai mult decât cele de până atunci. Niciunul dintre noi nu îşi exprimase încă dragostea. Eu aveam o teamă nelămurită: "Dacă mă consideră doar un prieten, un bun partener de plimbări şi de conversaţie ?". Până când, într-o seară senină de mai, stând pe o bancă în parc, şi-a rezemat capul de umărul meu. Sărutul a venit de la sine.

Într-o zi i-am cunoscut părinţii. Tatăl era inginer, lucra la Uzina de Roboţi Pozitronici. Mama era neurochirurg la Institutul din afara oraşului. M-au privit cu un uşor interes, dar fără o amabilitate excesivă. Asta m-a descumpănit puţin, dar aşa cum îmi propusesem, am adus conversaţia la punctul dorit de mine:

- Ştiţi că sunt prieten cu fiica dumneavoastră ...

- ...

- ... de fapt o iubesc şi am motive să cred că şi ea mă iubeşte...

- ...

- ... şi m-aş bucura dacă ar accepta să se mărite cu mine.

Urmă o tăcere jenantă. Cei doi se uitară unul la altul, el uşor încruntat, ea întrebătoare. În sfârşit tatăl se hotărî:

- Ştii cu cine eşti prieten ? Mai exact, cum o cheamă ?

- Da, Leni. Probabil că în buletin e Elena.

- Nu are buletin. Iar Leni vine de la LN-1953, numărul de serie din Uzina de Roboţi Pozitronici.

- Nnu înţeleg...

- Ca să înţelegi, vino cu mine.

Străbăturăm împreună un culoar pe care nu mai fusesem niciodată, până în faţa unei camere cu un geam imens. În spatele geamului se vedea o fată, imobilizată în pat, cu un mănunchi de fire ce păreau că îi ies direct din tâmple.

- Ea este Corina, singura noastră fiică. Acum doi ani a avut un accident şi a paralizat fără nicio şansă de refacere. Eu şi soţia mea ne-am unit eforturile şi am creat-o pe Leni, un robot pozitronic cu o oarecare autonomie, dar conectată în permanenţă la creierul fiicei noastre. Gândurile, sentimentele, deciziile sunt în întregime ale Corinei. Toate senzaţiile, mai exact toate cele cinci simţuri, sunt transmise instantaneu. Mişcările sunt autonome, paşii sunt făcuţi de Leni dar direcţia este comandată de Corina.

- Bine, dar... noi am făcut dragoste...

- Posibil, Leni a fost dotată şi în sensul ăsta. Poate mânca, pentru a savura o prăjitură gustoasă. Poate bea, ba chiar poate simţi o uşoară senzaţie de ameţeală după un pahar de coniac. Poate avea relaţii sexuale, poate avea chiar orgasm. Totul pentru ca fiica noastră să aibă o viaţă cât mai aproape de cea reală.

Confuz, am plecat clătinându-mă. Două săptămâni am stat în pat cu ochii în tavan. După care m-am dat jos, am făcut un duş, m-am ras şi am mers acasă la Leni. De fapt la Corina. Am sunat protocolar. Iese în uşă tatăl Corinei, gârbovit şi şovăielnic:

- Vrei să intri ?

- Da, dacă nu vă deranjează.

- Poţi să intri, dar nu mai e nimeni acasă. Corina a murit, iar Leni a dispărut.

- Îmi... îmi pare rău... Cum s-a întâmplat ?

- Corina a avut un şoc. Era de aşteptat, oricum a trăit mai mult decât speram la început.

- Şi Leni cum de a dispărut ? Doar e un robot, ba chiar un robot pozitronic, ar trebui să asculte de cele trei legi.

- Păi nu cred că prin plecarea ei a provocat un rău cuiva. Deşi ... ne obişnuisem cu ea. Pe de altă parte, avea o capacitate de a învăţa fantastică. Iar de la Corina chiar avea ce învăţa. Autonomia ei creştea neîncetat. O dată cu moartea Corinei, vrând nevrând, a devenit independentă. Sunt chiar îngrijorat, acum e singură, va trebui să ia decizii.

Peste câteva luni eram în aceeaşi siditecă unde începuse totul. Ascultam "Dunărea albastră" şi o aşteptam pe Cristiana. Deodată aud în spatele meu un glas uşor cântat:

- Dan, dansezi ?

Dan Norea (Tema "Frumuseţea asta care ustură")

Organizator: Prof. Religie Mirela Șova