sectiunea PROZA SCURTA

26 Juin 2009, 14:08pm

Publié par Mirela

DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Concurent nr. 25, Tincuţa Horonceanu Bernevic

http://tincutahoronceanubernevic.blogspot.com/

O zi de 1 iunie

Era acolo mereu, lipită de zidurile cenuşii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiţi sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-şi paşii dezlânaţi prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simţeam prin apropiere. Părea că o recunoaşte şi i se supune.

                  De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.

Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simţea bucuria. Câte o rază, furişată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputinţă sau obişnuinţă? Plângeam fără să ştiu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.

Ploaia încetase curând după miezul nopţii. Mi-am ciulit urechile ca să ascult ultimile picături cum răpăie pe tabla de la pervaz. În semiobscuritatea camerei, am păşit uşor până la patul de alături. Dormea cu zâmbetul pe buze. M-am aplecat şi l-am sărutat pe obrăjor. Adormise fericit. A doua zi era călătoria! Târziu în noapte, visele mele pluteau alături de visele lui, se contopeau în liniştea artificială a salonului, despletindu-se doar spre zorii zilei, când paşi mărunţi şi grăbiţi ne anunţau deşteptarea.
În faţa spitalului, stăteau aliniate câteva maşini de teren. Şeful unei mari companii de răcoritoare avusese ideea să sărbătorească ziua de 1 iunie altfel. Fără acadele, fără muzici de top, vată de zahăr şi roata norocului. Toţi copiii care au primit acordul medicului aşteptau în hol, cu nerăbdare, să plece. Maşina în care am urcat noi, de culoare bej metalizat, părea destul de puternică. Îl las pe Tudor să se prezinte. Şoferul, cu uşor accent de Chişinău, îi răspunde la ploaia de întrebări.
                  - Aceasta e din clasa limuzine. Ford Explorer. Maşină americană, maşină babană!
Tudor râde. I se citeşte neastâmpărul pe faţă. Nu l-am mai văzut de mult atât de emoţionat. Repetă cu glas peltic:
                   - Masină americană, da,da!
Stăm în spate de teama şocurilor, deşi, mă tenta ideea de a-l lăsa pe scaunul din faţă. Tudor se ridică şi îşi iţeşte căpşorul printre cele două scaune, alături de Mişa.
                   - Pornim? întrebă acesta, zâmbind.
                   - Da, pornim! încuviinţă Tudor, cu faţa luminoasă.
Drumul spre Gilău începe. Maşinile pornesc una câte una, iar a noastră la urmă, spre a privi mai uşor caravana. Tudor recunoaşte tipurile de maşini, şi nu se sfieşte să le enumere cu voce tare. Nu intervin cu nimic. Stau cu o mână în jurul trupului fraged, ca o centură de siguranţă, şi îl las să savureze călătoria. Pe stradă, oamenii ne fac cu mâna, veseli. Atunci aflu din spusele lui Mişa, că s-a creat un fel de tradiţie cu această excursie. Un alt mod de a spune «suntem alături de voi »!

La ieşirea din Cluj, maşinile părăsesc rând pe rând şoseaua şi pornesc pe dealuri, traversând pădurea. Crengi ude de ploaie se izbesc de parbriz cu putere. Avem senzaţia că or să sfâşie sticla şi ne vor lovi ochii, pe care, instinctiv, ni-i apărăm cu mâinile. Drum de pădure, soluri argiloase pe care cauciucurile alunecă, provocându-ne spaime inutile.
                  - Ca în filme! E frumos, nu-i aşa, mami? îmi cerea părerea din când în când, Tudor.
Dau din cap a aprobare şi îi urmăresc reacţiile. Faţa îi este transfigurată. Stă în picioare conducând cu un volan invizibil maşina ascultătoare. Scoate zgomote de frână, de acceleraţie, se visează puternic, îndemânatic, cu un volan adevărat în mâini. Parcă uită uneori să respire! Mânuţele fragile îmi amintesc neputinţa. Aş vrea şi eu să uit să respir. Pentru totdeauna. Ca şi cum ai apăsa DELETE pe o viaţă. Pe viaţa mea de acum. Cea de roboţel ghidat de forţe nevăzute, care mă împing cu putere, dintr-o parte în alta. Nu mă supun! Doar uneori mă simt o păpuşă de cârpă cu care destinul îşi spală sandalele.
Tudor râde când îl provoacă pe Mişa să coborâm o pantă. Acesta îl ascultă, maşina trece printre tufe de măceş, pe iarba udă de ploaie. Adrenalina curge înfiorându-ne nervii.
            -A fost bine? întrebă Mişa zâmbitor.
            -Super! Mai putem repeta figura? se alintă Tudor.
            -De câte ori vrei! Maşina asta e foarte puternică! Cea mai tare din caravană!
Putem urca pe munţi, pe unde vrem noi! Nimic nu ne opreşte! continua Mişa să-l impresioneze.
Nu mă pricep la maşini. Bănuiesc că şi ceilalţi şoferi spun la fel copiilor pe care îi plimbă. Dar Tudor îl crede pe cuvânt pentru că îl face să se simtă special. Mişa ne spune că are o fetiţă mică acasă. Cu siguranţă că este un tată bun.

Mă uit speriată în jur. Ea nu mai era acolo. Dispăruse. În aer plutea bucuria, uitarea de sine şi glasul ca de clopoţel al lui Tudor.

În vârful unui deal am făcut popas. Din fiecare maşină coborau copiii şi însoţitorii lor. Aerul era proaspăt. În zare se vedea Clujul ca un uriaş organism, viu şi armonios. Aliniaţi acolo, copii şi adulţi, păreau un tablou de familie, reuşit, pe care însă, nu-l semna nimeni. O imagine păstrată în memoria colectivă a locului. În realitate, fiecare copil avea un alt nume, bine stabilit: leucemie, carcinom, meduloblastom... denumiri alunecate parcă de pe Google în dosarele personale. Amară ironie a vieţii!
Lumina soarelui se filtra prin perdeaua de nori la fel ca în fiecare vară. Umiditatea şi temperatura Terrei erau în parametri normali. Iarba verde ţâşnea din pământul reavăn. Culegeam flori, râdeam, vorbeam întruna pentru a nu ne auzi gândurile. Ele scurmau cu degete ascuţite în timpanele noastre. Refuzam cu îndârjire să mă supun lor. Nu voiam să-mi recunosc limitele. Ar fi fost ca şi cum aş fi arborat steagul alb. Şi spiritul mi se războia în permanenţă. Fără pauze, fără ocolişuri.
Drumul a reînceput la fel de accidentat. Pădurea îşi lăsă câteva crengi în scara maşinii. Mişa forţează motorul şi scara se rupe. E uşor necăjit.

Urcăm un drum în pantă. Vegetaţie bogată animată de cântecul păsărilor. Coaste împădurite care dau frâu liber imaginaţiei. Totdeauna pădurea a născut personaje ciudate, a lecuit boli ale sufletului, a dat speranţe celor împotmoliţi în propriile fantasme. Pădurea copilăriei era la fel de misterioasă. Ascundea amintiri şoptite prin unghere de odăi, aducea prospeţime în cuvintele tatei, frisoane în ochii celor ce îi ascultau tainele. Ţineam în continuare mâna pe trupul fraged al lui Tudor, şi voiam să-i transmit emoţiile copilăriei mele. Adunasem acolo, în suflet, frânturi de bucurii care curgeau ca într-o clepsidră magică, în vârtejul sufletului. Timpul însă pornise, fără să mă întrebe, cronometrul. Condamnată la o mască de înger bun, aşteptam cu nerăbdare vulturii ce se roteau pe deasupra muntelui, să-mi scoată ochii şi să-i înalţe în văzduh. Apoi, cortina ar fi putut să cadă, iar eu, obosită, m-aş fi întins pe iarba udă, împrăştiindu-mi visele în calea furnicilor. Acesta putea fi un eventual sfârşit de poveste!
În Gilău, în faţa restaurantului din pădure, stau aliniate maşinile de teren ca nişte purceluşi murdari. Sunt mai mult de zece. Cu roţile pline de noroi proaspăt, obosite în faţa soarelui, se lasă mângâiate de vântul puternic ce se iscă din senin. Ne refugiem înăuntru unde ne aşteaptă o masă frumos aranjată. Era cu adevărat o zi de sărbătoare. Şi copiii au simţit asta.
Poate din gesturile chelnerilor zâmbitori şi foarte amabili, poate din lumina jucăuşă a candelabrelor aprinse generos, sau, chiar de la veselia mirilor ce-şi sărbătoreau cununia civilă acolo, la câteva mese distanţă.
Tudor nu se sfieşte să spună tare cât de frumoasă este mireasa. Ne privea pe sub genele lungi, cu un zâmbet ştrengăresc în colţul gurii, aşteptând o confirmare din partea noastră. Mi-am aruncat ochii spre ea. Păr blond-şaten, ţinută elegantă, zâmbet natural şi o delicateţe ce răzbătea de sub pielea fină. Avea dreptate Tudor.
Ni se serveşte masa. Pentru copii, friptură de pui cu cartofi natur, salată de roşii şi sucuri naturale, iar pentru adulţi, cotlet de porc cu salată de varză şi cartofi prăjiţi. După suc, urmează o cafea aromată pe care o savurez împreună cu celelalte mame. Se lasă un fel de linişte ostentativă. Beau din cafeaua neagră şi îmi înghit, odată cu ea, propria deznădejde. Lumina soarelui se furişează înăuntru cu intenţia clară de a ne limpezi gândurile. Copiii joacă mingea în restaurant. Nimeni nu se supără. Bucuria e acolo în ochii lor. În ochii mamelor e doar disperare mută.
Zâmbim! O facem cu demnitate. Apoi mulţumim gazdelor pentru amabilitate şi ne luăm rămas bun.
Caravana porneşte spre Cluj, de astă dată pe şosea. Lăsăm în urmă pădurea cu o urmă de tristeţe, peisajele misterioase umbrite de amintiri şi ne bucurăm de asfaltul de calitate al şoselei. Tudor îl provoacă iarăşi pe Mişa. Acesta accelerează foarte tare, făcându-i pe plac. Se aud hohote de râs inocent. În aer pluteau energii pozitive, ca nişte baloane de săpun. Puteam să-mi trec degetele prin ele, hrănindu-mi sufletul pustiit. Alţi oameni veseli ies la porţi făcându-ne cu mâna, iar copiii le răspund cu veselie, simţindu-se din nou vedete. Caravana merge ca o reptilă uriaşă, cu solzi argintaţi, în viteză mare spre intrarea într-o eventuală peşteră.
Maşinile opresc în faţa spitalului. Puţin obosiţi, mulţumim unii altora, ne luăm rămas bun şi ne îndreptăm spre intrare. Copii şi mame. Holurile lungi se umplu de larmă. Glasuri inocente îşi povestesc trăiri din timpul excursiei. Arătăm ca o ceată de alpinişti coborâţi de pe munte. Inima îmi tresaltă neliniştită.

                  De ce faci asta? întreb contrariată. Inima nu-mi răspunde. Întorc capul.
Pitită, după uşa de la intrare, ea aştepta neobosită...

Tincuţa Horonceanu Bernevic, Tema "Încătuşare"

Omul de la lumânări

Pentru cei care nu aţi călcat vreodată într-o biserică, v-aş sugera să intraţi măcar de curiozitate. Rămâne în urmă strada cu noxele ei, toate grijile materiale se pierd pe aleea spre lăcaşul sfânt. Înăuntru e veşnic sărbătoare.

Emoţiile au voie să circule nestingherit, lacrimile să curgă, inimile de gheaţă nu rezistă la căldura rugăciunii iar mâniile fug, care-ncotro, pustiite. În amiezile tăcute de vară, larma oraşului se zdrobeşte de zidurile vechi prelingându-se neputincioasă pe dalele încinse de soare. În biserică e răcoare şi o linişte aurie ca mierea. Parcă te afli în faţa lui Dumnezeu, singur şi nu-ţi rămâne decât să te rogi. M-am grăbit duminică de dimineaţă la biserică. Aerul rece de februarie avea ceva ciudat la prima oră. O mireasmă pe care cred că o simţeam doar eu, după ce am privit cu atenţie la trecătorii de pe stradă. Nimeni nu părea să sesizeze aroma atmosferei de duminică pe care, în mod bizar, o răspândea chiar gulerul de blană al paltonului meu cel nou. Am ascuns acest secret într-un zâmbet şi am păşit pe sub poarta de fier forjat plină de gânduri bune!

În biserică nicio figură cunoscută. Cumpăr lumânări şi ies să le aprind afară , în camera cu geamuri afumate, de alături. Alte persoane fac acelaşi lucru şi se închină. Aud frânturi de rugă, nume de persoane, lacrimi care curg cu resemnare sau vulcanic printre flăcăruile ce ard calde şi promiţătoare. Îmi fac loc cu sfială. În nisipul fin, aprind prima lumânare pentru fiul meu. Lui îi sunt datoare să-i veghez ziua de duminică prin lumina blândă a candelei de acasă ce arde sub icoana Maicii Domnului cu mâinile împreunate, privind înlăcrimată spre cer, sau prin lumânarea de la biserică, pe care o aprind rugându-L pe Dumnezeu să-i ocrotească sufleţelul nevinovat. Trupul mi se scutură spasmodic, simt celulele cum îşi şoptesc una alteia informaţia cu privire la durerea pe care o simt în acel moment. Suferă la unison. Au antrenament în acest sens.

Mai aprind o lumânare şi apoi alta şi alta , îl pomenesc pe tata, fraţii, bunicii, oameni de care îmi aduc vag aminte, care mi-au spus cândva o vorbă bună... Pe partea opusă, sunt aprinse lumânările pentru cei vii. Păstrez două. Una pentru mine şi soţul meu. Cealaltă pentru cei dragi. O rugăciune scurtă şi dau să plec. În dorinţa mea de a-L ruga cât mai multe pe Dumnezeu, nu am observat că rămăsesem doar eu şi omul de la lumânări. Aşa l-am numit, ca să-mi fie mai uşor să-l identific.

Un bătrânel la vreo şaptezecişicinci de ani, mic de statură şi gârbovit, îmbrăcat sărăcăcios dar curat, cu o scurtă militară şi o căciulă din aceiaşi linie, îndesată bine pe cap. Se apropie pe rând, cu mâini noduroase, de cele două racle cu nisip, îndreaptă lumânările căzute, le stinge pe cele care-şi împreunează flacăra, culege resturile de ceară. Lucrează ca o furnică într-un muşuroi invizibil. Fără comentarii, fără explicaţii! Pe faţa sa, ridurile vârstei îi brăzdează tenul, ca o mască de ceară. Tremurul mâinilor aspre de vreme te face să bănuieşti muncile pe care acestea le-au făcut de-a lungul timpului. Prin uşa întredeschisă, pale de vânt rece se strecoară înăuntru, şuierând ameninţător. Spirale de abur îmi ies din gură atunci când mă rog. Bătrânul seamănă cu o statuie de ceară, din Muzeul de la Sankt Petersburg, ce a prins viaţă pentru slujba de duminică! Nu ştiam ce voce să-i atribui. Pentru că nu vorbea niciodată.

De la difuzoarele din biserică pătrundea vag în această cămăruţă cu geamuri de sticlă afumată, vocea preotului. Muzica religioasă părea că îl învăluie într-o manta invizibilă. Am zâmbit când i-am descoperit secretul ! I-am întins un leu, sfioasă, pe care l-a acceptat bucuros, spunând : Bodaproste !

A fost prima oară când i-am auzit vocea. Am ieşit îmbujorată, ştiind că i-am răsplătit într-un fel munca, dar n-am rezistat ispitei de a mă mândri în sinea mea că am făcut un gest frumos. Deh, mai am de lucrat în această privinţă!

Câţi dintre cei care au aprins lumânări în nisipul fin au fost conştienţi de prezenţa bătrânului fără voce? Trăieşte neobservat şi din această teamă, atunci când preotul a ieşit cu Sfintele Daruri, m-am aşezat la rând, rugându-mă :

-Adu-ţi aminte, Doamne, şi de robul tău, omul de la lumânări!

Tincuţa Horonceanu Bernevic, Tema "Încătuşare"

Organizator: Prof. Religie Mirela Șova