Concurent nr. 22 / Marina Popescu / sectiunea POEZIE LAICA

Preotul cuvintelor

Plouă cu rime.

Cuvinte cad din copaci

şi se aştern cuminţi

pe asfaltul umezit de ploaie.

Literele se topesc

şi îngraşă pământul aspru

cu seva înţelesului lor adânc.

Într-un vârf de spin,

Ca într-o lance medievală,

a căzut o silabă rănită.

Sângerândă, cu puterile sfârşite,

abia se ridică să-şi urmeze suratele.

Doar tu, poetule, calci nepăsător

pe acest asfalt plouat, de toamnă,

în căutarea unor frunze

ruginii sau gălbui

care să trezească în tine

inspiraţia divină.

Urmele paşilor tăi

se hrănesc cu sufletul pierdut

al cuvintelor moarte,

pieritoare ca frunzele

în octombrie mohorât.

Tu le eşti preot,

tu le eşti duhovnic,

aşa că lasă-le să-ţi mărturisească

şi ultima lor taină;

apoi ia-le cu grijă

şi îngroapă-le adânc în file de carte,

spunând pentru ele

o ultimă rugăciune.

Către tine vin

Călcând pe cioburi, mă îndrept spre tine.

Pe drumul ăsta eu vin,

cu părul rupt de furtuni

şi cu ochii împietriţi de frigul zăpezilor

ce mi-au troienit calea.

E-un ultim semn pe care ţi-l arăt,

o ultimă speranţă pe care o mai am.

Ai să-mi aduci şi azi durerea

şi ca pe-o jerfă-a nepăsării tale

ai s-o azvârli în faţa mea?

Eu cred că da.

Şi totuşi, către tine vin.

Concertul Marelui Artist

Pe strunele viorii

aleargă moartea;

arcuş subţire, negru

şi-aproape nevăzut

în mâna iscusită

a Marelui Artist.

Corzile tremură

din ce în ce mai violent,

scârţâie, pleznesc.

Cu toate însă se supun,

una nu plânge.

O nouă fugă îndrăcită

le readuce la viaţă

pentru câteva clipe

şi iar se rup, ca să învie iară.

Ritmul e nebunesc de-a dreptul.

Sar scântei.

Vioara arde.

Artistul însuşi a murit.

Misterul se dezleagă

Printr-un nou mister.