sectiunea PROZA SCURTA

23 Juin 2009, 11:32am

Publié par Mirela

DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Concurent nr. 13, Jianu Liviu-Florian

DUMNEZEU ARE CELE MAI BUNE INTENŢII

Într-o bună zi, m-a sunat acasă Dumnezeu.

- Mă scuzaţi, am căutat numele dumneavoastră în cartea de telefon, am sunat, şi mama dumneavoastră mi-a dat acest număr. S-ar putea să fie o greşeală. Sunt Dumnezeu. Sunteţi cumva domnul...?

- Da, eu sunt. Şi nu este nicio greşeală. Îmi aduc foarte bine aminte de dumneavoastră, Doamne. De la o olimpiadă de limba română. Acum treizeci de ani....

- Şi eu îmi aduc aminte... Am găsit într-o revistă un anunţ, prin care se semnala faptul că ai scris o carte, « Intenţiile Mele cele bune », sau cam aşa ceva...

- Da... Dumnezeu are cele mai bune intenţii...

- Şi m-am gândit să scriu o recenzie la carte...

- Doamne, este o mare onoare pentru mine... Şi este o bucurie să Vă dăruiesc şi cartea...

- Să ne întâlnim... ?!

- Doamne, numărul meu de mobil este...

- Bine, te sun chiar acum...

Telefonul a sunat.

- Memorează numărul meu...

- Imediat, Doamne...

- Când ne putem întâlni...

- Doamne, Dumneata eşti atât de ocupat...

- Mda... nu ştiu cum... aşa e... De fapt, este ora... 17:30, şi sunt tot la serviciu...

- De aceea Te rog să mă suni Tu, când eşti liber...

- Chiar mâine... după-amiază...

- Bine, Doamne... Aştept...

- Numai bine, domnule...

- Numai bine, Doamne...

A doua zi, Dumnezeu m-a sunat din nou, după-amiază. Ne-am întâlnit, am stat de vorba la o cafenea. Cu chiu, cu vai, am găsit o masă nerezervată. Am făcut schimb de cărţi. Dumnezeu mi-a dăruit două din ultimele Lui cărţi, cu dedicaţie. Eu i-am dat aceeaşi carte, în dublu exemplar. Una pentru El, una pentru cei din iad.

- Ştii, Doamne, i-am spus, nu am să uit niciodată cum, înaintea cărei olimpiade, oare, ai spus: În literatură, fiecare răspuns este o întrebare, şi fiecare întrebare, un răspuns. Sau literatura este o întrebare, minus răspunsul. Roland Barthes?

- Da, Roland Barthes.( surâde)

- Am ţinut minte cuvintele, şi le-am adăugat lucrării mele...De fapt, nu mai ţin bine minte, la care dintre olimpiade ne-am întâlnit?

- La amândouă...

I-am povestit despre mine. Despre scris. Despre profesie. Despre familia mea.

Mi-a povestit despre El. Despre catedra didactică. Despre familia Lui.

Ştiind cât este de ocupat, i-am adus de două ori aminte acest fapt.

Dumnezeu a zâmbit de fiecare dată, cu bucurie, a dorit să mai stăm împreună, şi mi-a părut bine că Dumnezeu are timp de pierdut cu mine.

Deodată, Dumnezeu s-a întunecat.

- Să mergem, a spus... Bine?

- Bine, Doamne!

Am ieşit.

- Mai stăm de vorbă, ne mai întâlnim... Bine? a spus...

Nici nu ştiu dacă am spus ceva. Am spus Da, sau am dat din cap. Tocmai acum, când îl prinsesem pe Dumnezeu de un picior, mă părăsea... Rânjeam, şi îmi pare bine de voi fi spus:

- Bine, Doamne...

Luni, am luat una din cărţile lui Dumnezeu la serviciu.

Citeam, şi la două pagini, înţelegeam câte două-trei fraze. Citeam mai departe. Când înţelegeam, rezonam cu cele scrise de El. Când nu înţelegeam, citeam, doar. După 40 de pagini, m-am oprit. Am pus cartea în sertar.

A doua zi, cartea dispăruse.

Mi-a părut rău. Pe prima pagină, Dumnezeu scrisese:

"Colegului meu..., cu deosebită stimă."

Dumnezeu are cele mai bune intenţii. Dar cineva îi furase darul.

Desigur, aş putea să Îi telefonez. Să Îi spun.

Dar L-aş întrista. Şi apoi, este atât de ocupat. Citeşte mult. Scrie mult. Predă mult. Unor tineri care nici nu trec, măcar, pe la cursuri.

El scrie doar, în dreptul fiecărui nume, câte un a. Prima literă a alfabetului. De la absent.

I-aş trimite lui Dumnezeu câte un mesaj, pe mobil, în fiecare zi. Azi, i-aş scrie:

- Moartea trebuie să ne găsească mergând! (Tudor Arghezi)

Dar nu o fac. Dacă L-aş deranja?...

Jianu Liviu-Florian (Tema "Alo, sunt eu...")

EDUCATOAREA

A fost anunţat că a murit. A fost dusă imediat la capela cimitirului. În urma ei s-a eliberat un pat în sala aceea în care zăceau o duzină de legume: femei şi bărbaţi, acum fără sex, care erau hrăniţi precum copiii, şi care produceau în azil deranj, cheltuieli, şi urină. Acolo mirosea atât de uman, cum numai leşurile care rămâneau în urma războaielor, părăsite pe câmpiile albe pictate cu ciori, mai miroseau, putrezite pe jumătate şi mâncate începând de la globul alb, ocular.

A ajuns la cimitir dimineaţa. Femeia se odihnea de două zile în cel mai ieftin sicriu de brad. Părea că doarme. Părea că toate mirosurile au spălat-o, şi a rămas învelită în somnul cald al veşniciei, fericită, odihnită, şi legănată. Era acum un copil cu faţa de ceară, bucuroasă că învăţase, după o viaţă de educatoare, să moară.

A fost educatoare într-un mare oraş transilvan. Desena şi povestea fermecător. Rămăsese văduvă de razboi. Vorbea mult, dar avea ce spune... Se născuse într-un sat din Transilvania. Avea o soră mai mică. Abia coborâte din leagăn, părinţii le-au murit de tuberculoză. Trecuse prin război cu aceeaşi pace cu care a trecut prin moşierism, comunism, fiind pe rând când boieroaică, scăpătată în urma bărbatului, avocat, ucis pe front, când tovarăşă educatoare. Nu a avut copii. Doar atât: câteva mii de copii din oraşul Braşov. În general, copii de muncitori. A lucrat şi după vârsta pensionării, pentru că nu aveau cadre. I-au luat tot. Două grădini, două case. I-au dat un spaţiu la o proprietăreasă. Le-a dat tot. Tot ce ştia ea, şi căldura ei, şi liniştea, copiilor.

Privea acum faţa aceea fericită, plecată în grădiniţa unei lumi mai etern visătoare, şi îşi aducea aminte: cum se bucura ea ori de câte ori îi primea în vizită. Cum le decupa articole din magazinul istoric cu oameni mari, nobili, şi principese. Cum le desena schiţe şi acuarele. Cum le croşeta fulare şi haine. Cum nu venea la ei, să nu cheltuie ei banii pe primire. Cum le tot scria să vină, să îi ţină din pensia ei de educatoare, măcar câteva zile din concediul lor, la munte. Cum nimeni nu îşi aducea de ea aminte, niciun copil, niciun părinte, din cei pe care îi învăţa cum să se poarte, îi încălţa, îi îmbrăca, îi spăla, îi culca, le recita, îi asculta, le dădea să mănânce. Cum doar colegele o chemau - veniţi repede - că a născut ... urma numele, şi avem nevoie de dumneavoastră, cât stă acasă... sau s-a îmbolnăvit o colegă... sau nu mai facem faţă, veniţi şi ajutaţi-ne... şi tovarăşa ţăran-moşiereasă venea veselă, şi ciripea ca o vrabie, şi muncea cât zece, până şi la bătrâneţe, şi citea mult, acasă, şi le dădea sfaturi, şi le povestea câte şi mai câte din viaţă, din istorie, şi tovarăşa directoare o invita, poate, la câteva luni, la o cafea, şi ea povestea asta la toate prietenele, cum s-a simţit ea de bine când a băut un nechezol cu colegele, timp în care copiii oraşului visau.

Privea faţa ei şi îşi spunea că aşa mor cei din serviciile secrete ale vieţii, nu îi ştie nimeni, se strâng, ca acum, câteva rude, şi se simţea bine că nu e singur, că mai există, măcar la înmormântări solidaritate, erau acolo un vecin, o vecină, o verişoară a mamei, şi cei din familie, şi educatoarea zâmbea unei amintiri de ceară, el fuma, şi strângea din dinţi, să nu îi iasă fumul prin inimă, afurisită istoria asta, cum împarte ea aceeaşi educatoare în doamnă, tovarăşă, tanti, şi, în cele din urmă, în aia de la şapte, du-te şi spal-o, că iar s-a pişat pe ea ca o vacă, nu mai ştia de ea, săraca, redevenise copil, şi acum, lângă tronul ăsta, era frumoasă, avea toată veşnicia înainte, cuiele intrau în capac, şi a fost atât de uşoară, încât nici nu au mai dus-o până la groapă, au rămas toţi pe marginea aleii, privind coşciugul care era, până în cer, tras pe sfoară...

Jianu Liviu-Florian (Tema "Frumuseţea asta care ustură")

Organizator: Prof. Religie Mirela Șova