Povestire - Pe cale, până la sfârşit

Pe cale, până la sfârşit

Era atât de obosit. Drumul începuse acum câteva sute de ani. Pentru că el călătorise prin cărţi. Se întorsese în timp, ca să afle Înţelepciunea. Da, cărţile îl ajutaseră, îi dăduseră speranţă. Paginile lor îi fuseseră prieteni dragi.

Până când a aflat că poate fi mai mult de atât şi i s-a făcut dor de o privire, de o vorbă bună, de la Fiinţa Eternă. Atunci şi-a părăsit cărţile. Şi-a păstrat o carte de rugăciuni, pentru vremuri de mâhnire. Iar sacul greu cu multe cărţi, cărţi ale antichităţii, cărţi creştine, rămăsese în drum.

Acum voia mai mult.

Când sufletul i se rupea de dor, poposea pe o buturugă (ce apărea întotdeauna la fix, pe marginea drumului), şi citea din cartea de rugăciuni. Asta până când a învăţat să compună şi singur rugăciuni. Întâi le împletea cu cuvinte din carte. Ieşea un amalgam liniştitor. După care putea continua drumul.

Mai apoi, s-a învăţat să compună rugăciunile de la zero, adică să fie numai ale lui. Dar de cartea tocită de rugăciuni, cu unele foi desprinse, nu se despărţea. Era legătura lui cu lumea veche.

Nu mergea pe o cărare bătătorită, risca prin hăţişuri nestrăbătute, (spera în gând să dea şi peste vreo icoană uitată într-un copac, din vremurile vechi, care să strălucească din depărtare şi să-i dezlege izvorul lacrimilor); uneori era mai bucuros, alteori înfrigurat.

Ţinta era mânăstirea de foc. De fapt, era albă, numai că părea în flăcări. Îi vedea silueta la distanţă, dar cine ştie cât mai era până acolo. Când o privea, se bucura, apoi ofta. Va ajunge la timp? Ce va afla acolo? Cât va putea rămâne? Şi apoi, unde să se întoarcă, dacă pentru el nu mai exista lume, iar tot ce fusese lume pentru el zăcea într-un sac rătăcit de cărţi?

Nu avea încotro, pentru că nu el conducea ce se întâmplă, ci inima lui, setoasă şi neobosită.

Una din rugăciunile lui era aşa: „Doamne, ajută-mă să fiu mireasa Ta desăvârşită, pururea". O repeta, cu frânturi de „Doamne, Iisuse...".

Şi totuşi, deşi traseul părea „perfect", într-o zi nu mai putu vedea în depărtare ţinta lui. Mânăstirea dispăruse. Se învârti, crezând că e doar direcţia greşită. Dar nu se mai vedea, nu era absolut nicăieri. Mare încurcătură, aproape disperare.

Se gândi unde ar fi putut greşi. Citi o rugăciune din carte, una veche, pe care n-o mai spusese demult. Nicio idee... Inventă o altă rugăciune, a lui. Nimic. Staţionă o zi, fără idei, fără ţintă, fără să ştie unde voia să ajungă şi de ce.

Acum chiar regreta sacul de cărţi. Dacă l-ar fi avut cu el..., poate acolo ar fi găsit vreo îndrumare. Se rugă aşa, chiar aşa: „Doamne, adu-mi sacul, sacul meu, Te rog."

Bineînţeles că n-o să credeţi (asta e), dar sacul îi apăru la picioare, aşa cum îl lăsase. Neatins nici măcar de şoareci. Înfrigurat, căută înăuntru. Deschise o carte pe care o iubise mult, şi citi: „Într-adevăr, noi n-am dobândit încă desăvârşirea morală şi iluminarea minţii. Nu ne-am învrednicit încă de laptele cel spiritual şi nestricăcios (I Petru 2, 21), nici de creşterea cea spirituală. Ziua nu s-a arătat încă pentru noi, iar luceafărul n-a răsărit în inimile noastre (II Petru I, 19). Nu ne-am amestecat încă cu soarele dreptăţii, nici nu ne-am unit cu razele sale. N-am primit încă asemănarea cu Domnul, nici nu ne-am făcut părtaşi ai naturii divine (II Petru 1, 4). Nu suntem încă adevărată purpură împărătească, nici chipul divin neprefăcut. N-am fost răniţi de dragostea divină, nici n-am fost cuprinşi de iubirea cea duhovnicească faţă de Mirele ceresc. N-am cunoscut comuniunea cea de negrăit, nici forţa şi pacea sfinţeniei. Şi, ca să spun într-un cuvânt, noi nu suntem încă neam ales, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit (I Petru 2, 9), pentru că suntem încă şerpi şi pui de vipere (Matei 23, 33)."

Continuă lectura până seara. Citea, recitea. „Vezi, dacă atunci când ai citit prima dată, nu ţi le-ai scris şi în inimă...", îi zicea gândul. „Toţi aceia care pot să învingă şi să treacă de zidurile răutăţii intră în cetatea cea cerească, cea paşnică şi plină de multe bunătăţi, unde se odihnesc duhurile celor drepţi. Se cuvine, deci, ca pentru acest lucru, să ne trudim şi să ne luptăm mult. Pentru că nu este drept ca Mirele, care a venit pentru tine, să pătimească şi să se răstignească, iar mireasa, pentru care a venit Mirele, să fie leneşă şi uşuratică. După cum în viaţa de toate zilele, o desfrânată se dă tuturor, fără frâu, la fel şi sufletul se dă oricărui demon şi se strică de duhuri."

Uf..., mai am mult până la acea cetate..., concluzionă el. Ridică privirea din carte. Sfântul Macarie Egipteanul, de la care citise, îl adusese „cu picioarele pe pământ". Dar, când ridică privirea, putu zări din nou mânăstirea aceea, strălucind, în zare. Parcă puţin mai aproape.

Era atât de fericit, încât ar fi luat-o la fugă într-acolo. Se opri însă din elan, căci trebuia să ia o decizie în privinţa sacului de cărţi. Cum îl va transporta cu el, că îi va îngreuna drumul.... ? E greu, că e plin. Iar ca să selecteze din el câte ceva...., nu se îndura. Şi apoi, cum să lase cărţile risipite? Se opinti şi ridică sacul în spinare. Era greu. Nu putea face decât paşi mărunţi, cu opriri dese, şi nu mai putea privi decât cu greu înainte. Aşa că nu luă deocamdată nicio hotărâre şi poposi acolo peste noapte.

A doua zi realiză că în primul rând poate lăsa cărţile antichităţii..., să nu le mai care şi pe ele. Rămase doar cu cele creştine. O treime din sac fu uşurată. Pe celelalte le luă în spate. Cum mergea aşa, aplecat, realiză că e prea singur. Că are nevoie de cineva, care să-l ajute, să-l îndrume.

Îşi zise: „Doamne, cum am îndrăznit eu aşa, s-o pornesc singur, de nebun? Ajută-mă, Doamne!" Mergea, asudând. Se opri la un moment dat, să caute apă. Lăsă puţin sacul şi intră în inima pădurii prin care trecea. Găsi izvorul..., iar lângă izvor era o colibă. De copacul de lângă colibă era agăţată o icoană a Maicii Domnului, veche. El înlemni. Bău apă..., privind spre colibă, aşteptând să apară cineva. Cum nu ieşea nimeni şi nu se auzea vreun zgomot, îndrăzni să ciocănească.

- Intră, intră, om bun! se auzi dinăntru.

Omul nu aşteptă altă invitaţie. Intră cu teamă, de parcă nu om trebuia să găsească înăuntru. Acolo vieţuia un bătrân, cu barbă albă, încovoiat de ani, care se afla îngenuncheat la rugăciune. Omul nu ştia ce să-l întrebe, dar bătrânul, fără să-l privească, grăi:

- Încotro? Ţi-o fi foame?

- Spre... mânăstire. Nu mi-e. Mi-a fost sete şi am băut. Chiar doream să... cer sfat cuiva, că am obosit peste măsură.

- A, nu-i bine să oboseşti aşa. Drumul se face cu uşurinţă, nu ar trebui să ţi se pară prea greu. Să înţeleg că vrei să te spovedeşti?

- Aş vrea eu..., da, şi să mă împărtăşesc... De când n-am mai făcut-o... De când am pornit la drum, singur... E greu singur.

- Nu doar că e greu singur, dar e imposibil de ajuns..., fiule. Uite, şi eu am drum spre mânăstire. Te-am aşteptat, ca să nu mă duc singur...

- M-aţi aşteptat?? Ciudat..., n-aş fi crezut că e posibil aşa ceva.

- Să aduci sacul încoace. Cărţile, aşa e bine, le lăsăm aici, în colibă. Când o mai veni cineva pe aici, să dea de ele. Să nu fie căsuţa chiar pustie...

- Îndată, îndată...

Omul se întoarse iute, aduse sacul, apoi se spovedi îndelung la părintele bătrân.

- Mâine dimineaţă o să facem Liturghie, ne împărtăşim şi o pornim la drum, îi zise bătrânul.

Aşa făcură. Icoana rămase în copac, cărţile în colibă, iar cei doi porniră la drum. Da, mânăstirea... sau ce era, se apropia de ei. Merseră mai multe zile, iar drumul îi părea omului mult mai uşor. La orice nedumerire, îi punea întrebări bătrânului.

- Părinte, ce îmi puteţi spune despre nădejdea în Dumnezeu?

- Uite, din cartea aia care îţi plăcea ţie, a Sfântului Macarie Egipteanul, eu ţin minte asta (pentru că aşa le-am aplicat şi eu, să nu cad în deznădejde):

„Se cuvine ca sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu să arate în primul rând răbdare şi speranţă. Pentru că şi acesta este un vicleşug al diavolului: să ne ducă la disperare ca să ne pierdem speranţa în Domnul. Noi ştim însă că Domnul nu permite niciodată ca sufletul care crede în El să fie strivit de ispite şi să se piardă. Pentru că, zice Apostolul: Credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda", I Corinteni 10, 13. Pentru că, dacă oamenii ştiu ce povară suportă un catâr, un asin şi o cămilă şi pun pe fiecare dintre aceştia cât trebuie; dacă olarul ştie cât timp trebuie să ţină oalele la foc, adică nici mai mult ca să nu crape, nici mai puţin, ca nefiind îndeajuns de arse, să nu fie nefolositoare; dacă atâtea lucruri ştie mintea omenească, nu crezi că Dumnezeu ştie la ce ispită poate fi supus fiecare suflet, pentru ca să devină apt pentru împărăţia cerurilor?" Că aşa mai zice Sfântul acesta, care mare este, că există un martiriu de la oameni, cel cunoscut, şi mai există un martiriu de la duhurile necurate, pentru cei ce nu sunt ucişi pentru credinţă, ci pătimesc necazuri de tot felul, răbdând până la sfârşit. Şi ca să te întăreşti pe deplin, ascultă cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Socotesc că pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi." Aşa zice la capitolul opt din epistola cea către Romani, la versetul 18.

Altele multe i-a mai spus bătrânul, atât din cărţi, cât şi din experienţa lui proprie. Îi vorbea molcom, mai mult când era întrebat.

- Părinte..., cu toate acestea, după câte îmi spuneţi..., tot mi se pare greu de ajuns acolo, în împărăţia cerească. Oare voi merita?... Oare voi putea?...

- Ei..., fiule, niciunul nu merităm. Dar avem nădejde la Dumnezeu că vom putea birui toate cursele ridicate împotriva noastră, pentru că avem însoţitor în luptă pe Hristos, pentru că avem apărător şi ocrotitor pe Acela care la fel a pătimit în acest veac, Care a fost insultat, ocărât, prigonit şi Care, în cele din urmă, S-a răstignit pentru noi. Tu ştii ce înseamnă să-ţi iei crucea şi să Îi urmezi Lui? Ar trebui să ştii, că tot la Sfântul Macarie scrie..., şi nu-i de ajuns că scrie, ar trebui să fi experimentat: înseamnă să avem mereu înaintea ochilor moartea pentru Hristos; atunci vom fi mereu gata să murim pentru El şi vom putea suporta uşor tot necazul văzut şi nevăzut. Nu înseamnă că murim pur şi simplu..., nu, ci ne punem cu totul în mâinile Lui. Moartea trupească ne vine când vrea El... Ştii cine a simţit asta? Uite, ca exemplu, ţi-l dau pe Iov..., el era hotărât să şi moară, dar să nu se lepede de Dumnezeul cel adevărat, în vremea încercărilor. Crezi că i-a fost uşor? O, era în vremea dinainte de Hristos..., măi, i-a fost foarte greu! Dar a ruşinat el pe diavol? Da!

Omul asculta, asculta, punând multe întrebări... Până când a văzut că le-a epuizat pe toate din sufletul lui. Aflase ce îi era necesar. Se bucura atât de mult că îl întâlnise pe bătrân..., vedea în asta mâna lui Dumnezeu.

După un mers de zile, zile... (iar în fiecare zi bătrânul săvârşea Sfânta Liturghie, iar pe om - care îi devenise ucenic, îl împărtăşea o dată pe săptămână; iar seara citeau Psaltirea)..., au ajuns aproape de marginea posibilă a drumului. Mânăstirea extraordinar de frumoasă se afla dincolo de o apă mare, care o înconjura.

- Mai e ceva de făcut, fiule, îi zise bătrânul. Ne aşteaptă cineva, să-l ajutăm, să ajungă şi el la mânăstirea cerească. Uite, mergi într-acolo, cale de trei zile. Vei găsi un om, pe care să-l aduci înapoi, aici. Eu te voi aştepta. Lasă şi cartea de rugăciuni la mine. Te vei duce singur..., fii binecuvântat şi să te întorci cu bine!

Ucenicul nu-şi închipuia pe cine ar putea găsi în pustietate. Se despărţi cu puţin regret de cartea sa şi o porni la drum, fără să mai privească înapoi. Acum nu mai putea vedea mânăstirea decât cu coada ochiului. Dar cum să nu asculte de bătrân? Merse..., iar după trei zile ajunse la un fel de cocioabă. Înăuntru, pe nişte paie, stătea sau, mai bine zis, zăcea, un om olog. Acela, văzându-l, îl întrebă imediat:
- Bătrânul v-a trimis? Mă aşteaptă?
- Bună ziua, da, bătrânul. Puteţi... merge?
- Cu puţin ajutor, da.
Sprijinindu-l, ucenicul se întoarse la bătrân cu ologul.
Ce mult se bucură bătrânul când îi văzu!
Poposiră la malul apei, încă o zi, săvârşind o ultimă Sfântă Liturghie, la care s-au împărtăşit toţi trei cu Preacuratele Taine.

- Ei, acum mai este un prag... Apa aceasta nu se trece oricum. Ci numai prin moarte. Iar sorocul nostru este aproape. Abia apoi vom putea ajunge la acea mânăstire care se vede, şi care e doar o fărâmă din ceea ce este Împărăţia cerurilor. Dorul vostru v-a adus până aici..., le zise bătrânul, ca un ultim cuvânt.

- Moartea........., ultimul prag............, murmură ucenicul. Iar ologul nu zicea nimic.

Se rugară de seară şi se culcară pe iarbă, lângă apă.

A doua zi, nu s-au mai trezit acolo.......... 

 

Autor: Prof. Religie Mirela Șova