Sa se darame capistea, Stapane!

Să se dărâme capiştea, Stăpâne!

Aşa cum a fost „in illo tempore",

Când Sfinţii n-aveau idoli să se plece,

Când capiştile cad, de Sfântul trece,

Aşa să fie azi, în sfinte ore.

De plâng, cu lacrimi vii, de prin-lăuntru,

Să cadă zeii-n mine, toţi ca unul,

Să nu mai stea rânjind în gol niciunul,

În inimă coboară-Te doar Tu.

Dintr-un templu păgân, altar preschimbă,

Sfinţind ce-a fost stricat în făr'delege,

Ca gândul meu doar Ţie să se plece,

Arhiereu al inimii-n derivă.

Şi-aşa, când vine harul - suflul vieţii,

Se sparg în mii de bulgări ai minciunii

Idolii cei ce-n minte-au stat, nebunii,

Crezând că omul n-o să se dezveţe.

Te-ntrebi cum atragi haru-ntr-o clipită,

Ca idolii să-ţi cadă, fără urmă?

Când cel ce-i oropsit caută umăr,

Dă-i-l pe-al tău - fă-ţi viaţa dăruită.

Iar darul Tău prea mic şi prea nevrednic,

Stăpânului din Ceruri de-o să-i placă,

Va veni El, cu îngerii, să facă

Schimbarea ta din templu în jertfelnic.

Tocmai fiind atât de simplă calea,

Poţi să n-o vezi, căci mică-i e intrarea. 



Autor: Prof. Religie Mirela Șova