Capitala, capitala... A inflorit rostopasca!

9 Avril 2009, 19:07pm

Publié par Mirela

Capitală, capitală... A înflorit rostopasca!

Vrem, nu vrem, a înflorit rostopasca! O poţi vedea pe lângă gardurile de bloc, ieşind fără a se simţi deranjată de ... necurăţarea grădinilor la vreme de primăvară.

Vrem, nu vrem, e soare, e bine, e frumos, sunt flori peste tot şi păsările se încăpăţânează să cânte, iar primăvara asta acoperă tot ce ar putea fi inestetic într-o capitală ca a noastră. Văd un pâlc de rostopască. Am văzut şi zambile, şi lalele, şi, şi, şi..., multe, frumoase, ici colo. Nu mă uit cu foarte mare atenţie la flori, totuşi, nu de alta, dar ca să nu calc strâmb pe trotuar, că a rămas neasfaltat.

Însă rostopasca asta mă atrage în mod deosebit, pentru o secundă lungă. A avut tupeul să înflorească! Nu s-a mai scandalizat că în jur nu e un cadru „adecvat" şi ... s-a pornit pe înflorire!

Iată cum învăţăm de la flori. Crescute pe pământ uscat, nesăpat, negreblat, neudat, ne-, ne-, ne-... ş.c.l., ele cresc fără frică, fără ifose. Pur şi simplu. Aşa că... ce ne lipseşte nouă, oamenilor, să înflorim? Măcar de dragul primăverii, care ne îmbie? Sau... „mai măcar", dacă pot spune aşa, de dragul faptului că vine Paştele, când în Hristos firea omenească a înflorit la maximum, prin Învierea Sa din morţi (urmată de Înălţare...)? Iată cum florile, bietele flori, mai smerite decât noi, deşi inconştiente..., ne biciuiesc în fiecare primăvară cu aceeaşi întrebare: „Voi, când înfloriţi? Că ne-am săturat doar de priviri flămânde după ... orice altceva decât dragostea lui Dumnezeu! Fiţi şi voi flori, fiţi şi voi fii ai lui Dumnezeu, ca şi noi să ne bucurăm, în felul nostru, suav şi nevorbăreţ."

Desigur, cine mai ascultă glasul florilor sau al naturii, în general? Cine mai observă că există natură, în afară de cea absolut indispensabilă, care trebuie să „garnisească" cochet locul unde ne petrecem concediul?

... Dar nu, aici nu e o arătare cu degetul a nimănui sau, cel mult, e o „mea culpa". Natura cumva trebuie să-şi recapete rolul şi rostul în viaţa noastră, şi deja îi ducem dorul, mai mult sau mai puţin. Nu e nevoie ca asociaţii sau alte organizaţii să strige în lozinci că „natura trebuie protejată". În noi înşine, glasul conştiinţei cumva trebuie descleiat, ca să căutăm apropierea de frumuseţea creaţiei şi apoi, continuând acest „marş" interior, să-L putem lăuda pe Creator prin ea.

Mergi prin parc, cu dorul de pădure.

Mergi printre flori plantate pe suprafeţe uniforme, cu dorul de florile de câmp, crescute de-a valma.

Mergi pe lângă garduri, cu dorul de... întindere nepătrunsă.

Şi parcă nu-ţi mai ajunge spaţiul.

Dacă te gândeşti bine, nici timpul nu-ţi mai ajunge, te îneci în secunde.

Ai o singură soluţie viabilă.

Să respiri în har de sus şi să aştepţi viaţa veşnică, mulţumind că... totuşi a înflorit rostopasca.

Totuşi, în Bucureşti a înflorit - neplantată de nimeni, rămăşiţă a ierburilor unei foste păduri - rostopasca (sau rostoparniţa, cum doriţi - vedeţi că e şi plantă de leac!).

Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article