Setea de lectura religioasa ortodoxa in post-comunism. Ce mai citesc astazi crestinii ortodocsi...

Setea de lectură religioasă ortodoxă în post-comunism. Ce mai citesc astăzi creştinii ortodocşi... afară de cifrele codului de bare?

A trecut perioada comunistă, în care nu prea aveai cum şi de unde citi cărţi religioase. Şi nu numai! Era bine să ai vreo cunoştinţă care să fie vânzător la librărie, ca să-ţi „oprească" din cărţile apărute în tiraj restrâns. Chiar şi cărţile de poveşti erau cumva „periculoase" - iar dacă primeai vreuna la brad, de Crăciun, te puteai considera fericit (ca şi copil), părinţii străduindu-se din răsputeri să o obţină... Dar a trecut, slavă Domnului!

Era de aşteptat ca, după Revoluţia din decembrie '89, să aibă loc o „răbufnire" a publicării de carte, revistă, ziar... Ne vom apleca asupra cărţii... şi asupra cărţilor religioase ortodoxe, în particular.
Omul, însetat de cunoaşterea celor uitate, a cumpărat cărţi de-a valma. Iarăşi, era normal ca multe dintre aceste cărţi să fie traduceri, nefiind „timp" de lucrări originale, într-o primă etapă. Edituri apărute în grabă, cărţi cumpărate de creştini „flămânzi" la propriu... Carte după carte, s-au cumpărat şi s-au citit aproape „pe nedigerate". Mulţi s-au convertit la credinţa pe care oricum o aveau prin Botezul ortodox, dar nu o cunoşteau nici măcar în elementele de bază.

Oamenii au iubit atunci cărţile. (Dar au iubit şi programele TV noi, şi emisiunile radio noi, şi revistele, şi ziarele noi, chiar şi ... gustul de Coca Cola, pe care unii nu-l cunoşteau deloc, sau pe cel de cafea... - şi aici, după cum bine ştiţi, lista se poate lungi. Disperantele cozi la pâine au dispărut... Goana după litrul de lapte de la ora 5 dimineaţa s-a topit într-un neant neverosimil... Iar portocalele - pentru care te luptai, ca să le aibă copilul măcar de Crăciun - au invadat pieţele, alături de alte şi alte fructe... Doar banii au cam dispărut din buzunarele omului de rând, atâta tot.)

Uluit, românul post-decembrist s-a trezit ca Alice, într-o ţară a minunilor. Are de toate, doar să aleagă şi să se limiteze la ce poate cumpăra (şi ce-i este cu adevărat necesar). Tot aşa şi creştinul, a cumpărat orice carte religioasă i-a picat în mână.

În primul rând a fost nevoie de Cartea Cărţilor (de Biblie), de manuale pentru seminariile teologice şi facultăţile de Teologie. Apoi, de cărţi de rugăciuni şi de toate celelalte. S-a putut reintra, treptat, în lumea Acatistelor, Ceaslovului, scrierilor cu poveţe duhovniceşti din vechime şi din timpurile noastre, între care şi Filocalia (în traducere şi cu note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae). Remarcăm, din şirul publicaţiilor de după căderea comunismului, pe cele de la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (Biblia, Catehisme, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, cărţi de slujbă şi multe altele, în special tipărituri din Sfinţii Părinţi şi din teologi de seamă ai Bisericii; pe cele îngrijite de Arhimandritul Ioanichie Bălan (Vieţile Sfinţilor, Patericul românesc, Ne vorbeşte Părintele Cleopa ş.a.); traduceri din limba greacă şi limba rusă dar şi scrieri autohtone, publicate de edituri ca Deisis, Sophia, Bunavestire, Egumeniţa, Reîntregirea, Bizantină etc. De asemenea, traduceri s-au făcut şi din limba franceză (indicăm aici îndeosebi scrieri ale teologului Jean Claude-Larchet, la Editura Sophia), din engleză şi sârbă.

Ar fi foarte interesantă realizarea unei liste complete a publicaţiilor religioase şi a editurilor care au tipărit carte religioasă ortodoxă (unele specializate pe acest tip de publicaţii, altele cu sferă mai largă de interes, precum Editura Dacia, Humanitas ş.a.) din 1989 până azi - ne cerem scuze că aici menţionăm doar câteva, în linii cu totul generale.

Printre aceste cărţi dorite şi aşteptate de creştini - s-a văzut după rapiditatea cu care s-au vândut - s-au publicat şi câteva care au încercat să explice, pe cât posibil, anumite aspecte legate de „vremurile de pe urmă", care intrau în sfera de interes a credincioşilor. Şi nu doar atât. Multe alte lucruri au necesitat primirea unei explicaţii nu foarte laborioase, ci pe înţelesul tuturor, cum ar fi cele vizând familia creştină (numărul de copii, folosirea sau nu a metodelor anticoncepţionale), vizând raportarea creştinului de azi la descoperirile de o viteză ameţitoare ale ştiinţei şi tehnicii, relaţia creştinilor ortodocşi cu cei de altă credinţă. În aceste domenii din urmă s-au căutat cu precădere, după cum am precizat, cărţi care să se coboare la nivelul de înţelegere al omului obişnuit, fără un limbaj teologic savant.

Era de aşteptat ca, datorită exploziei de carte religioasă şi datorită cerinţei mari, nu tot ce s-a publicat să reflecte întru totul Duhul şi trăirea ortodoxă. Unele exagerări, mai degrabă „rigoriste", au apărut din dorinţa atragerii atenţiei asupra nenumăratelor pericole care pot învălui societatea contemporană. De asemenea, progresul tehnicii a determinat apariţia unor temeri nelămurite, puse în legătură şi cu „apropiata" sosire a lui Antihrist. Foarte multe asemenea temeri se datorează, pur şi simplu, ignoranţei, cumva fireşti, iar tot ceea ce este inexplicabil, necunoscut, se transformă uşor în motiv de superstiţie şi angoasă. (Dacă în trecut omul, neputându-şi explica fenomenele naturii, tindea să le zeifice, să se închine lor, aflând astfel scăparea inconştientă din teamă, astăzi dimpotrivă, tendinţa este de a diaboliza tot ce ne depăşeşte. Evident, niciuna dintre atitudini nu este corectă şi nici conformă cu voia lui Dumnezeu, care a dat omului raţiune pentru a stăpâni prin cunoaştere lumea, mulţumindu-I pentru toate darurile primite).

Bineînţeles, nu este nevoie ca toţi să acumulăm informaţie tehnico-ştiinţifică de vârf, pentru că fiecare are rolul şi datoria sa în societate. Numai că, din păcate, nici nu putem să le evităm sau să le considerăm diabolice doar pentru că nu le-am cercetat în amănunt sau pentru că am citit undeva despre ele, cum că n-ar fi tocmai creştineşti (mă refer aici îndeosebi la Internet dar şi la televizor, care, deşi nu necesită o „cunoaştere" anume, au fost catalogate de multe ori - chiar şi în anumite cărţi - drept „diabolice" sau „deosebit de nocive", doar pentru simplul motiv că ele pot fi folosite şi în slujba răului, nu doar a binelui).

Discuţia s-ar putea lărgi şi spre aspecte mai fine, şi anume teoriile ştiinţifice despre crearea lumii - care au preocupat şi preocupă o plajă largă de creştini ortodocşi.
Dintre cărţile care au reuşit să stârnească emoţii şi atitudini nu tocmai constructive, indicăm câteva care - fără a fi în totalitate exagerate sau greşite, cuprind idei neaprofundate sau distorsionate: „Apocalipsa 13" - ing. Mircea Vlad, „La apusul libertăţii" - Ieromonah Hristodul Aghioritul, „Ortodoxia şi internaţionalismul religios", „Ecumenismul încotro?" - Ieromonah Agapit Popovici, „Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor" - Ieromonah Seraphim Rose, „Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină", „Cetatea blestemată" ş.a.

Cele menţionate la urmă, împreună cu alte câteva cărţi, sunt atribuite părintelui Arsenie Boca, autor al cărţii „Cărarea împărăţiei" - părinte păstrat în evlavia poporului - însă, cuprind exagerări vădite şi imixtiuni nepotrivite în viaţa de cuplu, generând mai mult o relaţie patologică între soţii care ar urma sfaturile de acolo, decât să îndemne la climatul armonios absolut necesar. Pretextul exagerărilor din aceste cărţi şi publicarea lor chiar ostentativă este numărul mare de avorturi de după Revoluţie - fapt deosebit de îngrijorător şi foarte adevărat, care nu justifică însă o atitudine negativă vizavi de relaţiile fireşti din cadrul căsniciei binecuvântate de Dumnezeu. Spre exemplificare, voi cita câteva pasaje, care nu respiră deloc Duhul Ortodoxiei, ci mai degrabă imprimă ideea că, chiar şi cuplul cununat religios, poartă „vina" împreunării normale, cu bună înţelegere; ca şi o denaturare a legilor eredităţii (pe care omul nu le cunoaşte îndeajuns): - în legătură cu vremuri „oprite chemării copiilor la viaţă" - interzicerea relaţiilor sexuale în timpul sarcinii şi alăptării femeii, cu desăvârşire, „Dacă părinţii i-au tulburat tocmirea cu fărădelegea desfrânării, aceasta se va întipări într-însul cu tărie mare. Iar când se va naşte, până nu ajunge să priceapă, se va juca cu sora de-a mirele şi mireasa, şi încă de la 7 ani. Mai târziu, va cerca la dobitoace..." - ne oprim din citat, pentru că urmează grozăvenii şi mai mari - „Dar şi vremea alăptării trebuie ţinută curată, că încă e legat de mamă şi de purtările ei."; „Numai atât, numai nunta e binecuvântată de biserică, cât este spre naşterea de copii - restul e desfrânare. (...) Desigur, avem de lucru cu cel mai vrăjmaş dintre toate păcatele, căci peste măsură este încâlcit omul cu desfrânarea." (Ori este cunoscut dictonul Sfinţilor Părinţi şi al Bisericii Ortodoxe în întregime: cel mai mare şi mai frecvent păcat este... mândria.)

În ultima vreme, cărţile religioase nu se mai vând la fel de bine ca acum zece, douăzeci de ani. Cumva o saturaţie? Nu. Omul a rămas flămând după cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl aude la Biserică, în cuvintele Apostolului şi Evangheliei, apoi în predica părintelui, în catehezele care se fac după Vecernii sau în alte momente, dar îl doreşte mai mult, adâncit, explicat, detaliat pe înţelesul lui, în cărţile care apar (unele noi, altele în reeditări). Dar... dacă a întâlnit câteva cărţi din acestea, cu idei extremiste, sau altele la un nivel prea înalt de exprimare, creştinul de rând ajunge să se gândească înainte de a cumpăra. Le priveşte lung, le răsfoieşte, dar nu se mai îndeamnă să le achiziţioneze. Alţii, dimpotrivă - dar nu foarte mulţi, au fost atraşi tocmai de acestea în duh extremist şi le caută cu înfrigurare numai pe ele, aplicându-le cu încăpăţânare în vieţile lor şi încercând să le impună şi altora, care, dacă le resping, „nu sunt buni creştini".

A apărut însă o tematică relativ nouă care incită pe căutătorii de carte religioasă: martirii comunişti. Dacă iniţial „Jurnalul fericirii" al ieromonahului Nicolae Delarohia a fascinat de-a dreptul, atât prin mărturisirea plină de har a intelectualului, cât şi prin stilul literar, au urmat alte şi alte apariţii de carte, din ce în ce mai numeroase, cu noi mărturisiri. Bineînţeles, toate acestea sunt extraordinare, necesare, folositoare. Nu e creştineşte să-ţi uiţi înaintaşii, cu atât mai mult pe cei ce au mărturisit si mărturisesc credinţa. Însă, cum orice exagerare poate fi dăunătoare, chiar pentru cei pe care doreşti să îi scoţi în evidenţă - în cazul de faţă, pentru martirii comunişti - şi aici publicarea şi îndemnul la cinstirea deosebită a lor ar trebui făcute cu măsură şi... treptat, fără o insistenţă impusă, riscul fiind, altminteri, de a-i „obosi" pe cititori / cei interesaţi.

Întrebarea care se pune este: Ce tip de carte religiosă ar mai interesa acum pe cititorii avizi după cunoaşterea duhovnicească?
În încheierea unui articol care se vrea doar o deschidere spre adâncirea unor precizări pe tema - Ce citim, noi, creştinii ortodocşi? - am ales un citat din „Taina suferinţei", de Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Editura Bizantină, 2007:

„Tu, care eşti creştin, dacă înlăuntrul tău nu înţelegi neputinţa, păcatul, rana ta, dacă nu-ţi dai seama că tu eşti problema... că aceasta este înăuntrul tău şi nu afară, eşti necredincios, nu ai credinţă, deşi spui că ai. Credinţa nu este ceva exterior. Şi de vreme ce te afli în necredinţă, nici nu primeşti harul lui Hristos, care vine şi odihneşte. Şi nu aduce doar pacea, ci şi vindecă."

Prof. Religie Mirela Șova

#Biserica in lume