Postul Mare - Treapta XIV
Postul Mare - Treapta XIV
„Măreţia rugăciunii lui Iisus se descoperă din însăşi forma ei, fiind alcătuită din două părţi: prima, care cuprinde cuvintele: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, ne duce cu mintea la istoria vieţii lui Iisus Hristos sau, după cum spun Sfinţii Părinţi, cuprinde în sine pe scurt întreaga Evanghelie; partea a doua, adică
miluieşte-mă pe mine păcătosul, ne pune înainte istoria neputinţei şi păcătoşeniei noastre. Am băgat astfel de seamă că nu poţi rosti într-un chip mai înţelept, mai
adânc şi mai potrivit dorinţa şi cererea unui biet suflet păcătos şi smerit decât prin cuvântul: miluieşte-mă. Niciun alt cuvânt nu este atât de rotunjit şi plin ca acesta. De pildă,
dacă am spune: iartă-mi păcatele, slobozeşte-mi fărădelegile, îndepărtează-mi nelegiuirile, am scoate la iveală o simplă cerere de izbăvire de pedeapsă, care nu e decât urmarea unei
temeri sfioase şi a unui suflet delăsător. Pe câtă vreme cuvântul miluieşte-mă nu exprimă numai simpla dorinţă de a primi cele cerute sub imboldul fricii, ci înfăţişează un strigăt de
adevărat fiu al dragostei, care nădăjduieşte spre mila lui Dumnezeu şi care-şi recunoaşte cu toată smerenia neputinţa în ce priveşte tăierea voii şi vegherea duhovnicească.
Este strigătul care cere îndurarea, adică mila, şi care vine ca un dar al Duhului puterii lui Dumnezeu, al Duhului care ne întăreşte ca să stăm împotriva ispitelor şi să biruim aplecarea spre
păcat. El se poate asemăna cu strigătul unui cerşetor plin de datorii care-l roagă pe milostivul său binefăcător nu numai să-i ierte datoria, ci să-i mai facă şi alte binefaceri şi să-i fie milă
de sărăcia lui cea mai de pe urmă.
Această adâncă rostire: miluieşte-mă, parcă ar vrea să spună: Stăpâne Prea Îndurate, iartă-mi păcatele şi ajută-mă să-mi îndrept viaţa, trezeşte-mi râvna spre împlinirea poruncilor
Tale fără lenevire, fie-Ți milă de mine, iertându-mi păcatele săvârşite şi adunându-mi împrăştiata minte, voinţa şi inima numai în Tine."
(cuvintele unui monah anonim din Muntele Athos, în „Pelerinul rus")
Mi se desface gândul
În mii şi mii de stoluri,
Purtând contrare doruri,
Înconjurând pământul.
Aşa, biata mea minte
Îşi uită raţiunea:
Nu-şi toarce rugăciunea,
Nu stă acas', cuminte.
Nu pot... Și-atunci mă caţăr
Pe turla unei clipe,
Ca inima să ţipe:
Stăpâne, Doamne, sufăr!
Mă ţin, uşor, de cruce,
Îmi tămâiez amarul,
Trecând pios hotarul
Ce înspre Tine duce.
Stăpâne, Îndurate,
Tu nu Îţi uiţi făptura,
Chiar sub caricatura
Mulţimii de păcate...
Mă miluieşte, Sfinte,
Mă-ngroapă în iertare,
Cu dragostea cea mare