Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XLVI (si Cartea Rimei...)

16 Mars 2009, 13:08pm

Publié par Mirela

Capitolul XLVI

Voiau să pornească spre casa Rimei, dar Serafia îi rugă să mai stea puţin, de vorbă cu părinţii, cu copiii, să servească o masă de post pusă la dispoziţie de Club... Cum ce era rău se făcuse - sau aşa credeau ei - rămaseră. Zâmbetele lor false la început (se gândeau tot grupul la Carte!), deveniră sincere în faţa fericirii micilor artişti.

- O să ne mai dai şi alte piese de interpretat, nu-i aşa, Rima? Şi poveşti de citit! Şi poezii! Ţi-am compus şi noi una:

Rima, soră iubitoare,

Pentru inimi, scriitoare,

Timpul nu o-mbătrâneşte,

Căci la noi ea se gândeşte!

Rima clipi cochet şi se lăsă furată de veselia lor. Nimic nu mai părea tragic, nici măcar dispariţia Cărţii. „Cred că mult mai rău ar fi, cel mai rău, dacă nu aş mai avea pentru cine să compun", gândi ea. „Bine că există aceşti copii minunaţi!"

Hotărâră apoi să rămână şi la Denie. Merseră cu ei şi copiii, şi părinţii, bineînţeles, şi Serafia, încât, dacă n-ar fi fost cea mai încăpătoare biserică din oraş, nici n-ar fi putut intra cu toţii... Slujba îi înălţă cu gândul de la cele pământeşti. La sfârşitul ei, liniştiţi, tăcuţi, fără a fi apucat să lase loc tristeţii, El Grand Corazón, Rima, Inspiraţia, Editorul şi Desenatorul plecară să discute cu biroul Rimei.

Intrând în apartamentul ei, simţiră o apăsare. Ce le va spune biroul? Pe rând, păşiră în odaie, cu umerii lăsaţi... Dar nici nu încăpură... De bucurie! De mulţimea cărţilor! Biroul, descătuşat, le turui veste după veste... Erau şi lucruri triste, amestecate, în povestea biroului, despre Marele Martiraj al Regelui Dulapurilor de cărţi şi al Biroului Veghetorului...

Rima îşi îmbrăţişă manuscrisul. Nu se pierduse! Prin ce minune Dulapul se răzgândise? Asculta vorbele biroului şi nu-i venea să creadă. De pe pat, din locul unde stătuse manuscrisul, El Grand Corazón ridică în văzul tuturor un plic albastru, pecetluit, îl deschise şi citi:

„Scriitoarea Rima este invitată în audienţă la Librarius Supremus, împreună cu Editorul şi Desenatorul, miercuri în Săptămâna Luminată, orele 11,00. Binevoiţi să aduceţi Cartea."

- Dacă s-a făcut pace între Birouri şi Dulapuri, asta e consecinţa! Librarius Supremus va da o şansă Cărţii. Încă nu e totul sigur, sublinie Inspiraţia, fremătătoare. Lucrurile vor intra în normal, iar cei ca Veghetorul şi ca Plagiatus vor pierde puterea!

- Este extraordinar ce s-a întâmplat, comentă Editorul, este ceea ce mi-a promis Inspiraţia că va fi! Nici nu îndrăznesc să întrezăresc toate consecinţele... Suflă vânt de libertate!

- Te credeam pierdută, Cărticică dragă, murmură Rima, în adâncul unui Dulap nesăţios! Cum se pot schimba lucrurile! Slavă Cerului!

- Rămâne să vedem părerea lui Librarius Supremus... Miercuri, să fiţi gata! concluzionă Biroul.

Ne întoarcem puţin... În timp ce Rima & co. îşi încredinţau speranţele Creatorului, la slujbă, Veghetorul, cufundat în fotoliul său şi în gânduri de linişte spartă, gonea timpul ca pe o muscă supărătoare. Se aştepta la ce putea fi mai rău. „Previzibil... previzibil... Măcar să mă răzbun pe cineva sau ceva, cât mai pot", se crispa el.

Cum Plagiatus dispăruse (la fel de iute precum cărţile din Dulap), iar Hilaria, după răsturnarea tăvii, îşi luase liber din oficiu, fără să cureţe covorul, singurii rămaşi erau Biroul personal şi Dulapul. „Le voi da foc cu mâna mea!" mocni Veghetorul... Cărţilor în Faşă. „Nici nu mai sunt Veghetor. Sunt Prăduitul, Trădatul. Toţi s-au lăsat furaţi de sentimentalism, vor dreptate, libertate. Ştiam eu ce-i mai bine pentru ei! La asta mă gândeam întruna; dar n-au vrut, n-au vrut!"

Lent, Fostul Veghetor căută o unealtă pentru dezasamblarea „mobilelor". O găsi în antecameră. Cu icnetul disperării, se năpusti asupra lor şi începu Marele Martiraj.

- Mulţumesc, prietene! spuse Biroul, răguşit, către Dulap.

- Eu îţi mulţumesc, prietene, replică Dulapul, în timp ce Fostul Veghetor, înnebunit, se rotea cu tija de fier, lovind când într-unul, când în celălalt. Am transmis tuturor dulapurilor de cărţi să vă înapoieze Cărţile în Faşă şi să-şi reia activitatea firească, să fie dulapuri de haine, de orice altceva decât de cărţi. Nu vă vor mai supăra. Dulapurile mă ascultă! Oh, mă simt cu mult mai bogat acum, gol, lovit, decât atunci când ţineam cărţile... Am reuşit să văd şi Cartea! Asta merită totul, totul!

- Iar eu transmit totul în reţea, prietene! Povestea ta nu va fi uitată vreodată, Rima o va face nemuritoare! Nu-ţi pierde strălucirea, prietene! Ce sunt cărţile fără cititori? Simplă maculatură. Iar dulapurile de cărţi, iartă-mă, doar neghiobi manipulaţi...

- Aha, tot mai vorbiţi? Focul vă va topi glasul ăsta, pe care tu, Birou nerecunoscător, nu mi l-ai dăruit niciodată! La foc! La foc cu voi! urlă Fostul Veghetor.

El târî în curte bucăţile rupte din cei doi prieteni. Turnă peste ele o sticlă de gaz şi dădu foc. Ardeau greu, vântul primăvăratic împotrivindu-se din răsputeri. În cele din urmă, din falnicele piese nu rămaseră decât resturi carbonizate. Fostul Veghetor se bucură de ultimul său abuz de putere (probabil), apoi îşi reluă locul înăuntru, pe fotoliu. Nu putea crede că edificiul său de împilare a creaţiei se dărâma într-o zi. Băgă de seamă lângă fotoliu, pe covor, un plic albastru cu sigiliu... Să vă mai spun ce conţinea? Invitaţia era pentru aceeaşi zi şi oră, cu a Rimei. „Vă rugăm să fiţi însoţit de Plagiatus şi de câte un exemplar din publicaţiile acestuia", scria la finalul invitaţiei.

- Ar trebui să o tragă la răspundere şi pe Deznădejde, îndrăzni să comenteze Fostul Veghetor. Nu ştia ce va mai face. Aceasta fusese meseria lui, chiar avusese momente când credea că acele manuscrise din Dulap sunt ale lui, că el le-a scris de fapt, că într-o zi se vor publica, iar pe copertă, cu litere majuscule, va trona numele lui - Autor de drept...

După lectura Silviei, Cora şi Vlad o felicitară pe fugă şi se scuzară... - trebuiau să plece grabnic undeva. Acel undeva era doar parcul, ca să stea de vorbă şi între patru ochi. Nu aveau mult timp pentru întâlniri, amândoi foarte ocupaţi. Nu voiau nici să evite, în vreun fel, grupul, că toţi de acolo le erau dragi..., prieteni. Porniră amândoi, stângaci în conversaţie, la început. Vlad vru să o lase pe Cora să-l întrebe, dar fata voia ca el să-i spună singur... ce are de spus. Dându-şi seama de asta, Vlad începu să vorbească, în timp ce ea îl lua de braţ...

Iar timpul trece... Silvia scrie, scrie, inspirată de personajele pe care le creează şi de încurajările micului lor grup, în special de vorbele lui Matei... Scrie apoi îi citeşte lui. Iar el ţine morţiş ca să le citească şi celorlalţi, când se mai întâlnesc la sfârşit de săptămână..., ca să admire şi tablourile Sorinei.

Cartea Rimei (continuare)

Cap. IX: Audienţa

Miercuri. Rima îmbrăcată într-o rochie albastră, cu mâneci lungi şi bufante, cu pantofi de lac albastru cu baretă la gleznă, cu ochii mai albaştri decât oricând şi cu reflexele albastre în păr, la locul lor. În mână are o mapă cu manuscrisul, portocalie. Nu a mai avut timp să redacteze pe calculator din nou Cartea... Între timp a fost Paştele. Copiile Cărţii şi CD-ul au fost arse împreună cu biroul şi cu Dulapul. E liniştită, ca o mămică, cu copilul în braţe. Au stabilit un punct de întâlnire, aproape de sala de audienţe a lui Librarius Supremus, la 10,30. Ea a sosit prima. Îşi consultă ceasul de argint prins într-o brăţară albastră.

Soseşte El Grand Corazón, prietenul şi susţinătorul ei. Nu va intra în sală, dar va fi cel pe umărul căruia poate să şi plângă, şi să se veselească, după caz. Îmbrăcat simplu, în blugi şi cu o bluză uşor lejeră, în nuanţele verdelui ce dă spre toamnă. Blajin, îi întinde Rimei o floare.

- O schimb dacă nu se asortează, se lamentează el. E un trandafir alb, nedeschis.

- E perfect, cum să nu fie? se bucură Rima. Pentru un moment, uită de motivul întâlnirii lor. Are senzaţia unui rendez-vous romantic. Inspiraţia şi Desenatorul o trezesc uşor:

- Avem şi mapa cu desene pentru Carte. Ultimul l-am făcut aseară!

Inspiraţia e sobră. O trădează cerceii cu briliante, care sclipesc precum bucuria ei nestăvilită. Editorul soseşte ultimul, grăbit, elegant, de o agitaţie interioară molipsitoare.

- Vreţi să ştiţi ultima boacănă a lui Plagiatus? V-o spun pe drum! gâfâie el.

Inspiraţia surâde. Ştie deja.

- Plagiatus a trecut aseară pe la mine. A spus ceva confuz, că nu mai are sponsori, venituri..., în fine, dacă nu sunt interesat să public ultima lui carte, scrisă „cu penelul insuflării artei" (citez). Ca să nu-l jignesc..., mi-am aruncat o privire. Era o povestioară cu un câine şchiop pe care o auzisem cândva, în copilărie, de la bunica. L-am îmbărbătat, i-am spus că am alte proiecte şi a plecat umilit... Părea fără speranţă. Cred că ar trebui încurajat să pornească o altă afacere, în alt domeniu, câtă vreme el vede „scrisul" strict ca pe un bussiness... Ce ziceţi?

- Probabil că va găsi totuşi pe cineva care să i-o publice, sau măcar să-l sponsorizeze ca s-o facă el..., glumi El Grand. Să nu ne mai gândim la asta. Să ne concentrăm asupra audienţei.

Rima are emoţii acum, că e în sală. Au fost poftiţi să ia loc în fotoliile din primul rând al unei aule impresionante. Deocamdată Librarius Supremus nu a venit. E într-o cameră din spatele aulei şi spionează invitaţii. În aulă sunt montate minuscule sisteme de supraveghere. El Grand şi Inspiraţia îi aşteaptă pe o bancă, în parcul din apropiere. Fiind o situaţie inedită, se pot aştepta la orice, şi de bine, şi de rău. Poate dura mult sau foarte puţin.

În aulă sunt: Rima, Editorul şi Desenatorul. Pe o uşiţă laterală intră un domn cu o tavă lunguiaţă. Cozonac, ouă roşii, vin negru, pahare de cristal. Sunt serviţi. Tensiunea creşte, pe aripi de speranţă. De undeva se aud ecouri de muzică grecească. Rima închide ochii şi se imaginează într-o poiană, râzând printre flori, dansând într-o horă de copii. Surâde.

- Hristos a înviat!

- Adevărat a înviat!

Ciocnesc ouă, se destind, cu toate că, ciudat, tensiunea creşte.

- Parcă am fi în „Vrăjitorul din Oz" şi acesta nu mai apare! râde Rima.

- Eu aş fi, probabil, Leul cel laş, amator de papanaş, îi ţine hangul Editorul.

- Să vedem..., nu cred că aş vrea să fiu nici Sperie Ciori, nici Omul de Tinichea, se distrează Desenatorul. Poate doar căţeluşul, parcă Toto îl chema, nu?

- Eu aş fi sigur Dorothy! Pantofii mei nu par să aibă puteri magice, dar am Cartea! continuă Rima.

Pe aceeaşi uşă pe care venise domnul cu tava, intră acum Fostul Veghetor însoţit de Plagiatus. Cel din urmă are un diplomat (pare-se, plin de cărţi), iar Fostul Veghetor e îmbrăcat impecabil, având un singur dosar la subsuoară. Se aşează şi ei pe fotolii, în primul rând, la distanţă de grupul vesel. Nu vorbesc. Sunt mohorâţi, dar hotărâţi să reziste, să se disculpe, să-şi atragă simpatia lui Librarius Supremus, cu orice preţ.

Imediat sunt serviţi şi ei, cu aceeaşi ospitalitate. Trec câteva minute. În aulă e un miros fin de iasomie şi floare de castan. E trecut de 11,00. Muzica se întrerupe, domnul se întoarce şi ia tăvile, aducând în loc fiecărui invitat o cutiuţă frumos ambalată, ca de bijuterii, menţionând sec:

- Vi se va spune când să o deschideţi.

Abia apoi intră Librarius Supremus, însoţit de un tânăr. Invitaţii se ridicară, admirându-i măreţia degajată. Nici tânăr, nici bătrân, cu privirea ageră părând întoarsă în sine, Librarius Supremus are aerul cuiva care neprivind, vede mai mult. E deja hotărât să dea o sentinţă, numai după cât a analizat din camera ascunsă. Sub masca lui, e totuşi mirat. „O copilă? Dacă e ea, de ce nu e Inspiraţia cu ea? Doar dânsa nu are nevoie de invitaţie... Dar s-a produs evenimentul: Birourile de scriitor şi Dulapurile de cărţi s-au împăcat. Nu pot contesta. Şi apoi, pe chipul ei am citit lumina viziunii pure..."

Librarius Supremus se aşează în faţa fotoliilor invitaţilor, la o masă lungă. Tânărul rămâne într-o latură a mesei, deschizând un laptop şi începând să scrie procesul verbal al „şedinţei" neîncepute. Şi Rima realizează că ar fi fost bine dacă venea Inspiraţia cu ei.

- Faptele sunt simple. Le cunoaşteţi cu toţii. Fiecare grup e rugat să prezinte ceva nou faţă de ceea ce se ştie deja sau... să tacă, se auzi vocea parcă neomenească a lui Librarius Supremus. Astăzi se va hotărî dacă manuscrisul Rimei e Cartea sau nu. Dau întâi cuvântul celui ce a fost desemnat de înaintaşul meu (care mi-a predat Funcţia Supremă de Apărare a Cărţii) să aleagă spre tipărire numai acele creaţii care ar fi demne de expectanţele cititorilor. Mai exact, Veghetorul Cărţilor în Faşă - să se ştie de către toţi - ar fi trebuit să încurajeze pe toţi acei debutanţi care se dovedeau într-o măsură oarecare vizitaţi de Prietena noastră, mult respectata şi râvnita Inspiraţie..., chiar dacă ar fi existat unele stângăcii în scrierile lor. I se cerea, de asemenea, alegerea unor Editori profesionişti, strict fără favoritisme sau motive de interes personal şi, în final, publicarea a cât mai multor cărţi. Speranţa noastră şi ţinta Veghetorului trebuia să fie, mai presus de celelalte, aflarea Cărţii şi a acelui scriitor care să inunde publicul cititor cu speranţe, gânduri curate, într-o manieră cât mai accesibilă, atractivă, inspirată, non-lozincardă, din suflet.

...Pentru ca inimile oamenilor să vibreze, citind Cartea, continuă Librarius Supremus după o scurtă pauză. Dulapurile aveau rolul de a păstra doar acele încercări nevrednice de a fi publicate..., iar Birourile - ca susţinători ai adevăraţilor scriitori. Din nefericire, de la apariţia Dulapurilor de cărţi, s-a creat o duşmănie între acestea şi Birouri, pe care numai Cartea o putea rezolva... Şi acum, Veghetorule, mărturiseşte, de fapt ce ai supravegheat?

Încăpăţânându-se să nu înţeleagă că a pierdut, Fostul Veghetor se ridică şi rosti tăios:

- Datoria, Înălţimea Voastră, mi-am făcut datoria. Am cercetat, aşa cum aţi spus, toate încercările de scriitură, şi ale debutanţilor, şi ale celor cu experienţă. Am exclus pe cele care nu aveau „scânteie"... Pe celelalte le-am trimis spre publicare la diverse edituri. Veţi spune că am cooperat mai mult cu Plagiatus. Aşa este. Pentru că este foarte priceput şi...

- Ajunge! tună Librarius Supremus. Ţi-am înţeles poziţia. Plagiatus! Tu ce ai de spus?

- Înălţimea Voastră, eu las cărţile mele să vă spună totul; le-am adus cu mine pe toate. Plagiatus tremura, abia fusese convins de Fostul Veghetor să vină. Se aştepta la ceva rău, deşi până atunci nimeni nu primise vreo pedeapsă de la Librarius Supremus. Îmi permiteţi să vi le arăt?

- Adu-le! Şi tu, Rima, Deschizătoarea Dulapului, adu-o pe a ta! Cu ilustraţiile Desenatorului! conchise Librarius Supremus. Vă voi arăta acum puterea cărţilor! Ele îmi vor spune adevărul în locul vostru!

El puse în dreapta sa manuscrisul Rimei şi desenele, iar în stânga teancul de cărţi publicate al lui Plagiatus (care nu îndrăznise să-şi aducă şi manuscrisul nepublicat). Sub ochii invitaţilor, Cartea se ridică singură şi rămase perpendiculară pe masă, pe când publicaţiile lui Plagiatus începură să-şi desprindă singure foile şi să fâlfâie spre podea, frunze moarte ale unui suflet ahtiat de câştig mincinos. Nimic nu rămase din ele.

- Acum te întreb din nou, Veghetorule, de ce??? îl ţintui Librarius Supremus. Cum ai îndrăznit? Am aflat de toate mârşăviile tale; ştiu că ai convins Dulapul să înghită cărţi bune, ale unor oameni bine intenţionaţi; ştiu că ţi-ai distrus propriul birou, înainte de a încerca să afli de ce nu ţi-a vorbit atâta timp şi de ce, totuşi, avea puterea să vorbească..., ştiu totul. De ce ai îndrăznit să lupţi contra legendei, contra Cărţii, contra Inspiraţiei - pe faţă!!! Nu s-a mai pomenit aşa ceva! Vorbeşte! Dezvăluie-ţi gândurile, fără preget!

Fostul Veghetor nu se simţea învins, numai descoperit. „Le ştie pe toate", gândi el, „numai gândul omului nu...".

- Ei bine, în primul rând nu se cădea ca o fetişcană absolut necunoscută, absolut banală - daţi-mi voie să spun totul , pe şleau - să încerce marea cu degetul şi să mai şi reuşească! La o adică, de ce să nu fiu eu autorul Cărţii? De ce doar Veghetor? Mi-am urât datoria de la început. Cititorii... ei „consumă" ce cărţi le dai, nu mai au timp să vadă cum sunt în esenţă, inspirate, plagiate, le înghit precum se hrăneşte un şarpe..., ha, ha, de parcă ei ar aştepta vreo Carte vreodată... Nici Cartea Cărţilor nu-i mai interesează, ce să mai vorbim de alta?

Sunt şi alte motive pentru care am făcut ce am făcut, acesta e cel care mă roade cel mai mult. Am aici dosarul Rimei, cu ce a făcut ea până acum. Nu s-a remarcat prin nimic, vă asigur. În continuare cred că e o greşeală. Poate o confuzie? Timpul îmi va confirma credinţa, vă spun.

- Înţeleg, mergi până la capăt cu negarea. Şi tu, Plagiatus? întrerupse Librarius Supremus.

- Iertare, iertare, Înălţimea Voastră! Nu am făcut voia mea! Am crezut că aşa e bine! Am şi eu familie, copii, şi doar atât mă pricep să fac: să vând... orice...

- Mda, să-ţi vinzi şi sufletul, se întristă Librarius Supremus. Rima? Tu nu ai de ce să te scuzi, dar aş vrea să alegi o poezie din Carte, care vrei tu, să ne-o citeşti, să ne convingi acum, aici, că tu eşti scriitoarea pe care o aşteptam. Te rog, fără teamă!

Rima cugetă câteva clipe, apoi vru să rostească din memorie o poezie aleasă, când Inspiraţia se ivi la cel mai apropiat balcon interior al aulei şi începu să recite...

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article