Postul Mare - Treapta XI

12 Mars 2009, 19:36pm

Publié par Mirela

Postul Mare - Treapta XI

„Hristos pe magi i-a mântuit, pe păstori i-a chemat, mulţimea pruncilor a făcut-o mucenici, pe bătrânul l-a slăvit şi pe văduva cea bătrână. Cărora n-ai râvnit, suflete, nici faptelor, nici vieţii; dar vai ţie, când vei fi judecat!"

„Cetăţile cărora le-a dat Hristos bunavestire ştii, suflete al meu, cum au fost blestemate; teme-te de pildă, să nu te faci ca acelea; pe care asemănându-le Stăpânul cu Sodoma, până la iad le-a osândit."

„Roade vrednice de pocăinţă nu cere de la mine; că tăria mea întru mine a lipsit. Dăruieşte-mi inimă pururea umilită şi sărăcie duhovnicească; ca să-ţi aduc acestea ca o jertfă primită, Unule, Mântuitorule."

(din Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul)

Ai venit în lume pentru mine,

Iar eu tac, desculţ de tot ce-i bun...

Nu Te strâng în braţe ca Stăpân,

Crucea mea în spate-abia se ţine...

Ce pot să Îți dau, decât pe mine,

Aşa, gol, rănit, bolnav, străin...

Primeşte-mă, Doamne, -aşa cum vin,

Şchiopătând la inima haină.

Tu poţi curăţi, eşti Creatorul,

Tu mă poţi ierta, eşti Dumnezeu,

Tu poţi cerne harul, iară eu

Pot doar să-Ți înduplec ajutorul.

Sfinţii Tăi nespus mă-ncurajează,

Raiul Tău e plin - şi locuri ai

Pentru orişicare dintre noi

Care calea sfântă o urmează.

Doamne, miluieşte şi veghează

Pe tot omul care Te urmează!

„Iată, aşadar, care este începutul pocăinţei: vederea frumuseţei, iar nu a urâţeniei. Conştientizarea slavei lui Dumnezeu, iar nu a propriei mizerii. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5, 5) ne arată că pocăinţa nu înseamnă numai plânsul pentru păcatele noastre, ci şi mângâierea sau întărirea pe care o primim de la certitudinea iertării dumnezeieşti. Marea inteligenţă sau înnoirea minţii care definesc pocăinţa constau în a recunoaşte că lumina străluceşte în întuneric şi că întunericul n-o poate cuprinde (conform Ioan 1, 15). A te pocăi înseamnă, cu alte cuvinte, să recunoşti că există bine şi rău, iubire şi ură şi să afirmi că binele este mai puternic decât răul, să crezi în biruinţa finală a iubirii.

Se mântuieşte cel care acceptă minunea că Dumnezeu are cu adevărat puterea de a-i ierta păcatele. Şi, în măsura în care acceptă această minune, trecutul îşi pierde caracterul ireversibil şi încetează de a mai fi o greutate intolerabilă. Iertarea dumnezeiască rupe lanţul cauză - efect şi desface nodurile pe care omul le are în inimă şi nu şi le poate dezlega singur.

Sunt mulţi cei care, întristaţi de faptele lor trecute, îşi spun cu disperare: Nu-mi pot ierta ce am făcut. Incapabili să se ierte, nu pot nici să creadă în iertarea lui Dumnezeu sau a altor oameni. Aceştia, în ciuda intensităţii angoasei, n-au început încă pocăinţa. N-au ajuns încă la marea inteligenţă prin care omul ştie că iubirea este biruitoare. N-au trecut încă prin această înnoire a minţii care poate să spună: sunt primit de Dumnezeu. Nu mi se cere decât să primesc faptul de a fi primit. Iată toată esenţa pocăinţei.

Adevărata natură a pocăinţei, pozitivă şi dătătoare de lumină, se manifestă în mod vizibil în viaţa Bisericii mai ales prin trei expresii caracteristice: liturgică - în timpul Postului Mare, sacramentală - în Taina Spovedaniei şi personală - în darul lacrimilor. (...)

Timpul pocăinţei din Postul Mare este un timp de bucurie, nu de descurajare. Postul este o primăvară duhovnicească, pocăinţa un boboc ce înfloreşte, iar Hristos ni se face cunoscut în această perioadă ca Dătător de lumină. Întristarea pe care o resimţim în timpul Marelui Post este, ca să folosim cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, o fericită tristeţe bucuroasă."

(Episcop Kallistos Ware - „Calea pocăinţei")

Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article