Concurent. Sorin Cerin

06.03.2009

Concurs "Doruri la Răsărit" - Ediția a II-a

Tema: "Ciudatele Flori"
Concurent: Sorin Cerin
Poezii: "Ai să înțelegi", "Flori de meri", "Iubire stelară"

Ai să înţelegi

Ai să înţelegi vreodată ce a fost un sărut?

Când vei simţi că sunt steaua Destinului tău?

Ce va cădea cu mine,

Mai încolo de tine,

Cu o moarte.

Ai să înţelegi vreodată ce a fost o îmbrăţişare?

Fără palmele dorinţelor noastre pierdute atunci în amintire?

Fiindcă voi fi,

O floare din părul gândurilor tale,

Ce nu vei dori să veştejească niciodată.

Ai să înţelegi vreodată ce a fost un Cuvânt?

La tălpile căruia am îngenuncheat iubindu-ne?

Acolo unde voi fi ţărâna,

Ce-o vei călca cu dragostea neputinţei,

De a rămâne Urma marii noastre iubiri,

În lumea deşertăciunii?

Ai să înţelegi vreodată ce a fost când ţi-am spus cât te iubesc?

Văzând norii ce nu vor mai fi ai vieţii mele?

Ce vor plânge cu lacrimile privirii sfârşite din mine,

Spălând faţa inimii tale,

Cu o nouă clipă al unui alt timp,

Fără de mine,

Încercând să te fac să zâmbeşti.

Flori de meri

Te privesc cât eşti de frumoasă,

Atunci când înfloreşti în fiecare primăvară,

Printre alte şi alte flori de meri,

Ce erau într-o zi ninse în părul dorinţei noastre.

Cine ar fi crezut,

Că vor plămădi zăpada rece a unei amintiri,

Dintr-o primăvara când ţi-am sărutat,

Până şi sufletul speranţei tale,

De a fi împreună,

Neştiind cât de otrăvitor,
Putea fi destinul acelui sărut,

Ce se prelinge acum într-o lacrimă,

Salvând seceta pustiului acestui Prezent,

Din mine,

Cu durerea surdă a unui strigăt,

Pierdut în singurătatea chipului tău,

De tine,

În moartea care nu vrea,

Pentru nimic în lume,

Să înţeleagă că îl vreau etern,

Peste orice timpi sau spaţii ale deşertăciunii,

Care ne-a despărţit,

Punând între ce a mai rămas din Clipa noastră,

Un gard de cimitir al unor gânduri,

Ce se vor etern iubire,

Oricât de apăsate ar fi de lespedea speranţei mele,

De a te vedea afară din mormântul uitării,

De tine,

Pentru a ne reîntâlni pentru totdeauna,

În eternitatea unei singure lacrimi,

Ce umezeşte şi acum muşchiul verde,

Al privirii tale de dincolo,

De mine,

La care aş vrea să ajung ,

De-ar fi să scormonesc întreaga ţărână,

A necuvintelor plânse ale acestei lumi,

Până mi-ar da şi sângele iubirii,

Într-un colţ de lacrimă al unor unghii,

Ce nu mai vor pentru nimic în lume,

Să mai crească fără,

De tine.

De aceea te rog să mă înţelegi,

De ce mă rog în fiecare seară,

La steaua aceea pierdută,

Din noi,

Care nu va muri niciodată,

Sperând mereu să o regăsim împreună,

Pentru a trece alături,

De tine,

Pragul unde iubirea noastră va deveni eternă.

Aş vrea să-ţi mai spun,

Că în fiecare primăvară stropesc,

Cu lacrima speranţei de a fi,

Cu tine,

Florile de meri,

Pentru a te privi cât eşti de frumoasă,

Atunci când ningi în privirile îndrăgostiţilor,

Acestor cuvinte de acum,

Pe care nu aş vrea,

Pentru nimic în lumea strigătului surd,

Să le mai aud,

Vreodată,

Fiindu-mi atât de rău,

De tine,

Chiar şi printre flori de meri.......

Iubire stelară

Te caut în singurătatea din mine,

Atât de abătută,

Atunci când plouă cu destinul stelelor căzătoare,

A căror şuvoaie stelare,

Se scurg pe zidurile dorinţelor noastre,

Luminându-le calea,

Spre a vedea mai bine,

Igrazia sentimentală din sufletele lor,

Ce stau să se surpe,

Ruinând şi mai mult castelul galactic,

Al iubirii noastre.

Şi cum pot eu dragostea mea cea mare,

Să văd cum cad,

Într-o tăcere de dincolo de orice strigăt surd al lumii,

Crenel după crenel al unor şoapte spuse cândva,

În paradisul simţirii dintre două promisiuni,

Făcute unei Iubiri,

Şi scrise cu sângele speranţelor din noi,

În timp ce îngenuncheam în faţa sa,

Afirmând că este eternă,

Că niciodată castelul stelar al sufletului său,

Nu se va ruina,

Fiind la fel de etern,

Precum sunt porţile masive ale Cuvântului,

În care ne-am izolat de orice alt Univers,

Unde nu strălucesc stele ale pasiunii,

De a ne avea mereu alături,

Spre a le împleti,

În părul des al frumuseţii privirii tale.

De aceea nu pot să înţeleg,

Cum poţi privi,în jos, spre pământul din noi,

Lăsând să-ţi cadă stelele eternităţii din tine,

În şuvoaie triste de lacrimi stelare,

Prelinse pe faţa Galaxiei sufletului tău,

Ce nu putea accepta, undeva, cândva,

Că va putea fi brăzdată de ridurile deşertăciunii,

În care să curgă lacrimile amintirilor stelare,

Uitând cu desăvârşire să privească,în sus,

Către bolta stelelor ce au mai rămas din noi,

A căror lumină va sosi strălucind peste milenii,

Şi pe acest Pământ ce curge acum,

În sângele nostru cu nume de Viaţă,

Devenind sângele altor vene pline de pasiune,

Atât de străine nouă,

Ce vor privi propria lor boltă înstelată,

Peste atât de multe alte iubiri ce vor muri,

Reintregind praful stelar al Amintirii.

De aceea te rog dragostea mea,

Nu privi în jos spre Pământul din noi niciodată,

El va fi praf şi pulbere,

Dus de vântul deşertăciunii spre nicăieri.

Te rog mai fierbinte decât sufletul oricărei stele,

Priveşte spre cer,

Unde niciodată şuvoaiele stelare ale iubirii noastre,

Nu pot spăla vreodată murii plini de igrazie,

A uitării de noi.

Organizator: Prof. Religie Mirela Șova