/image%2F0831336%2F20160210%2Fob_38ecbd_bancul-zilei-28-iulie.jpg)
Ovidiu Oana - Pârâu / Poezie religioasă (2)
Ovidiu Oana - Pârâu / Poezie
religioasă (2)
De ce ?
Mă naşti într-o anume rânduială,
Să moştenesc ce-i bun de la părinţi
Şi chiar i-ai pus să-mi ceară socoteală,
Când nu răspund ştiutei lor dorinţi.
De ce doar copiezi înfăţişarea
Celor ce-ntâi din lut i-ai zămislit,
Fără a-mi da răspuns la întrebarea
"Când i-ai gonit din Rai, I-ai părăsit ?"
Te ştiu în mine şi Te simt cu rost
Pentru credinţa vie şi curată.
Chiar dinăuntru Tu mi-eşti adăpost
Şi ajutor, pe calea arătată.
De ce adânc în mine te ascunzi,
O, Doamne, Creatorule şi Tată
Şi-apoi, pe drum, refuzi să îmi răspunzi,
Când te întreb de soarta ce mi-e dată ?
sunt mult prea trist !
sunt mult prea trist
fiindcă devin
celor din jurul meu povară
cum să exist
când totu-i chin
mă-ntreb în gând a mia oară
din drumul bun
m-am abătut
tăiată-i calea spre-napoi
nu sunt nebun
doar stau tăcut
presat de griji şi de nevoi
amicii toţi
m-au părăsit
chiar de la prima provocare
nişte netoţi
că m-au privit
cu zâmbete şi nepăsare
nu cer nimic
şi nici n-aştept
favoruri sau vreun ajutor
doar ochi ridic
şi rugă-ndrept
spre Domnul binefăcător
Ţi-e hărăzită clipa fericită
Ţi-e hărăzită clipa fericită
Tu, suflet măcinat de îndoială,
Când în final cărarea rătăcită,
Vei regăsi prin aspră învoială!
Ţi-e hărăzit un dram de împlinire,
În tine pogorât din înălţime.
Primeşte bunătatea-I cu iubire
Şi roagă-te cu ceilalţi din mulţime!
Credinţa nu alungă îndoiala,
Dar netezeşte în inimă asprimi,
Căci ruga este-n suflete beteala
A înduratei şi Sfintei lor Treimi.
cel arzător
cu cele şase aripi ale sale
acoperindu-şi faţa şi zburând
pe-a cerului senin înaltă cale
un serafim mi se arată-n gând
purta în mână bobul de cărbune
şi jar de gura mea a apropiat
iar eu uimit de-o astfel de minune
mă simt făr'de păcate şi curat
şi mă apropie de dumnezeire
cu crezul înfocat, clocotitor
scăpat mă simt acum de la pieire
şi viaţa o privesc încrezător
a desfiinţat prin asta serafimul
obstacolul tenebrelor din mine
şi simt cum mă cuprinde-acum sublimul
luminii izvorâte de la Tine
Cătune
Îi poţi vedea prin sate risipite
Între câmpii bogate fără rost,
În casele de-acuma ponosite
Şi foarte rar mai povestesc ce-au fost.
Doar gândul la copii îi uşurează,
Ştiindu-i rânduiţi, mult prea departe.
Cu inimile strînse lăcrimează,
Când mai primesc, vreodată, scrisă carte.
Sunt slove scurte: „Suntem bucuroşi!
Cei mici s-au înălţat mai sus de masă.
Dar voi ce faceţi, sunteţi sănătoşi?
Poate venim prin toamnă pe-acasă.
Trăiesc pierzând din inimi cutezanţa
Şi par mustraţi de traiul mult prea greu,
Dacă îşi pierd din suflete speranţa,
Ei se întorc cu gând la Dumnezeu.
Ce-i liniştea ?
E liniştea lumii albastru veşmânt,
Oprire de aer să poarte cuvânt,
Priveghiul luminii când noaptea-i mormânt,
Vieţii strivite-n adânc de pământ.
Abisul marin e doritul iatac
Ca pături de nea la răsaduri ce tac,
Ori somnul profund pentru vântul posac,
De zeu strâns amarnic sub gura de sac.
Prelungă plutire-i ca zbor de condori,
Din margini de lumi revărsare de zori,
E zâmbet născut de-ai iubirii fiori,
Din cărţi furt tăcut de uitate comori.
Răsfăţ e desprins din arome de floare,
Sau zări aţipite-n apusul de soare,
În vis semn lăsat de-a naturii splendoare,
Ca roua smarald pe-ale ierbii covoare.
E liniştea zarvă topită în gând,
E lacrima cursă din ochiul plângând,
Etern de nisip prin clepsidre curgând
Şi drum rugăciunii spre ceruri urcând.
Autor: Profesor Ovidiu Oana -
Pârâu
Mulțumim autorului pentru poeziile trimise spre publicare pe site.