Ovidiu Oana - Pârâu / Poezie religioasă (2)

Ovidiu Oana - Pârâu / Poezie religioasă (2)



De ce ?

Mă naşti într-o anume rânduială,

Să moştenesc ce-i bun de la părinţi

Şi chiar i-ai pus să-mi ceară socoteală,

Când nu răspund ştiutei lor dorinţi.

De ce doar copiezi înfăţişarea

Celor ce-ntâi din lut i-ai zămislit,

Fără a-mi da răspuns la întrebarea

"Când i-ai gonit din Rai, I-ai părăsit ?"

Te ştiu în mine şi Te simt cu rost

Pentru credinţa vie şi curată.

Chiar dinăuntru Tu mi-eşti adăpost

Şi ajutor, pe calea arătată.

De ce adânc în mine te ascunzi,

O, Doamne, Creatorule şi Tată

Şi-apoi, pe drum, refuzi să îmi răspunzi,

Când te întreb de soarta ce mi-e dată ?

sunt mult prea trist !

sunt mult prea trist

fiindcă devin

celor din jurul meu povară

cum să exist

când totu-i chin

mă-ntreb în gând a mia oară

din drumul bun

m-am abătut

tăiată-i calea spre-napoi

nu sunt nebun

doar stau tăcut

presat de griji şi de nevoi

amicii toţi

m-au părăsit

chiar de la prima provocare

nişte netoţi

că m-au privit

cu zâmbete şi nepăsare

nu cer nimic

şi nici n-aştept

favoruri sau vreun ajutor

doar ochi ridic

şi rugă-ndrept

spre Domnul binefăcător

Ţi-e hărăzită clipa fericită

Ţi-e hărăzită clipa fericită

Tu, suflet măcinat de îndoială,

Când în final cărarea rătăcită,

Vei regăsi prin aspră învoială!

Ţi-e hărăzit un dram de împlinire,

În tine pogorât din înălţime.

Primeşte bunătatea-I cu iubire

Şi roagă-te cu ceilalţi din mulţime!

Credinţa nu alungă îndoiala,

Dar netezeşte în inimă asprimi,

Căci ruga este-n suflete beteala

A înduratei şi Sfintei lor Treimi.

cel arzător

cu cele şase aripi ale sale

acoperindu-şi faţa şi zburând

pe-a cerului senin înaltă cale

un serafim mi se arată-n gând

purta în mână bobul de cărbune

şi jar de gura mea a apropiat

iar eu uimit de-o astfel de minune

mă simt făr'de păcate şi curat

şi mă apropie de dumnezeire

cu crezul înfocat, clocotitor

scăpat mă simt acum de la pieire

şi viaţa o privesc încrezător

a desfiinţat prin asta serafimul

obstacolul tenebrelor din mine

şi simt cum mă cuprinde-acum sublimul

luminii izvorâte de la Tine

Cătune

Îi poţi vedea prin sate risipite

Între câmpii bogate fără rost,

În casele de-acuma ponosite

Şi foarte rar mai povestesc ce-au fost.

Doar gândul la copii îi uşurează,

Ştiindu-i rânduiţi, mult prea departe.

Cu inimile strînse lăcrimează,

Când mai primesc, vreodată, scrisă carte.

Sunt slove scurte: „Suntem bucuroşi!

Cei mici s-au înălţat mai sus de masă.

Dar voi ce faceţi, sunteţi sănătoşi?

Poate venim prin toamnă pe-acasă.

Trăiesc pierzând din inimi cutezanţa

Şi par mustraţi de traiul mult prea greu,

Dacă îşi pierd din suflete speranţa,

Ei se întorc cu gând la Dumnezeu.

Ce-i liniştea ?

E liniştea lumii albastru veşmânt,

Oprire de aer să poarte cuvânt,

Priveghiul luminii când noaptea-i mormânt,

Vieţii strivite-n adânc de pământ.

Abisul marin e doritul iatac

Ca pături de nea la răsaduri ce tac,

Ori somnul profund pentru vântul posac,

De zeu strâns amarnic sub gura de sac.

Prelungă plutire-i ca zbor de condori,

Din margini de lumi revărsare de zori,

E zâmbet născut de-ai iubirii fiori,

Din cărţi furt tăcut de uitate comori.

Răsfăţ e desprins din arome de floare,

Sau zări aţipite-n apusul de soare,

În vis semn lăsat de-a naturii splendoare,

Ca roua smarald pe-ale ierbii covoare.

E liniştea zarvă topită în gând,

E lacrima cursă din ochiul plângând,

Etern de nisip prin clepsidre curgând

Şi drum rugăciunii spre ceruri urcând.


Autor: Profesor Ovidiu Oana - Pârâu

Mulțumim autorului pentru poeziile trimise spre publicare pe site.