Clasa: a VII-a
Disciplina: Religie Ortodoxă
Subiectul (titlul lecţiei): Legea cea nouă - Fericirile
Tipul lecţiei: transmitere / însuşire de noi cunoştinţe
Durata lecţiei: 50 min.
Obiective operaţionale:
La sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili:
O1: să explice fiecare dintre cele nouă Fericiri, cu ajutorul comentariului Sfântului Ioan Gură de Aur şi al Catehismului
ortodox;
O2: să înveţe după auz cântarea liturgică „Fericirile";
O3: să indice cărei Fericiri îi corespunde fiecare dintre povestirile prezentate, argumentând alegerea;
O4: să precizeze legătura dintre cele nouă Fericiri şi scopul lor.
Obiective formativ-educative:
- să conştientizeze diferenţa dintre fericirea lumească şi Fericirile propuse de Mântuitorul Iisus Hristos.
Strategia didactică:
-
- metodele de învăţământ folosite la lecţie: conversaţia, explicaţia, conversaţia euristică, exerciţiul, lectura şi exegeza biblică, cântarea
religioasă.
-
- formele de organizare a clasei: frontală.
Bibliografia:
- Biblia;
- Cântările Sfintei Liturghii;
- Credinţa ortodoxă (catehism);
- Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Evanghelia după Matei";
- Proloagele, volumul I.
|

III. Transmiterea noilor cunoştinţe
- lectură biblică: Matei, capitolul V, versetele 1 - 12.
- Explicaţii prealabile: Predica de pe Munte a Mântuitorului începe cu Fericirile. Hristos nu vindeca numai trupurile oamenilor, ci şi sufletele lor, prin cuvintele Sale.
Mântuitorul vorbea în special Apostolilor, dar şi celorlaltor oameni. Prin cuvintele Sale El ne vorbeşte şi nouă, celor de azi. Şi cum omul dintotdeauna este însetat de fericire şi nu
ştie prea bine unde să o afle, Mântuitorul cu aceasta a început Predica Sa.
- Se notează în caiete următorul tabel:
Fericirile
|
Explicaţii (Sfântul Ioan Gură de Aur și Catehism ortodox)
|
1. Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este
împărăţia cerurilor.
|
- este vorba de cei smeriţi. Smerenia e opusul mândriei, din cauza căreia au căzut din cer diavolii şi din Rai
primii oameni. Cei smeriţi sunt creştinii care, oricât de mult ar înainta pe calea binelui, îşi dau seama că sunt încă departe de împărăţia cerurilor şi că nu pot face nimic bun
fără ajutorul lui Dumnezeu.
|
2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor
mângâia.
|
- este vorba de cei ce plâng pentru păcatele lor sau pentru păcatele semenilor lor. „Dumnezeu va şterge orice lacrimă
din ochii lor" (Apocalipsă 7, 17). Nu este vorba de plânsul după vreunul din bunurile acestei lumi. Aceştia se vor mângâia şi în lumea aceasta, primind iertarea păcatelor şi pacea
sufletului, şi pe lumea cealaltă, primind împărăţia cerurilor. Toţi sfinţii şi Hristos Însuşi au plâns pentru păcatele oamenilor.
|
3. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
|
- cei blânzi sunt cei liniştiţi, care nu supără pe nimeni şi nu se supără pe nimeni. Nu se răzbună pentru jigniri, se
împacă cu cei care i-au necăjit. Pentru că se crede că acela care este blând pierde tot ce are, Hristos făgăduieşte bunătăţi materiale tocmai lui, dându-le celor blânzi şi
răsplată în ceruri.
|
4. Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, că
aceia se vor sătura.
|
- dreptate = împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Adică să nu alergăm în viaţă după adunarea averilor, ci după
poruncile lui Dumnezeu, şi El ne va da şi bogăţii, dar şi împărăţia cerurilor. E vorba şi să facem dreptate în lume, după putere. Dar, dacă noi suntem cei nedreptăţiţi, să nu
disperăm, căci în Rai va domni dreptatea.
|
5. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor
milui.
|
- milostenia = ajutorarea materială şi sufletească a semenilor aflaţi la nevoie, făcută cu dragoste, din toată inima.
Aceştia vor primi mila lui Dumnezeu, care e mai mare decât mila omului. La Judecată, faptele milosteniei vor fi cele mai preţuite.
|
6. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu.
|
- este vorba de cei care nu au în suflet niciun strop de răutate. Pot fi unii milostivi, dar desfrânaţi. Aceştia nu au
inimă curată. Şi după cum numai ochiul sănătos vede limpede, tot astfel numai inima curată vede pe Dumnezeu, atât cât Îl poate omul vedea. În această viaţă Îl vede ca în oglindă,
iar în cealaltă, faţă către faţă.
|
7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
|
- este vorba în primul rând de preoţi, care se roagă la slujbe „pentru pacea a toată lumea"; apoi de cei care iartă pe
cei care caută cearta, şi astfel o sting; de cei care împacă pe alţii cu vorbe înţelepte. Se numesc „fii ai lui Dumnezeu" pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a adus pacea între
om şi Dumnezeu.
|
8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora
este împărăţia cerurilor.
|
- este vorba de cei prigoniţi (chinuiţi, persecutaţi) pentru bine, pentru apărarea altora, pentru credinţă. De
exemplu: proorocii Vechiului Testament, Mântuitorul, sfinţii.
|
9. Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva
voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.
|
- este vorba de cei ocărâţi pe nedrept şi pentru Hristos. Cuvintele de ocară dor mai mult chiar decât chinurile
fizice.
|
- Cele nouă Fericiri sunt nouă căi prin care creştinul poate ajunge la fericirea veşnică.
- Chiar dacă răsplătirile Fericirilor sunt diferite, totuşi toate duc la împărăţia cerurilor.
- Fericirea dinainte deschide drum celei următoare: deci toate Fericirile alcătuiesc un lanţ de aur, o scară către Dumnezeu: cel smerit îşi plânge şi
păcatele; cel ce plânge e şi blând, milostiv şi drept, cel milostiv şi drept va fi şi curat cu inima; iar cel cu adevărat curat cu inima va fi şi făcător de pace, va înfrunta prigoanele,
necazurile, vorbele de rău.
- Smerenia
- Plânsul
- Blândeţea
- Dreptatea
- Milostenia
- Puritatea
- Pacea
- Răbdarea prigoanelor
- Răbdarea ocărilor.
|
V. Aprecierea, asocierea, generalizarea
- prin exerciţiu: Indicaţi cărei Fericiri îi corespunde fiecare din vieţile de sfinţi povestite pe scurt mai jos:
a) Erau doi fraţi călugări care vieţuiau împreună în dragoste şi înţelegere. De aceea diavolul a vrut să îi despartă. Atunci, când unul a aprins
într-o zi o lumânare, ea a căzut singură şi s-a stins. Călugărul a crezut că fratele lui i-a stins lumânarea, fiind sugestionat de acel diavol. Mâniindu-se brusc, el s-a dus şi i-a tras o
palmă fratelui său. Acesta s-a închinat lui până la pământ, zicând: „Iartă-mă, frate, că te-am supărat, ci aşteaptă puţintel şi iar o voi aprinde." Astfel, cei doi călugări s-au
împăcat, iar diavolul a fugit, jeluindu-se că nu i-a reuşit planul.
(smerenia) (din Proloage, vol. I, la 19 septembrie)
b) Un om credincios avea des obiceiul de a primi oaspeţi, dar şi de a trimite bani la mânăstiri. Odată nu avea deloc
bani să trimită la mânăstiri spre ajutor şi era foarte mâhnit. Atunci a venit la el un bătrân, care i-a zis că Dumnezeu are grijă de toate şi care i-a dat o pungă cu galbeni. Omul s-a dus
să pună banii în cămară, şi când s-a întors, bătrânul dispăruse. Omul şi-a dat seama că bătrânul fusese trimis de Dumnezeu. El a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, cine sunt eu, păcătosul, de
vreme ce astfel mă ajuţi pe mine, nevrednicul?" Şi a împărţit la mânăstiri toată punga primită. Iar altădată, când i s-a terminat acelui om uleiul din cămară şi a uitat să cumpere altul,
i s-a umplut singur vasul cu ulei. Şi oricât de mult dădea altora, şi mai mult primea înapoi. (din Proloage, vol. I, la 8 octombrie) (milostenia)
|