Spicuiri spre folos - 7

17 Octobre 2008, 17:56pm

Publié par Mirela

Spicuiri spre folos (nr. 7)

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

El lucrează în fiecare celulă a mea în linişte adâncă şi dulce, abia perceptibil. Ia aminte la glasul inimii! Gândul continuu că Hristos e prezent în sufletul şi trupul nostru, iar Duhul Sfânt e peste tot: deci Dumnezeu e şi în afară, şi înlăuntru.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Când ai chef de cleveteală, citeşte Psalmul 108.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Ce de rugăciuni în Psalmi în legătură cu inima!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Din Psalmul 126: „Fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui. Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii părinţilor tineri. Fericit este omul care-şi va umple casa de copii, nu se va ruşina când va grăi cu duşmanii săi în poartă."

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Recomandare: Psalmii 126, 127, 138.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Rugăciunea cu simţirea prezenţei Domnului îmi dă putere, dragoste mai mare de oameni şi o dorinţă de a avea permanent rugăciunea în gând. În rugăciune, ochii sufletului Te privesc pe Tine, Doamne Iisuse.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Cele mai importante cauze care duc la răcirea inimii, la pierderea rugăciunii cu mintea în inimă sunt:

- gândurile, cuvintele, faptele de mândrie şi slavă deşartă şi fiicele acestora (părerea, închipuirea, mulţumirea, încrederea în sine, nădejdea în ostenelile proprii),

- păcatele împotriva iubirii aproapelui: gândurile de judecată, de osândire, de ură, de mânie, ţinerea de minte a răului, orice cuvânt rău despre faptele sau viaţa aproapelui - chiar dacă este adevărat; nemilostivirea,

- nepaza simţurilor (auz, văz, limbă),

- lucrarea, fără cunoştinţă a rugăciunii: râvna necumpătată, nerăbdarea, înşelarea din cauza căldurii fizice din inimă etc.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

(după „Jurnal duhovnicesc", Editura Bizantină, Bucureşti, 1997, vol. I)

+++++++++++++++++++++++++++

Taina cea dinainte de veci: omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, în vederea Întrupării, care este necesară ca ultimă treaptă a comuniunii dintre Dumnezeu şi om.

Libertatea: urmarea nemijlocită şi spontană a căii binelui, fără reţineri sau întrebări. Desăvârşirea: simplitatea unei fireşti convergenţe supranaturale dintre voinţa umană şi voinţa lui Dumnezeu.

Căderea - pervertirea raporturilor interioare ale omului cu Dumnezeu. Diavolul îi sugerează omului că Dumnezeu ar fi o autoritate care presupune supunere oarbă, împingându-l la revoltă. „Dumnezeu a zis El oare să nu mâncaţi roade din orice pom din Rai?" (Geneză 3, 1). Dar Dumnezeu spusese: „Din toţi pomii Raiului poţi să mănânci..." (Geneză 2, 16). Adică: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos" (I Corinteni 6, 12). Iar şarpele: „Toate îţi sunt interzise, dar toate îţi sunt de folos". Dumnezeu e transformat în Lege care interzice. Când acceptă sugestia diavolului, omul Îl vede pe Dumnezeu ca autoritate exterioară, neglijează comuniunea vitală cu Tatăl, se situează în afara lui Dumnezeu. A trebuit să survină Întruparea ca omul să se regăsească în interiorul lui Dumnezeu.

Misionarism: vestitorul lui Hristos trebuie ori să se identifice cu Hristos prin rostire, ori să-şi închidă gura pentru totdeauna. Esenţial este să te estompezi, pentru a-L lăsa pe Hristos să vorbească. Primeşte-L pe Hristos ca „mâncare" şi „băutură" şi umblă apoi prin lume ca un sacrament viu, ca o Cină de Taină mişcată pe dinăuntru. Căci printr-un om - fie el şi tăcut - Hristos va vorbi din nou lumii şi se va da tuturor drept hrană.

Insuficienţele creştinismului istoric - Marii teologi, dimpreună cu părinţii Conciliului Vatican II, afirmă că teologia ultimelor veacuri a pierdut simţul tainei, s-a constituit într-o speculaţie abstractă despre Dumnezeu, încetând să mai fie gândire vie întru Dumnezeu. Marcel More: „Cuvântul unor oameni care s-au tolănit, nu ştiu cum, dar foarte comod, peste Cruce, nu mai poate avea nicio trecere...".

Una din cauzele ateismului este religia „teroristă", a interdicţiilor şi a iadului (coşmarul binelui silit). Ateismul trăieşte mai ales în sânul credincioşilor care au o concepţie deformată despre Dumnezeu, ca despre Unul ce e departe, „exilat".

Mini-dicţionar teologic:

METANOIA = literal, conversiune a intelectului (întoarcerea minţii în Dumnezeu); pocăinţă. În limba română a devenit mătanie.

ESHATON = realitatea ultimă, definitivă, pe care o va institui A Doua Venire, dar care este deja prezentă, prin Sfintele Taine, în Biserică; Hristos este „o eshatos Adam" (Adam cel de pe urmă).

EPECTAZĂ = nesfârşitul urcuş duhovnicesc al omului către infinitatea lui Dumnezeu (de la Sfântul Grigorie de Nyssa).

ANAMNEZĂ = „memorial" al Tainelor mântuirii (Patima, Învierea, Înălţarea, Parusia) întreprins în cursul Liturghiei. Nu e doar o amintire, ci o reactualizare a realităţii prezente a lui Hristos, prin care Timpul este recapitulat până în eternitate.

NEPSIS = „trezvia" - starea de veghe spirituală în care sufletul aşteaptă Parusia.

THEOSIS = deificare, îndumnezeire, adică participarea la viaţa Sfintei Treimi cu ajutorul energiilor divine necreate.

(după „Iubirea nebună a lui Dumnezeu" - Paul Evdochimov, 1973, Paris)

Autor: Prof. Religie Mirela Șova