căutări, întâmpinări, întâlniri la răscrucea cuvintelor
Explicarea Rugăciunii
TATĂL NOSTRU
după Origen
Tatăl nostru
Până la Hristos cel Întrupat, nimeni nu L-a numit pe Dumnezeu „Tată" la modul statornic, absolut, şi nu numai prin vorbe, ci prin tot ceea ce făcea. Noi, cei înfiaţi prin Hristos, nu trebuie să-I spunem „Tată" lui Dumnezeu numai când ne rugăm în ascuns cu rugăciunea Domnească, ci prin întreaga noastră viaţă (faptă, cuvânt, gândire) să-I spunem „Părinte", confirmând acest lucru şi prin rugăciune.
Carele eşti în ceruri
Ca şi atunci când Domnul nostru Iisus Hristos spune că „Mă duc la Tatăl", nu este vorba de o mutare fizică, şi nici „cerurile" nu sunt ceva ce presupune distanţă fizică, ci e vorba de starea de mărire a lui Dumnezeu, de desăvârşire.
Sfinţească-se numele Tău
E o rugăciune ca să ne înălţăm la adevărata cunoaştere a însuşirilor lui Dumnezeu, întrucât numele şi numirile lui Dumnezeu cuprind în sine calităţile Sale, şi pentru ca noi să folosim cum se cuvine numele Domnului, nu în contexte nepotrivite. Mai concret, chemând creştinul numele Domnului la vreme de nevoie, conştientizează atotputernicia Sa, marea Sa milostivire.
Vie împărăţia Ta
Exprimă dorinţa de a vedea pe Dumnezeu sălăşluindu-Se în inimile noastre, căci împărăţia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta, ca să se vadă. Deci creştinul se roagă ca această împărăţie să prindă rădăcină într-însul, să aducă roade şi să se desăvârşească. Dacă voim aceasta, să ne rugăm şi să nu dăm curs păcatului.
Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ
Ştim că în cer se împlineşte voia lui Dumnezeu de către toate fiinţele cereşti, aşa că cerem şi noi să fim ca ele, ca să fim în împărăţia cerurilor.
Pâinea cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi (cea spre fiinţă - epiusios)
Origen e primul susţinător al faptului că nu e vorba de pâinea trupească, ci de pâinea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii, Cuvântul Însuşi. „Eu sunt Pâinea Vieţii, cine vine la Mine nu va flămânzi şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată." (Ioan 6, 35) Această pâine răspândeşte nemurire. Cerând această pâine „astăzi", o cerem în fiecare zi, pentru că avem nevoie de ea în fiecare zi.
Și ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Care sunt, de fapt, îndatoririle noastre? „Daţi tuturor cele ce sunteţi datori, celui cu darea, dare, celui cu vama, vamă, celui cu cinstea, cinste. Nimănui cu nimic să nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul." (Romani 13, 7-8) Dacă nu împlinim nişte lucruri, neavând dispoziţie sufletească binevoitoare unii faţă de alţii, dispreţuind raţiunea sănătoasă, rămânem datori. Şi faţă de noi înşine avem datoria să nu întrebuinţăm trupul şi sufletul jertfindu-le de dragul plăcerilor. Mai presus de toate însă suntem datori faţă de Dumnezeu cu dragostea, dacă nu, devenim datornici ai Domnului, păcătuind faţă de Dânsul. Iar „dacă greşeşte om faţă de om, se vor ruga poate alţii pentru el lui Dumnezeu, dar când păcătuieşte față de Domnul, atunci cine va mijloci pentru dânsul?" I Regi 2, 25.
Ori noi deja suntem datornicii lui Hristos, Care ne-a răscumpărat cu sângele Său; suntem datornici şi îngerului nostru păzitor, care priveşte faţa Domnului în ceruri.
Avem datorii față de oameni (faţă de rudele după trup, de rudele întru Hristos - creştinii -, de concetăţeni); faţă de noi înşine (faţă de trup şi de suflet); faţă de Dumnezeu; faţă de îngerul
păzitor; faţă de Biserică (în general, dar şi faţă de ierarhia Bisericii, în particular); faţă de soţ/soţie („Bărbatului să-i dea femeii iubirea adevărată, asemenea şi femeia bărbatului" - I
Corinteni capitolul 7).
Împlinind aceste datorii, devenim liberi. Să nu ne asumăm însă îndatoriri care ne depăşesc.
În paralel, sunt şi alţii îndatoraţi faţă de noi: ca părinţi, ca prieteni etc. Dacă aceştia nu-şi prea achită îndatoririle, să fim îngăduitori, amintindu-ne de îndatoririle noastre neîmplinite,
îndeosebi de cele referitoare la Dumnezeu - fie din necunoaşterea adevărului, fie din nemulţumirea în faţa unor necazuri.
Dacă cineva se căieşte pentru ce a făcut, trebuie să-l iertăm. Iar dacă nu se căieşte, tot trebuie să-i purtăm de grijă, ca unui orbit de răutate.
Greşelile noastre se ivesc când nu plătim ce datorăm. Şi întotdeauna avem puterea să iertăm oricărui greşit / datornic al nostru. Iertarea păcatelor se săvârşeşte de fapt de Dumnezeu prin oameni:
apostoli (episcopi) şi preoţi, care ştiu ce fel de jertfă să aducă, în funcţie de păcatul săvârşit.
Şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.
Viaţa întreagă a omului este o ispită. Dumnezeu ne încearcă în fel şi chip, ispitele venindu-ne fie de la trup spre suflet, fie izvorând din suflet, fie de la duhurile răutăţii, dar pe măsura fiecăruia. „Multe sunt necazurile drepţilor" (Psalmul 33, 18); „Prin multe suferinţe trebuie să trecem ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 14, 22). Atunci de ce ne rugăm să nu cădem în ispită? Ideea e că nimeni, nici Apostol, nici cerşetor, nu e ferit de păcat.
Supliment despre Rugăciune, în general
(de la
Origen şi din Sfânta Scriptură, exemple de împlinire a rugăciunilor de către Dumnezeu)
„Eu ştiam că Tu pururea Mă asculţi". (Ioan 11,
42)
Cum ascultă Dumnezeu rugăciunea profetului Daniel
8. Toţi marii dregători ai regatului, marii cârmuitori, satrapii, sfetnicii şi guvernatorii s-au sfătuit laolaltă ca regele să dea o poruncă şi să se rânduiască oprirea ca oricine s-ar ruga vreme de treizeci de zile altui dumnezeu şi om în afară de tine, rege, să fie aruncat în groapa cu lei.
Dacă Dumnezeu a ascultat atunci, acum mii de ani, rugăciunea profetului, o va asculta şi astăzi, pe a noastră!
+++
Mulţi nu au simţit nici suferinţa fizică, întrucât s-au rugat, chiar dacă alţii îi chinuiau; prin rugăciune îmblânzim pe oameni, căci Domnul prin Sfinţi sfărâmă măselele leilor. Iar unii care fugiseră de poruncile lui Dumnezeu, după un timp au fost izbăviţi prin căința lor, pentru că nu şi-au pierdut nădejdea că mai pot fi salvaţi, deşi fuseseră prinşi în pântecele morţii.
+++
Şi oricine fuge de dogoarea păcatului să se arate la fel de mulţumitor lui Dumnezeu pe cât e cel care a avut parte în foc de rouă răcoritoare. Iar cel ferit de vrăjmaşii nevăzuţi să mulţumească mai mult decât Daniel, căci a fost scutit de fiare mai periculoase decât leii din groapă. Şi cel ce se află în chit, să se roage, căci, ieşind, va putea fi prilej de mântuire şi pentru ninivitenii de astăzi.
+++
Preotul este cel care a primit „har îndoit", căci dacă Ilie lega şi dezlega cerul, el leagă şi dezleagă ploaia harului peste suflete. Şi orice credincios, prin rugăciune, primeşte ploaia aceasta, de care era lipsit prin păcate.
Material prelucrat după „Despre rugăciune", Origen; autorul are în vedere ambele variante ale
Rugăciunii Domnești (Tatăl nostru), după Matei şi Luca.
Autor: Prof. Religie Mirela Șova