Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXIX

22 Septembre 2008, 20:57pm

Publié par Mirela

Capitolul XXIX

Cora se trezi gândindu-se la Adelin. Întâi, cu mânie. O făcuse de râs în faţa unchiului, lipsind cu o zi în urmă de la „post." Și ea, care-l crezuse un ... căţeluş gata oricând să latre în urma ei! Apoi, cu dezamăgire. Nu mai avea niciun adorator... Și asta după eşecul de neimaginat cu Matei! Ei, lasă, s-or găsi alţii, curând! Cora analiză mersul relaţiilor personale din ultimul timp: iubiţi, prieteni... Parcă peste tot se rostogoleau zero-uri şi semne de întrebare. „Chiar aşa, fac eu mişcări greşite?" De când clubiştii se apucaseră de muzică n-o mai interesau. Urgent, trebuia să-şi găsească un alt cerc, un alt grup. „Și eu, care speram ca Adelin să mă introducă între prietenii lui... Mai ales că erau mai mari ca vârstă... Hotărât, trebuie să mă împac cu el, măcar deocamdată. Ce haos în viaţa asta, Dumnezeule!... De ce nu-i totul simplu, ca-n matematică... 1 + 1 = 2, adică eu şi cu Matei... Vise, vise... Matei era prea slab de caracter pentru mine. Orice biet Ghiocel cu aere de tristeţe irecuperabilă şi parfum de poezie mi l-ar fi furat..."

Cora îl sună pe Adelin. Pentru prima dată îl căuta ea.

- Alo, ce faci, tipule. A, ocupat, comme toujours! Da, cum să nu-nţeleg. Vineri - cel mai devreme? A, nu, nu pot eu. Bine, sâmbătă, la hiper... Cum, nu acolo? Dar ştii că am treabă! Da? Ceva important şi distractiv? Nu durează mult? Bine... Mai vorbim. Pa.

Era o săptămână de gânduri tulburi pentru toţi. Fierbere, fremătare, căutare. Tinerii noştri nu aveau linişte. Furia presimţirilor primăvăratice? La mijlocul săptămânii era 1 martie. Risipă de flori, de întâlniri şi săruturi fugare. Chiar şi Adelin o căută pe Cora, deşi îi spusese că nu are timp. Dar pentru ea... cum să nu-şi facă?

De dimineaţă, Matei o aşteptase pe Silvia să iasă din bloc şi să meargă la liceu. El avea în mână un buchet de ghiocei şi o cutie sub braţ.

- Pentru tine, dragă, îi zise el, întinzându-i florile. Şi am şi un puzzle - surpriză, tot pentru tine, fiindcă ştiu că te pasionează...

Silvia îl sărută pe obraz, roşind. Era fericită.

- Nu trebuia să-mi iei şi puzzle... Nu că n-aş fi curioasă... Pot să mă uit?

Cele 240 de piese puteau alcătui un uriaş buchet de flori, desenat pe capacul cutiei. Silvia era încântată. Avea mai multe asemenea cutii şi, din când în când, asambla câte unul. I se părea fascinant, deşi Dana, sora ei, nu era de aceeaşi părere.

Nu toţi băieţii fuseseră la fel de atenţi cu prietenele, cu surorile, cu mamele lor... şi, în general, cu fetele şi cu doamnele. Spre exemplu, Marcel nu băgase în seamă ziua aceasta. O considera una oarecare. Sorina era bosumflată. Se întrebase, chiar, dacă nu cumva acesta e supărat pe ea. Dar lui nu-i spusese nimic. Într-o pauză, ca din întâmplare, el adusese vorba despre „punctul sensibil":

- Ei, ştii, eu nu cred în romantisme de-astea, ieftine... Iar ideea de „tradiţie" mi se pare învechită. Eu am un alt calendar, cu zilele deosebite pe plan european şi internaţional... Nu te supăra, deci... Deşi, dacă aş fi găsit, ţi-aş fi adus un buchet de păpădii..., glumi el, făcând aluzie la porecla fetei.

- Ah, nici n-am observat că ar fi azi vreo zi deosebită, se prefăcu neatinsă Sorina. Dar cuvintele lui o marcaseră, oricum. În tot cazul, eu ţin la obiceiurile tradiţionale. Îmi dau un fel de stabilitate... Dar nu e momentul să vorbim acum despre asta.

- Chiar aşa. Te-am căutat duminică, toată ziua, am uitat să-ţi spun, schimbă vorba Marcel. Unde ai fost? Mobilul era închis. Iar acasă ai tăi mi-au răspuns în doi peri... Am crezut...

- Nu ţi-am spus, pentru că nu ştiam cum o să reacţionezi. Am fost la biserică, cu Silvia şi Matei, şi mai apoi, prin oraş, tot cu ei şi cu părinţii Jderului. Mai exact, la catedrală...

- Cum? Te-ai alăturat Silviei, vrei să spui? Și Matei a fost şi el cooptat? Ce se întâmplă cu voi? Ce-aţi căutat voi la biserică? Am bănuit de la început că Silvia e o ciudată. Acum se adevereşte. Să nu încerci şi cu mine să..., se înfurie tânărul.

- Dragă, nu încerc absolut nimic. De-aia nici nu ţi-am spus nimic. Mă aşteptam, totuși, să mă întrebi ce-am făcut duminică. Am vrut mai întâi să te mint. Preferai aşa? îl întrebă ea, din ce în ce mai întristată.

- Preferam... Nu mai contează. Vorbim mai târziu, se retrase el.

În cazul Alexandrei, lucrurile fuseseră mai complicate. Doru îi cumpărase o jucărie albă de pluş, pentru colecţia ei. Spera s-o îmbuneze şi să reaşeze relaţia lor pe acelaşi făgaş... care lui îi convenea. Fata primise pelicanul de pluş, dar pe Doru nu îl privise.

- Vorbim după ore, da? i-o retezase ea, scurt.

Într-adevăr, la sfârşitul orelor ei se separară de ceilalţi colegi. Din priviri îşi dădură amândoi seama că ceva s-a schimbat iremediabil, că relaţia lor nu mai poate fi ca înainte. Alexandra mângâie pelicanul.

- E foarte frumos. E cea mai interesantă piesă a colecţiei mele, până acum. Mulţumesc foarte mult, Doru, îi spuse ea cu un timbru nou al vocii, mai domol.

- Alexandra, trebuia neapărat să ştiu ce te frământă. Nu te recunosc. Poate ai probleme în familie...? Sau insiști în ideile tale noi? Revino-ţi! Mă sperie totul la tine acum. Şi tăcerea... Și privirile pierdute în zare... Marcel mi-a spus azi că şi el are unele probleme „de comunicare şi de interese", citez, cu Sorina. Ce se întâmplă, fetelor? E astenia de primăvară? Circulă vreun zburător? Numai... Matei pare fericit cu Ghiocelul lui... şi Victor cu Diana, să zicem. Măcar spune-mi în amănunt ce gândeşti, ce simţi, ca să nu mai dau aiurea cu presupusul...

- Atunci hai până la mine. Sunt singură, până pe la 5... Dar nu cred c-o să-ţi placă ce o să auzi. O să zici că am luat-o razna.

- Deci îţi păstrezi hotărârea de „a da un nou curs" relaţiei noastre, cum am discutat deja? Nu mai e cazul să-mi spui nimic, aşadar, îi zise el, depărtându-se.

- Doru, stai! Vreau să-ţi spun tot! Nu vreau să ne despărţim! Doru! îl strigă ea. De uimire, nici nu se gândi să alerge după el. „Înseamnă că Doru m-a părăsit? Şi ce va face? Va căuta o nouă prietenă? O nouă... Alexandră? Doamne, e numai vina mea. Să nu se întâmple asta, Doamne, Dumnezeule!"

Sorina văzuse de la distanţă scena. Nu înţelesese prea bine ce se întâmplă.

- Alexandra, ce-i cu Doru? L-ai supărat cu ceva? o întrebă ea cu prietenie.

- Of, dacă ai şti... Doar Silvia ştie... Doru s-a supărat pe mine, pentru că vreau să fiu altfel... Iar el o preferă pe „actriţă". Crede că rolul de „fată cuminte" nu mi se potriveşte... Eu ce fac acum? Nu a vrut nici măcar să-i explic. Dar tu, cum de eşti singură? Unde-i Marcel?

- Se pare că suferă de aceeaşi chestie ca şi Doru. S-a supărat că am fost duminică la slujbă şi că mi-am închis mobilul. Şi, în general, mi-a zis că nu-i place nimic „tradiţional". Nici eu nu ştiu ce să fac. Poate că nu ne potrivim, oftă şi Sorina, privind spre pelicanul Alexandrei cu uşoară invidie. Nu crede nici măcar în mărţişor...

- Atunci suntem aproape în aceeaşi barcă. Dar la mine e mai complicat. Cum să-ţi spun, se fâstâci actriţa, mototolind jucăria, eu sunt mai... implicată cu Doru. Nu pot să mă gândesc cu uşurinţă că asta e şi că o să-mi găsesc pe altcineva. Doamne fereşte! se opri ea. Trebuie să facem ceva. Băieţii ăştia sunt prea fricoşi la schimbări. Ce zici, vorbim cu Matei? Poate că el are influenţă asupra lor. Ştiu că şi Marcel, şi Doru, îl apreciază foarte mult. Și l-am văzut duminică mergând la biserică... Ei?

- Da, e o idee, ca să nu disperăm. Uite-l pe Jder, vine cu Ghiocelul... Le stricăm după-amiaza, cu problemele noastre, sau amânăm..., ne mai gândim? stătu în dilemă Sorina.

Silvia le văzuse pe cele două, deşi avea ochi mai mult pentru iubitul ei - şi bănuia că se întâmplă ceva, cel puţin cu Alexandra. Îl direcţionă şi pe Matei spre ele, crezând însă că nu-i vor spune nimic, în prezenţa lui.

- Ei, porumbeilor, vă faceţi puţin timp şi pentru nişte vrăbiuţe amărâte, ca noi? Intrăm într-o pizzerie, undeva, şi punem un pic ţara la cale... Băieţii noştri şi-au cam luat zborul, tocmai azi! își ascunse deprimarea Alexandra.

- Desigur! Dacă mă acceptaţi şi pe mine la sfat, cu atât mai mult, se oferi Matei.

După ce se aşezară în jurul unei măsuţe scunde, rotunde, cei patru începură şuşoteala. Comandară ceva - pretextul pentru discuţia lor... - şi lăsară fetele să-şi spună păsul.

- Încep eu, că la mine pare mai simplu, zise Sorina cu o oarecare resemnare. Marcel s-a supărat că am fost la biserică deunăzi şi că, în general, sunt prea „învechită". Nu mi-a spus concret că ne-am despărţit, dar... a plecat singur, înainte, şi m-a ocolit toată ziua... Și ieri, şi alaltăieri, s-a purtat mai straniu, dar eu am crezut că sunt simple toane. Eu deja m-am hotărât să-l las pe el să o rupă sau să continue... Nu vreau să-l presez. Poate că nu suntem potriviţi unul pentru celălalt, şi e bine că ne-am dat seama din timp. Va fi greu însă, pentru că suntem în aceeaşi clasă - ne vedem zilnic...

- Sorina, nu te pripi. Poate că şi la tine chestia cu slujba de duminică e un... moft, o încercare. Ca să vezi cum e. Doar n-o să renunţi la Marcel aşa de uşor! se aprinse Matei.

- Da, ştiu că e prietenul tău cel mai bun, e normal să-i iei apărarea. Poate că am greşit cerându-ţi sfatul..., gândi cu voce tare Sorina.

- Din contră, Sori, ai procedat bine. Marcel a reacţionat copilăreşte. Şi-a luat jucăriile şi a plecat. Lasă-l în pace. Singur te va căuta, în următoarele zile. Eu cred că a fost puţin gelos... sau i-a fost frică, să nu te întâlneşti cu altcineva, descurcă iţele Silvia. Deci tu, Matei, să nu-i spui deocamdată nimic lui Marcel. Doar dacă... se prelungeşte situaţia. Dar nu cred că va fi cazul. Ce zici, Sori?

- Da..., probabil aşa e. M-am mai liniştit, îi zâmbi aceasta, mulţumitoare.

- La mine e altfel cumva. Silvia ştie mai bine. Problema e că am vrut să-i explic lui Doru mai multe din ultimile gânduri pe care le am, iar el a plecat fără să mă asculte. Pur şi simplu a plecat. Dacă nu apărea Sorina, nu prea ştiu unde mă duceam şi ce făceam. Acum las ruşinea la o parte şi vă cer sfatul..., se bâlbâi Alexandra.

- Doru? Să plece fără să asculte? Nu-i stă în fire. Dar dacă a făcut aşa, înseamnă că l-ai supărat cu ceva şi că nu e indiferent. Altfel ţi-ar fi zâmbit, distrat şi distant..., îi răspunse Matei. S-ar putea ca să fie bine să aplici aceeaşi strategie ca şi Sorina. Să aştepţi ca el să te caute. Sigur o va face. Nu e omul care să lase ceva „nerezolvat", ambiguu.

- Ba eu zic că ar putea să mai insiste şi ea, interveni iar Silvia. Să-l mai caute o dată, acasă, şi doar dacă o refuză şi atunci să aştepte...

- Dar, m-ai făcut curios, şi la tine schimbarea asta bruscă are legătură cu... biserica? Să nu-mi spui că e vreo molimă prin grupul nostru! glumi Matei.

- Are şi cu asta, dar şi cu altele. Nu e nicio molimă, îi răspunse în doi peri Alexandra. Mi se pare normal ca să ne interesăm şi noi de Cel ce ne-a creat, nu? Voi, băieţii, vă credeţi prea mult buricul pământului, zmeii zmeilor! Prea le faceţi voi pe toate şi n-aveţi nevoie de alt ajutor... Dar nu e cazul tău, Matei. Ştiu că tu îţi recunoşti limitele, sau eşti pe cale de a o face, nu-i aşa?

- Ei, ce ştii tu despre asta? se schimbă la faţă Matei. Trec printr-o perioadă mai tulbure, e drept, în privinţa convingerilor mele, a felului în care privesc eu lumea. Dar..., hai s-o lăsăm baltă. Propun oricum, pentru vineri, când ne vom mai întâlni la Diana, să discutăm nişte probleme... Vino şi tu, Alexandra. O să-l chem şi pe Doru. La cinci. Poate cu toţii vom putea vorbi şi ne vom putea ajuta reciproc. Prea ne-am despărţit în grupuleţe, ca să nu zic perechi. Nu-i aşa?

- O.K. Dar nu toţi îşi vor putea deschide sufletul la comandă, în faţa celorlalţi, fu mai sceptică Sorina.

- Vom găsi noi o cale pentru ca toţi să-şi poată spune păsul, o încurajă Silvia. Se va vedea dacă suntem prieteni adevăraţi, unii cu alţii. Dacă nu...

- Bine, rămâne aşa, încheie discuţia Alexandra, care se grăbea să mai treacă şi pe la Doru, pentru o ultimă încercare. Ne mai vedem, ne mai auzim. Scuze că v-am întrerupt..., porumbeilor. Eu mă duc...! Pa!

Doru nu se aştepta ca Alexandra să insiste în aceeaşi zi. Ştia că fata e destul de orgolioasă, încât să aştepte ca el să fie cel care...

- Doru, putem vorbi puţin? Te rog, îi zise ea, fără obişnuita ei siguranţă în glas şi în atitudine.

- Mă uimeşti. Intră. Oare n-am ştiut cu cine mă împrietenesc? Acum pari cu totul altfel! îi spuse Doru, invitând-o în camera lui. Ai lui trebăluiau prin bucătărie.

- Uite ce-i, dragule, începu ea, privindu-l cu încredere. Întâlnirea cu Sorina, Silvia şi Matei îi dăduse curaj. Eu m-am hotărât să-mi schimb anumite priorităţi din viaţă. Dar prietenia noastră nu aş vrea s-o schimb, ci doar să-i dăm alt curs, dacă vrei şi tu. Eu ştiu că tu ții la mine, chiar şi aşa, chiar şi acum. Ar fi o prostie să ne despărţim. Sunt sigură că, la un moment dat, şi tu vei vrea să-ți schimbi ceva în viaţă. E firesc, doar creştem, nu? Poate nu vei vrea neapărat în direcţia în care voi dori şi eu. Şi asta e normal. Dar vom putea să acceptăm reciproc aceste schimbări, nu?

- Alexandra, lasă ocolişurile, îi răspunse el, cu glas dezamăgit. Spune-mi exact în ce constau aceste schimbări. Ai dreptate, mereu ai fost tare la filosofie, logică... Dar...

- Dorule, m-am gândit mult în ultimul timp şi am trăit clipe de calvar, alternând cu momente de mare bucurie. Mă simt de parcă m-aş fi trezit dintr-un somn adânc, în care eram cufundată şi în care te trăgeam şi pe tine. Nu era bine ce făceam, Dorule. Gândeşte-te şi tu: ne ascundeam de toţi şi ne ruşinam de toţi. Ne depărtam de părinţi, de prieteni, de colegi. Crezi că mai putea dura mult până să ne plictisim? Şi ce-ar fi putut urma? Ca fiecare să-şi găsească alt partener... şi apoi altul şi altul, sperând că vreodată îl vom găsi pe cel perfect compatibil?

- Nu aşa se pune problema. Nu e vorba de plictiseală. Pur şi simplu am pornit deja împreună pe un drum şi nu văd nicio cale de întoarcere. Sau crezi că se poate şterge cu buretele ce-a fost între noi? o atacă Doru.

- Știu că ţi se va părea o nebunie, dar eu cred că ni se poate da o şansă reală ca s-o luăm de la capăt, altfel. Spre exemplu, să fim ca Silvia şi Matei. Să ne interesăm şi noi de altceva, cum fac ei, cu proiectul de programare, cu muzica... Aşa, noi ne-am închis între noi, fără să ne mai ocupăm prea mult de şcoală şi de nimeni. Probabil că suntem doi egoişti. Eu, duminică, la slujbă, am înţeles că numai Cineva ne mai poate da o şansă. Numai El.

- Da, asta-i tot ce lipsea. Să te văd punându-ţi cenuşă în cap şi ţinându-mi predici. Eşti sigură că nu joci un rol de mironosiţă sau de ceva în genul ăsta? Alexandra, eu, sincer, nu am încredere în cuvintele tale. Mâine poate vii cu altă piesă... Dar pentru că într-adevăr ţin la tine - asta nu neg - o să mă gândesc la ce mi-ai spus şi o să-ţi dau un răspuns cât voi putea de repede. Te mai întreb o singură dată: eşti sigură că nu există cale de întoarcere spre ceea ce a fost între noi până acum? Neapărat trebuie să schimbăm ceva?

- Sunt sigură. Nu mă întorc în somn și întuneric, în ascundere şi ruşine. Chiar dacă îmi va fi greu, aleg un nou drum - şi aş vrea ca să fie tot cu tine. Mă simt foarte vinovată faţă de tine, Doru.

- A, nu, asta nu. Să nu cumva să rămâi prietena mea doar din asemenea motive... Nu accept!

- Linişteşte-te. Nu de asta vreau să fim prieteni în continuare... Bine, aştept răspunsul tău..., se retrase Alexandra.

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

Autor: Prof. Religie Mirela Șova