Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Publié par Mirela

Sfinții Cuvioși și Fericirile

 

 




„Scara interioară a virtuţilor" este strâns legată de "mucenicia albă", de sfinţii cuvioşi, care mor continuu pentru păcate, ca să trăiască numai cu Hristos. Pentru a concretiza aceste afirmaţii, atât cât ne este cu putinţă, vom prezenta şi vom analiza câteva vieţi de sfinţi cuvioşi, serbaţi în diverse momente ale anului, la care se citeşte la Sfânta Liturghie pericopa "Fericirilor" de la Matei, şi nu alte pericope cu sens asemănător.

 

1. Viaţa sfântului Cuvios Ioanichie cel Mare - 4 noiembrie


Născut într-o familie credincioasă, din Bitinia, cuviosul a înţeles de mic "ce este viaţa, căci căuta poruncile Domnului. Drept aceea, fiind povăţuit de Duhul Sfânt, era foarte îmbunătăţit, blând, smerit, răbdător şi foarte ascultător".1 Aceasta se dovedeşte şi din faptul cum păzea vitele la păscut: le însemna cu semnul Crucii şi se retrăgea în linişte la rugăciune, fapt care ne uimeşte mai ales pe noi, oamenii grijilor, ai stress -ului secolului XX.

Ca soldat al împăratului iconoclast Leon Armeanul (813 - 820) e atras în erezia iconoclastă, până când Dumnezeu îi atrage atenţia printr-un călugăr de pe Olimpul Bitiniei, care-l face să se smerească. Tocmai când urma să fie luat la palat, pentru vitejiile făcute în lupta contra bulgarilor, îi vine dorul să lase toate şi se duce în acelaşi munte Olimp al Bitiniei, de unde-i venise şi blândul glas mustrător. Vor urma anii de frate de mănăstire (la trei mănăstiri, căutând din ce în ce mai multă linişte), după sfatul unui egumen: "Mai întâi sălăşluieşte-te între oarecari călugări cu fapte bune şi iscusiţi şi vei afla de la dânşii vremea şi rânduiala rugăciunilor; apoi învaţă smerita cugetare, ascultarea şi blândeţea2 şi după aceea te vei duce în pustie."

După un timp îşi va săpa o peşteră, hrănindu-se numai cu apă şi puţină pâine, trei ani, spunând rugăciunea: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu, Duhul Sfânt", pe care o avea "ca pe o dulceaţă", "cuvinte care mai pe urmă mulţi deprinzându-le de la dânsul, totdeauna le aveau în gurile lor", şi care se cântă şi astăzi ca imn creştin la slujbe sau la rugăciuni, fiind chiar foarte cunoscute. Iată cum ceea ce se face în ascuns, în peşteri, se cântă pe buzele tuturor!

Cuviosul se va duce şi în pelerinaje la anumite biserici (cum ar fi cea a sfântului Ioan Teologul din Efes), motiv de luptă cu balaurii: demonul desfrânării îl atacă pentru că a vindecat o fecioară aprig muncită, dar şi balaurii vii, care se aciuiază în peştera lui, şi cu care el convieţuieşte. Asta pentru că "i s-a dat lui de la Dumnezeu stăpânire peste balaurii cei văzuţi şi cei nevăzuţi, ca să calce peste dânşii şi să sfărâme capetele lor."3

După multe nevoinţe (alţi 12 ani) glas de sus îl trimite să îmbrace haina călugăriei, "deşi mai înainte de chipul acela era călugăr desăvârşit".4 Se dovedeşte apoi îmblânzitor de fiare sălbatice, izgonitor de şerpi, cu darul înainte vederii.

Cuviosul e zavistuit de un oarecare călugăr, care-i dă otravă, pe care Ioanichie o bea fără să ştie ce este, dar e vindecat de sfântul Eustatie, trimis de Dumnezeu, şi căruia sfântul îi va zidi o biserică; apoi va zidi şi o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în urma unei vedenii.

Sfântul are şi darul de a se înălţa cu trupul la rugăciune, de a scoate demoni şi de a tămădui boli cu cuvântul, cu Crucea, cu rugăciunea, şi mai ales de a vindeca de otrava şerpilor. Odată, căzându-i toiagul în prăpastie, doar s-a rugat şi toiagul i-a venit înapoi. El se retrage într-o nouă peşteră, dorind liniştea. Ca de obicei, peştera era cuibar de diavoli, care pleacă, scrâşnind. Iar când afla că vrea cineva să-l vadă, cobora singur muntele la el, ştiind că se urcă greu. Chiar şi sfântul Teodor Studitul l-a vizitat.

El eliberează din temniţă pe cei închişi pe nedrept, fiind şi departe - văzător; dar face şi alte minuni: schimbă pe cei mânioşi în blânzi, desface limbile gângavilor etc. De mare minunare este faptul că nu toţi puteau să-l vadă - trupul său avea multe alte posibilităţi de manifestare decât cele grosier-obişnuite. Ochii săi sufleteşti vedeau duhurile cereşti şi sufletele drepţilor.

Sfântul e cunoscut şi ca participant al luptelor contra ereziei iconoclaste, din timpul împăraţilor Teofil şi Mihail, atât prin cuvânt, prin scrisori, dar şi apărând pe neaşteptate în mijlocul unui sinod în care era hulit, unde aducea pacea Bisericii, încât erezia se stârpeşte. Iată că avea şi puterea, am zice azi, a teleportării, dar mai mult decât aceasta, era un adevărat făcător de pace, nefiind străin de problemele Bisericii, chiar retras în pustie.

La 94 de ani, la patru noiembrie, sfântul trece la Domnul, sfârşitul fiindu-i mai înainte cunoscut şi văzându-se la moartea lui "un stâlp de foc înălţându-se spre cer, căruia îi mergeau înainte îngerii, deschizându-i uşile raiului şi ridicându-l spre fericirea cea de acolo."5 Şi după moarte e făcător de minuni, prin sfintele sale moaşte, fiind preamărit de Dumnezeu.


Mic comentariu:

Ce am putea spune despre treptele unirii cu Dumnezeu urcate de acest sfânt, care au făcut ca o linişte neînţeleasă să-l ţină în pustie, o mare dragoste să-l scoată tot din pustie, pentru ajutorul unora, iar trupul său să capete atribute cereşti? Iar la sfârşitul vieţii sufletul să se sălăşluiască văzut în Rai?!

Dar vom vedea cum şi alţi sfinţi cuvioşi, chiar dacă au avut alte harisme şi alt timp sau loc de manifestare, au obţinut Raiul în urma nevoinţelor.


2. Viaţa sfântului Cuvios Lazăr Galisiotul - 7 noiembrie

 

Şi sfântul Lazăr este născut într-o familie creştină, din Asia, de lângă Magnezia. De la naşterea sa "s-a văzut în casa aceea un nor luminos foarte",6 care arăta că pruncul acesta are să fie un vas ales. Iar pruncul, de-abia născut, stătea singur, drept, cu faţa la răsărit şi cu mâinile cruce pe piept. Crescând, este dat la învăţătură, dar la un dascăl iubitor de argint, ce-l ocăra şi-l bătea pentru că dădea bani săracilor.

Făcându-se mai mare, arde de dorul de a vedea sfântul Mormânt (ca şi alţi mari sfinţi), fugind într-ascuns. Pe drum, un călugăr bătrân îl sfătuieşte ca mai întâi să zăbovească drept monah, după care să se ducă la Ierusalim, ceea ce Lazăr şi face, devenind mare iubitor de post, ascultare, smerenie, priveghere. După o vreme se duce într-o peşteră, "ca să se liniştească şi singur să vorbească cu Dumnezeu."7

Dacă până acum traiectoria vieţii sale ni se arată cumva "firească" în raport cu vieţile cuvioşilor, iată că, după o vreme de liniştire, rugăciune, tăcere (semne ale adâncii sale smerenii), sfântul devine nu vizitat, ci atât de căutat, încât oamenii fac cărări până la peştera lui, vărsând oţet peste pietrele ascuţite ca să se înmoaie, arzând lemnele din cale, sfărâmând pietrele cu unelte etc. "Pentru că fapta bună arată oamenilor pe cel ce o lucrează, deşi acela s-ar sârgui a se ascunde pe sine."8 De aceea, sfântul zideşte pe acel munte o mănăstire, pentru cei ce voiau să se facă monahi sau să se odihnească.

Urcuşul său spre "liniştire' nu e încheiat. Sfântul va pleca de acolo la Ierusalim, după cum dorea, iar aici, după şase ani de slujire ca paraclisier, e hirotonit preot, vrând - nevrând. Dar, după alţi şase ani, îl năpădeşte dorul de pustie (cum putem noi înţelege acest dor?) şi-şi face stâlp - până e trimis de o voce de sus să se ducă "în patria sa". Diavolul îl urmăreşte sub formă de câine negru (dar e ruşinat după trei zile de răbdarea sfântului şi de nădejdea lui în Dumnezeu). De la prima lui mănăstire, unde stă puţin să-şi mângâie ucenicii, pleacă în sihăstria Galisiului, din munte. Însă nu este scutit de venirea multora, ce parcă ar fi auzit o veste trâmbiţată în târg. Iar el le dădea veniţilor atât cuvânt de suflet, cât şi puţina lui hrană, arătând astfel adevărata milostenie. Din nou iubitorul de linişte pleacă, urcând mai sus în munte, în peştera marelui Pafnutie, unde duce războiul direct cu diavolul. Şi aici va clădi două biserici, apărând ca din pământ ucenici şi donatori. Se vădeşte deja ca făcător de minuni.

Nemaiavând unde să se refugieze, îşi face stâlp lângă o biserică zidită de el, a Învierii, de pe care nu se clinteşte, iar în vreme de ploaie cu pietre, Sfânta Fecioară îl acoperă: "Deşi un heruvim păzea pe Avva Macarie Egipteanul, iar pe Marele Paisie l-a păzit îngerul Domnului, dar o minune ca aceasta, precum socotesc, nici nu a auzit, nici nu a văzut cineva, cum că s-a făcut pentru vreun sfânt."9, ne spune Grigorie, Patriarhul Constantinopolului, alcătuitorul vieţii sale.

De pe stâlp, sfântul face minuni (eliberează din închisoare un grec; vede cu ochii sufletului până departe - "Pentru că cei care au ochii sufletului lor curăţiţi de patimi, privesc pe Hristos, Soarele dreptăţii, şi de la Dânsul primesc strălucirea lucrurilor celor ascunse."10). Apoi izbăvirea de secetă (prin lacrimile sale), înmulţirea pâinilor: "Aşa că toate erau cu putinţă, după credinţa cea curată a cuviosului şi nimic nu-i era cu neputinţă."11

Fiind gata să moară, atât se roagă şi plâng oamenii ca să mai stea cu ei, încât el însuşi o roagă pe Maica Domnului să-l mai lase, iar aceasta e văzută stând la rugăciune la tronul Fiului şi acordându-i astfel sfântului încă 15 ani, prilej pentru acesta de a face nevoinţe şi mai mari.

La 72 ani, cunoscându-şi sfârşitul, se suie la cele cereşti, un nor luminos vestindu-i moartea, după cum îi vestise şi naşterea. Şi toţi erau nemângâiaţi, mai ales până când sfântul - mort deja - le arată în sânul său testamentul lui, pe care li-l şi iscăleşte. Iar sfintele lui moaşte au fost îngropate lângă stâlp, rămânând făcătoare de minuni.


Mic comentariu

Iată că norul luminos a vestit un alt cuvios ce ne atinge inima prin dorul vieţii lui de liniştea mai presus de fire, prin nevoinţele lui stâlpniceşti, dar şi prin dragostea sa de oameni, care-l fac iubit cum nu s-a mai auzit, încât însăşi Maica Domnului să-i dăruiască 15 ani de viaţă pământească! Şi nu putem spune că toţi l-au iubit, căci s-au găsit şi oameni care să nu-l creadă, să nu-l asculte, dar mare a fost râvna celor ce voiau să-l vadă, care până şi în pustie l-au urmărit! Observăm şi că moartea e văzută ca un suiş la cer; aşa că dacă viaţa e o scară a nevoinţelor, moartea  e o scară a odihnei veşnice, cu oprirea în sânul Raiului, unde sunt cele negrăite şi nescrise. Dar mai vedem şi că nevoinţele sunt o moarte de fiecare zi, aşa încât nevoinţele însele sunt şi scări ce ţin de valea plângerii, şi scări ale odihnei, fapt asupra căruia vom mai medita.12


3. Sfântul Cuvios Teodor Studitul Mărturisitorul - 11 noiembrie


Sfântul Teodor s-a născut din părinţi bogaţi, binecredincioşi, din Constantinopol, în timpul prigoanei Sfintelor Icoane, având şi un unchi îmbunătăţit , episcopul Platon. Părinţii lui, Fotin şi Teoctista, s-au călugărit, Teodor fiind retor şi filosof ales contra ereticilor iconoclaşti. După al VII-lea sobor ecumenic, sfântul se călugăreşte, sub ascultarea unchiului său Platon, şi "mai mult decât alţii se nevoia cu postul şi cu ostenelile, pentru că îşi alegea lucrurile cele mai grele şi slujbele cele mai de jos, învăţând smerenia"13, ca aducerea gunoiului de grădină ş.a., de mirare pentru un fiu de oameni bogaţi.

Avea şi sârguinţa desei spovedanii, a plânsului, a cugetării la Dumnezeu, şi mai mult decât atât, avea dreapta socoteală, care se vădea şi la masă, şi în toate celelalte; ca şi râvna citirii cărţilor sfinte: a Vechiului şi Noului Testament, a scrierilor Sfinţilor Părinţi (mai ales a sfântului Vasile cel Mare).

Strălucind faptele sale bune, este numit preot şi apoi egumen în locul unchiului său, peste puţină vreme fiind şi surghiunit cu 11 părinţi mai aleşi pentru că nu a încuviinţat fărădelegea împăratului Constantin (ce-şi obligase prima soţie să se călugărească şi-şi luase o a doua). Ei se bucură că sunt răniţi şi izgoniţi pentru dreptate. După moartea lui Constantin, Teodor vine la mănăstirea Studiţilor (de la cel care a înfiinţat-o, boierul Studie) din Constantinopol, fiind deja foarte cunoscut pentru curajul şi măsura sa în toate. Ucenicii lui se înmulţesc până la 1000. Acestora le rânduieşte canoane, porunci, meşteşuguri pentru viaţa de obşte (rânduiala sa e ţinută de unii până astăzi).

Sfântul mai este surghiunit de împăratul Nechifor prigonitorul şi de Leon hulitorul de icoane, acestuia din urmă Teodor împotrivindu-i-se cu "sabia cea duhovnicească", cuvântul lui Dumnezeu, pe care împăratul nu-l ascultă. Până la urmă e închis: "Eu de mult doresc aceasta, ca să fiu hrănit cu chinuri pentru sfintele icoane."14 Este bătut, însetat şi flămânzit, împreună cu ucenicul lui. Având cu el o părticică din Trupul lui Hristos înmuiat în Sângele Lui, săvârşea cu ea Sfintele Taine. Închis fiind, continuă să scrie despre icoane, spre întărire, motiv pentru care e iarăşi bătut până aproape de moarte. Şi astfel rabdă cu mulţumire mai mulţi ani, căpătând darul tămăduirii bolilor.

Venind alt împărat, sfântul e eliberat, continuând să întărească creştinii în cultul icoanelor, ce nu era pe deplin instaurat, şi având o boală grea de stomac. Pe patul de moarte ajungând, înconjurat de foarte mulţi, sfântul a poruncit să se înceapă cântările de înmormântare, şi la "În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat" îşi dă sufletul, care e luat de îngerii lui Dumnezeu şi dus în Rai, după cum a văzut un cuvios, în ziua de 11 noiembrie.

Sfântul acesta s-a arătat făcător de minuni şi în viaţă, şi după moarte, fiind cunoscut ca vindecător de otravă, de stomac, de muţenie ş.a. El nu numai că a scris multe despre cinstirea icoanelor, dar şi cântări liturgice, din Postul Mare.


Mic comentariu:

Iată un sfânt care "a pătimit până la sânge pentru sfintele icoane şi a răbdat până la sfârşit întru necazuri; iar acum adormind, cu prăznuire se suie la cer, întâmpinându-l pe el puterile cereşti."15 De data aceasta ceea ce ne atrage atenţia este aceea că sfântul Teodor nu s-a mai retras pe un munte sau pe un stâlp, ci în mijlocul multor fraţi - cu dreaptă socoteală - ori în singurătatea închisorii a stat, cunoscut de toţi, temut de împăraţi mai mult decât toţi, păstrându-şi smerenia şi rugăciunea, vindecând pe alţii şi suferind el însuşi foame, sete, boală de stomac de bunăvoie, primit şi el de îngeri, ca şi ceilalţi cuvioşi. Nici minunile lui, ca şi ale celorlalţi sfinţi, nu au încetat, moaştele lui fiind pururea lucrătoare prin Duhul Sfânt.


4. Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare - 15 mai


Cuviosul Pahomie s-a născut în Tebaida Egiptului, din părinţi păgâni, închinători la idoli. Este însemnat de mic, pentru că vomita jertfele idoleşti date de părinţi, adică "nu putea să mistuie partea cea diavolească în pântecele lui de prunc."16 Când e dus la marele idol, prin care vorbeşte un demon, acesta nu mai poate glăsui din cauza apropierii lui Pahomie, motiv de mâhnire pentru părinţii săi.

După vremea învăţăturii egiptene, e dat la oaste, unde intră în contact cu creştinii, începând să se roage adevăratului Dumnezeu. E de mirare rugăciunea smerită a unui păgân: "Doamne, Dumnezeul creştinilor, Cel ce ai făcut cerul şi pământul, dacă vei căuta spre smerenia mea şi îmi vei dărui pocăinţa dumnezeirii Tale şi mă vei izbăvi de necazul acesta (adică de război); îţi voi sluji Ţie în toate zilele vieţii mele şi voi vieţui după poruncile Tale."17 Simultan, se fereşte de rele deprinderi, păstrând curăţia trupească.

Eliberat de la oaste, cere imediat sfântul Botez, noaptea având vedenia cu roua coborâtă din cer care i se face ca mierea. "Rănit" de marea dragoste a lui Dumnezeu, se duce la un sihastru ca să se facă monah, primind canonul de a toarce lână şi a ţese rase pentru săraci. De la întâmplarea unui călugăr mândru ce s-a îndrăcit şi a murit, fericitul Pahomie "îşi păzea cu dinadinsul inima sa de gândurile de mândrie şi îşi îndrepta viaţa în smerita cugetare şi în blândeţe."18

Un înger îi aduce o tăbliţă cu canoanele vieţii monahale, după care să facă o mănăstire. Între timp vine şi fratele său Ioan, pustnicind împreună (în dese cazuri vedem cum un sfânt îşi atrage toată familia spre monahism sau, în tot cazul, spre viaţă îmbunătăţită, cum sunt majoritatea sfinţilor pomeniţi aici, dacă nu chiar toţi). Mâniindu-se o dată pe fratele său, pustnicul Pahomie se roagă de iertare lui Dumnezeu nu numai cu lacrimi, ci cu o băltoacă de sudoare, ceea ce ne arată cât de urâtă e în faţa lui Dumnezeu mânia pe aproapele nostru, fapt pe care fericitul l-a resimţit adânc.

După cuvântul îngerului, Pahomie începe zidirea mănăstirii, puternic atacat de diavoli (sub formă de groapă adâncă cu apă vâjâind - ca să nu se pună în genunchi; sub formă de femei frumoase, de cocoş mare), fiind chiar şi bătut de ei. Un monah bătrân vine să-i tâlcuiască rostul atacului demonic: dacă el, care e tare şi multora de folos, ar cădea, neputincioşii ar fi cu atât mai lesne de robit şi ar cădea împreună cu el: "Deci tu, o, părinte, având ajutorul lui Dumnezeu, nu te lenevi, nici slăbi în nevoinţe, ci rabdă-le pe toate cu vitejie, că ai să dai răspuns lui Dumnezeu şi pentru noi, biruindu-te de lenevire."19

Întărit astfel, sfântul cere lui Dumnezeu să-i ia somnul, ceea ce i se dă; el are putere şi asupra fiarelor (e trecut de crocodili peste râu) şi vede duhurile cele nevăzute ca pe cele văzute, alungându-le de departe cu rugăciunea. Încep să-i vină ucenici, cărora le slujeşte, îndemnându-i la învăţarea din Sfânta Evanghelie, le scrie rânduieli, învăţându-i în primul rând smerenia. Deşi plin de darul facerii de minuni, pe lângă toate celelalte daruri, căci poate tămădui boli, izgoneşte diavoli din îndrăciţi etc., fericitul se străduieşte să păzească smerenia, iar "de se ruga lui Dumnezeu cândva pentru ceva şi nu-şi câştiga cererea, nu se tulbura cu gândul, ci totdeauna avea în gură acel dumnezeiesc şi mare cuvânt: «Părinte, fie voia Ta!»"20

Vom reda mai ales din vedeniile sale, căci el vede cum va aluneca monahismul spre nepurtare de grijă, vede "că va rămâne între monahi numai chipul călugăresc",21 încât sfântul se tulbură: "Doamne, Atotţiitorule, aşa va fi? Pentru ce ai lăsat să fie obşte şi mănăstire?"22 Dar Hristos îi apare în vedenie ("un tânăr cu frumuseţe negrăită, strălucind ca razele soarelui şi având pe capul Lui o cunună de spini"), spunându-i că nu vor lipsi sfinţii cei mari dintre monahi până la sfârşitul veacurilor, chiar dacă nu vor mai avea mari povăţuitori. Iar Hristos i s-a arătat lui în acest chip şi ca să-i arate că El este Milostivirea.23 Şi încă acest mare cuvânt i-a spus lui Pahomie Dumnezeu: "Nu te lăuda, Pahomie, fiind om, ci cere iertare, pentru că toate se alcătuiesc cu milostivirea Mea."24

Se pare că sfântul s-a săvârşit în Săptămâna luminată, după ce a întărit mulţi ucenici şi a făcut multe minuni, iar la moartea sa s-au strâns ca la şapte mii de monahi, din mănăstirile înfiinţate de el, îngropându-l cu mare cinste.


Mic comentariu:

Iată cum marele Pahomie poartă luptă cu diavolul şi pentru monahii cei neputincioşi, şi mai ales iată cum cel ce face începutul primeşte de la Dumnezeu să vadă şi sfârşitul, adică şi roada sămânţei aruncate de el prin viaţa sa, chiar dacă mulţi dintre monahi vor cădea. Înfricoşătoarele vedenii despre vremurile din urmă sunt însă îmblânzite de arătarea lui Hristos: dacă povăţuitori mari nu vor mai fi, El, Hristos, tot va mai fi şi tot va mai fi nădejde de mântuire.

De astă dată, să nu uităm, sfântul se trage dintr-o familie păgână, ceea ce arată că nu provenienţa este cea mai importantă, ci darul Duhului şi înclinarea inimii. Sora lui va fi şi ea numită stareţă şi în jurul ei se vor strânge fecioare. De mare importanţă e şi faptul care vine în completarea spuselor sfântului Grigorie de Nyssa: milostivirea este Dumnezeu, şi cel ce cere milă lui Dumnezeu Îl primeşte pe El Însuşi, după cum se arată în vedenia marelui Pahomie.


5. Sfântul Cuvios Pimen cel Mare - 27 august


Cuviosul Pimen era egiptean de neam, având şapte fraţi. Luându-i şi pe aceştia, s-au dus cu toţii la călugărie, dar iubind el mai mult smerenia, nu voia să fie vizitat de mulţi, astfel încât s-a dus în pustiul Egiptului.

Din Pateric aflăm că spunea mereu pilde despre smerita cugetare şi despre plâns; că sfătuia acoperirea greşelilor celorlalţi, adică să nu ne lăsăm nici smintiţi, nici să-i lepădăm, ci să ne socotim mai păcătoşi ca ei; că avea dreaptă socoteală; că mergea la masă plângând, ştiind ce rea e îmbuibarea, dar nevrând ca prin nemâncare să supere vreun frate; că dracii luptă nu cu noi (că voia noastră s-a făcut sigură drac) ci cu Moise şi cu cei ca dânsul. Aflăm de asemenea că avea vedenii, dar păstra smerenia: "Eu voi fi aruncat în locul acela în care va fi aruncat satana."25 (o spunea des).

Dintre multele sale pilde, am ales una ca foarte frumoasă şi plină de tâlc, de la care multe am putea extrage:

"Un monah de la un loc îndepărtat, auzind de viaţa cea îmbunătăţită a părintelui Pimen, a venit să-l vadă şi să se folosească de cuvintele lui. Stareţul a primit pe acel monah cu cinste şi, sărutându-se unul cu altul, au şezut. Monahul cel venit a început a vorbi cu stareţul din dumnezeiasca Scriptură, despre lucruri nepricepute şi despre lucruri cereşti. Iar părintele Pimen, întorcându-şi faţa, tăcea, nedând nici un răspuns celui ce vorbea.

Deci monahul acela (...) a ieşit din chilie mâhnit şi a zis către ucenicul stareţului: «În zadar am suferit eu atâta osteneală în cale, căci pentru dânsul am venit aici, dar el nu voieşte să vorbească un cuvânt cu mine!» Ucenicul, intrând la stareţ, i-a zis acestea (...). Stareţul a răspuns: «Acesta din cei de sus este şi vorbeşte de cele cereşti, iar eu sunt din cei de jos, şi ştiu a vorbi de cele pământeşti. De ar fi vorbit părintele acela despre patimile sufleteşti şi despre neputinţele trupeşti, i-aş fi răspuns; dar de vreme ce el vorbeşte despre lucruri înalte, eu nu ştiu nimic de acelea.»

(...) Aflând monahul acela, umilindu-se, a intrat la stareţ şi i-a zis: «Părinte, ce să fac, căci sunt stăpânit de patimi?» Atunci stareţul privind la dânsul cu faţa luminoasă, i-a zis: «Acum bine ai venit! Deschide-ţi gura ta pentru aceasta şi o voi umplea de bunătăţi.»" Şi s-a folosit mult monahul acela.

În asemenea vieţuire fiind, fericitul a murit la adânci bătrâneţi, întâmpinat şi el de îngerii Domnului.


Mic comentariu:

Deşi viaţa acestui sfânt nu este în toată cronologia ei expusă în "Vieţile Sfinţilor", ci mai mult pildele ori cuvintele sale de folos, înţelegem că era un mare iubitor al smereniei atât din cuvintele sale, cât şi din pilda extrasă. (Sunt multe alte vieţi ale sfinţilor care sunt incomplete, dar aceasta nu deranjează în cultul sfântului respectiv). Astfel vedem că noi înşine suntem mult mai tentaţi de a vorbi despre lucrurile cele frumoase, tâlcuind cele netâlcuite, pe când patimile sufleteşti şi neputinţele trupeşti ne sufocă fără să observăm prea mult aceasta. Am văzut la alţi sfinţi că erau iubitori de învăţătură, iar sfântul Teodor Studitul a rânduit chiar ca în mănăstirea Studiţilor să se facă şi studiu teologic, ceea ce nu înseamnă că sfântul Pimen ne interzice aceasta, dar să alungăm întâi patimile şi mai ales mândria pentru a putea căuta la cele cereşti, căci în smerenie se deschide ochiul sufletesc spre cele nevăzute. Iară şi iară smerenia, nu degeaba rostită de Mântuitorul ca prima între "Fericiri"...

*

*               *

Am văzut din "Vieţile Sfinţilor" câteva vieţi de stâlpnici, pustnici, asceţi, eremiţi. Fără excepţie, toţi au pus ca bază a vieţii lor întregi smerenia şi ascultarea, cunoscând că aşa-zişii pustnici care nu le au pe acestea cad uşor în cea mai cruntă mândrie şi de aici în nebunie sau îndrăcire. Evident că nu doar de frică s-au smerit, ci, după cum constatăm, din "rănire", din dragoste de Hristos, cu Care voiau să se asemene. Îi vedem pe toţi smeriţi, plângând pentru păcatele lor sau pentru ale altora, blânzi, însetaţi şi flămânzi după Dumnezeu, făcători de pace, milostivi şi chiar şi prigoniţi sau ocărâţi în zadar pentru Hristos, lucru pentru care ei se bucură. O autoare mai nouă27 ne spune că inima ascetului în genere seamănă cu pustiul însetat în care acesta se retrage, numai că este menită să se transforme în grădină, în Eden. Mai mult, inima eremitului devine acea "grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită şi izvor pecetluit" (Cântarea Cântărilor IV, 12). Tot despre inima pustnicului ar vorbi şi proorocul Isaia, când spune: "Veseleşte-te, pustiu însetat, să se bucure pustiul; ca şi crinul să înflorească." (Isaia XXXV, 1 - 2), ca şi "Izvoare de apă vor curge în pustiu şi pâraie în pământ însetat. Pământul cel fără de apă se va preface în bălţi şi ţinutul cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia păsărilor, iarbă, trestie şi bălţi." (Isaia XXXV, 6 - 7).

Astfel că cel însetat cu inima după Dumnezeu face ca din inima lui să izvorască valuri de apă vie, adăpându-i pe toţi cei însetaţi. Acatistele cuvioşilor ne spun acelaşi lucru, arătând însă că nu numai inima lor a strălucit, ci ei întregi, inclusiv în trup: "Bucură-te, crinul pustiei!"28, "Bucură-te, că locurile cele neumblate ale pustiei le-ai umplut cu bună mireasmă!"29; "Ca un trandafir neveştejit cu bună mireasmă a darului lui Dumnezeu ai umplut, cuvioase părinte, marginile lumii."30; "Bucură-te, izvorul cel viu al pustiei!"31, "Bucură-te, floare a Raiului!".

În Acatistul Tuturor Sfinţilor, sfinţii sunt grupaţi în cete, potrivit chemării, darurilor, talanţilor fiecăruia, în ordinea acţionării şi prezenţei lor în istorie, (dar nu obligatoriu): mai întâi patriarhii din Legea Veche, care L-au aşteptat pe Hristos în iad, apoi proorocii - mustrători; apoi apostolii, vestitorii tainei Răscumpărării, în ceată cu părinţii sinoadelor ecumenice şi cu toţi cei ce până azi apără Biserica de eresuri şi dezbinări;32 apoi ceata mucenicilor şi a celor ce au pătimit pentru sfintele Icoane, care au pecetluit credinţa în Hristos cu sângele lor; urmează ceata cuvioşilor, după care "sfinţii aleşi"33, sfinţii neştiuţi, mirenii de toate categoriile, însoţiţi de preoţi. Deasupra tuturor este pomenită spre slavă Preacurata Fecioară Maria. În cazul cetei cuvioşilor, se spune că: "credinţa cea dreaptă şi faptele cele bune ale cuvioşilor părinţi, ca izvoarele limpezi la toată lumea strălucesc, şi calea cea întunecată a vieţii acesteia nouă ne-o luminează, ca să nu rătăcim în pustiul păcatelor şi al eresurilor celor de suflet pierzătoare."34 Aceasta pentru că pustiul are o dublă semnificaţie: cel în care rodeşte cuviosul, dar şi cel bântuit de draci, cu care se luptă acesta dintâi. Orientarea oricărui sfânt este spre toată lumea, dar cu foarte mare putere atrag mucenicii (e atât de "miraculos" curajul lor "nebun" de a-şi da bunul aparent cel mai de preţ: viaţa - ei îşi dau trupul morţii, dar sufletul - lui Hristos) şi cuvioşii (căutaţi cu atâta ardoare în pustiu, dar şi prin monahii care-i urmează)...

Înainte de retragerea în pustiu (fie el loc şes, loc înalt, fie în pustiul lumii35), sfinţii se nevoiesc în lucruri mărunte, specifice fiecăruia, atenţi la cea mai mică faptă a lor, pentru a se obişnui, a se învăţa în smerenie, sub ascultarea unui stareţ, a unui pustnic bătrân etc. Abia după aceea se "retrag", intrând sub protecţia Bisericii nevăzute: "Găsitu-l-a în pământ pustiu, în pustiu trist şi cu urlete sălbatice, şi l-a apărat, l-a îngrijit şi l-a păzit, ca lumina ochiului Său. Întocmai ca vulturul care îndeamnă la zbor puii săi şi se roteşte pe deasupra lor, întinzându-şi aripile, a luat pe Israel şi l-a dus pe penele sale. Domnul l-a povăţuit şi n-a fost cu el dumnezeu străin." (Deuteronom XXXII, 10 - 12). Acest frumos pasaj este considerat de aceeaşi autoare mai nouă ca adaptabil pentru sfinţii cuvioşi, ocrotiţi de Însuşi Dumnezeu şi călăuziţi de El ca odinioară evreii în pustie (de nor şi de stâlpul de foc), şi hrăniţi cu o nouă mană.

Până acum s-ar părea că e chiar simplu să te tragi în pustie, chiar tentant... Însă aceşti sfinţi au urmat această cale numai pentru că era voia lui Dumnezeu cu ei, era modul de viaţă cel mai potrivit cu propria lor persoană, şi era însoţit de alte nevoinţe, specifice fiecăruia în parte. "Nevoinţele sfinţilor, sub diferite forme, reprezintă modalitatea de a-şi înfrânge pornirile trupeşti - tulburătoare chiar în liniştea cea mai profundă a pustiei - sau de a-şi anihila vechile patimi care adastă în expectativă pentru vremea când se va înmulţi harul prin nevoinţă. Policromia vieţuirilor nu vizează - cum s-ar putea crede la o lectură facilă - o anume epatare sau bravadă, ci ceea ce sfântul în devenire consideră că i se potriveşte ca cel mai vindecător (uneori profilactic) canon, indiferent dacă pentru lume pare aberant, nefiresc, inutil, gratuit, josnic, fără sens, antiuman."36 Acelaşi autor ne prezintă câteva "specialităţi ascetice practicate în răsărit":

-         ghimniţii (cei goi);

-         hameniţii  (cei ce dormeau pe pământul gol);

-         ghimnopodiţii (cei ce mergeau cu picioarele goale);

-         ripontiţii (cei murdăriţi cu noroi);

-         aniptiţii (cei ce nu se spălau niciodată);

-         speleaţii (cei ce locuiau în peşteri);

-         sideroforiţii  (purtătorii de lanţuri);

-         dendriţii (cei ce trăiau în arbori);

-         chioniţii (cei ce trăiau în adăposturi pe coloane);

-         stiliţii (cei ce trăiau pe stâlpi);

-         hipertriţii (cei ce trăiau sub cerul liber);

-         boschiţii (păscătorii, cei ce se hrăneau cu fructe şi ierburi sălbatice) ş.a.37

Vedem, deci, că departe de a trândăvi în vreun fel, sfinţii cuvioşi se nevoiau (spre exemplu, sfântul Ioan Scărarul scria că pentru a se lupta cu demonul lenei, de aceea, prin mila lui Dumnezeu, ne-a lăsat Scara.). Viaţa lor se îndulcea treptat prin îmbogăţirea în har, prin asemănarea tot mai mare cu Dumnezeu, care îi apropia de El; dar totul în viaţa aceasta este amestecat, astfel încât puteau suferi de foame, boli, chinuri, frig ş.c.l., chiar dacă uneori erau izbăviţi de acestea. Depărtaţi tot mai mult de orice egoism, ei înfloreau şi pentru ceilalţi, ajutându-i. De aceea erau foarte iubiţi şi căutaţi de mulţi. Analizând vieţile cuvioşilor prezentate în acest capitol, vedem că momentul cel mai fericit al vieţii lor este moartea, pe care ei o cunosc dinainte, o aşteaptă şi pentru care se pregătesc cu belşug de smerenie, lacrimi şi dor. La moartea şi îngroparea lor vin monahii şi laicii pe care i-au călăuzit, alţi pustnici prieteni38, iar Biserica nevăzută este şi ea prezentă, prin îngeri, sfinţi, Maica Domnului şi prin Hristos Mântuitorul, Care îi aşteaptă la capătul "scării". Împăcaţi şi cu promisiuni de a veghea necontenit asupra celor rămaşi pe pământ, cuvioşii urcă la cer, încetând nevoinţele asupra trupului şi sufletului lor şi începând "noile nevoinţe", compătimirea şi ajutorarea oamenilor până la sfârşitul lumii. Aceste ajutorări nu sunt părelnice, ci se manifestă prin minuni, prin împlinirea rugăciunilor celor folositoare: "Căci precum am socoti apa mării cu picătura, aşa şi ale voastre minuni şi faceri de bine, care prin voi se dau nouă, nu este cu putinţă a se număra", ne spune Acatistierul.

Şi din "cer" cuvioşii miluiesc, fac pace, fiind continuu în smerenie, blândeţe, şi chiar ocări sau prigoane mai pot suferi: când li se ocărăşte numele sau icoana le este chinuită de către necredincioşi, împlinind şi acolo "Fericirile" Mântuitorului, fiind însă cu El faţă către faţă.

După cum lui Hristos i se cântă "Fericirile" la răstignire în denia Joilor Mari, după cum morţilor li se cântă "Fericirile" la înmormântare, aşa şi cuvioşilor, în ziua pomenirii morţii lor li se citesc "Fericirile"... Înseamnă că moartea este punctul culminant al fericirii în lumea aceasta, pentru cei ce cred în Hristos Cel Înviat. Este o moarte de bunăvoie, dorită, în limitele voii lui Dumnezeu, dar şi aşteptată în maximă smerenie, în plinătatea Duhului Sfânt. Cuvioşii aduc ca ofrandă la moartea lor nu numai propriul lor suflet şi trup, ci şi pe cei ce-i înconjoară, ca pe unii care sunt fii duhovniceşti ai lor. Şi Mântuitorul a murit de bunăvoie pe Cruce, pentru noi. Ca şi Hristos, cuvioşii par a zice: "vă este de folos să murim noi, pentru că odată ajunşi în slava Fiului (Ioan XVII, 24), ne vom ruga şi mai mult pentru voi toţi."

*

Iată un mod de împlinire atât în viaţa aceasta, cât şi în cea de dincolo a fericirilor - porunci ale Mântuitorului: cuvioşii. Un mod care păstrează antinomiile şi tainele spuselor Mântuitorului, fiind în acelaşi timp foarte concret. Un mod care şi astăzi este urmat de călugării ştiuţi şi neştiuţi din obşti sau din sihăstrii şi care înfloreşte har şi pentru mirenii tuturor timpurilor, pentru că rugăciunea uneşte, Hristos uneşte în Duhul Sfânt, Iar Mântuitorul aceasta a dorit: "Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una." (Ioan XVII, 21).

Aşadar pericopa "Fericirilor" vizează o scară către Hristos, urcată prin smerenie, blândeţe, lacrimi,..., după tâlcuirea Părinţilor. Aceste "Fericiri" contrazic orice înţelepciune lumească, din afara duhului Cincizecimii, şi pot fi împlinite de orice credincios. De aceea Biserica rânduieşte citirea (cântarea) "Fericirilor" în slujbele Sale, pentru întărirea şi îndemnarea tuturor la unirea cu Hristos. De aceea Biserica le rânduieşte la înmormântare şi în Joia Mare, ca să arate că menirea oricărui om pe pământ este obţinerea fericirii, momentul culminant pentru aceasta fiind moartea, urmând după aceasta urcuşul veşnic. Dar Biserica a ales din rândul fericiţilor pe aceia care exprimă în mod neîndoielnic şi de toţi cunoscut suişul acestei scări a "Fericirilor", pe sfinţii cuvioşi, ale căror caracteristici sunt tocmai smerenia, blândeţea, lacrimile, mila, dorul (foamea şi setea) după Hristos, iubirea păcii, răbdarea ocărilor cu bucurie... Cu cât timpul pare a se comprima pentru oameni (ei fiind mânaţi de tot mai multe griji), cu atât Biserica vine în întâmpinarea credincioşilor, dându-le ca pildă sfinţi ce au trăit mult, s-au nevoit mult, şi care aveau timp pentru toate, pornind de la lucrurile cele mai mici până la cele de interes obştesc. De aceea, Biserica nu numai la sărbătoarea sfinţilor cuvioşi, ci şi la fiecare Liturghie (cu câteva excepţii, ce ţin de anumite praznice) aminteşte tuturor "Fericirile" sub forma Antifonului III, ca o condiţie pentru intrarea în Impărăţie, înaintea Vohodului mic).

 "Nouă neputincioşilor mai bine ar fi să iubim tăcerea, dar ca să nu ne arătăm leneşi şi nemulţumitori, Stăpânului îi cântăm: «Aliluia!» şi prin aceste puţine cuvinte."


Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă!


 Note şi bibliografie

1)          Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, p. 41;

2)          ibidem, p. 43;

3)          ibidem, p. 47;

4)          ibidem, p. 47;

5)          ibidem, p. 56;

6)          ibidem, p. 88;

7)          ibidem, p. 90;

8)          ibidem, p. 90;

9)          ibidem, p. 101;

10)     ibidem, p. 103;

11)     ibidem, p. 104;

12)     Nu am menţionat, fireşte, toate minunile sfântului Lazăr.

13)     Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, p. 169;

14)     ibidem, p. 181;

15)     ibidem, p. 189;

16)     Vieţile Sfinţilor pe luna mai, Editura Episcopiei Romanului, 1996, p. 307;

17)     ibidem, p. 308;

18)     ibidem, p. 311;

19)     ibidem, p. 315;

20)     ibidem, p. 321;

21)     ibidem, p. 328;

22)     ibidem, p. 328;

23)     "Deoarece ai cerut să-ţi trimită milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea: singur Dumnezeul slavei Iisus Hristos, Unul Născut Fiul Tatălui, Cel ce S-a trimis în lume şi S-a răstignit pentru noi şi poartă cunună de spini pe cap!", ibidem, p. 329;

24)     ibidem, p. 328;

25)     Vieţile Sfinţilor pe luna august, Editura Episcopiei Romanului, 1998, p. 360;

26)     ibidem, p. 359 - 360;

27)     Marie - Madeleine Davy, Enciclopedia doctrinelor mistice, vol. I, Editura Amarcord, Timişoara, 1997, cap. Mistica deşertului, p. 333 - 357;

28)     Acatistier, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, Bucureşti, 1994, Acatistul Cuviosului nostru părinte Stelian, p. 284;

29)     ibidem, p. 284;

30)     ibidem, p. 291;

31)     ibidem, p. 284;

32)     Aceştia locuiesc în lumina cea neînserată împreună cu fiii lor duhovniceşti.

33)     Aceştia sunt: Adam, Eva, Abel, Set, Noe, Moise, Aaron, Enoh, Ilie, Isaia, David, Daniel, Ioachim, Ana, Petru, Pavel, Iacob, Ioan, Nicolae, Vasile, Grigorie, Ioan, Atanasie, Antonie, Pahomie, Eftimie, Ilarion, Sava, Gheorghe, Dimitrie, Eustatie, Pantelimon, Varvara, Irina, Paraschiva, Ecaterina. Sunt "selectaţi" de Acatist din toate cetele sfinţilor.

34)     Acatistier, Acatistul Tuturor Sfinţilor, p. 560 - 561;

35)     Sunt şi sfinţii cuvioşi care nu s-au retras în peşteri, ci au întemeiat mănăstiri în lume, cum ar fi sfântul Teodor Studitul.

36)     Preot Eugen Drăgoi, Sfinţii şi pedagogia mântuirii, Editura Σοφία, Bucureşti, 1999, p. 71. Enumeraţia sa de adjective ("nefiresc", "aberant", "antiuman" ş.c.l.) ne duce iarăşi la antinomiile din cadrul "Fericirilor" Mântuitorului. Viaţa însăşi a unui cuvios este o ploaie de mirări, exclamaţii, întrebări sau neîncrederi, pentru o persoană neduhovnicească.

37)     ibidem, p. 72, apud. Tomás Spédlik, Spiritualitatea răsăritului creştin, I, Sibiu, 1997, p. 262 şi cf. Patericului Sinaitic.

38)     Vedem, astfel, că aceşti sfinţi aveau foarte mult timp: şi de nevoinţe, şi de clădit biserici, şi de supravegheat monahii, şi de întreţinut prietenii...


Spre lucrarea "Sfântul Ioan Scărarul - Postul Mare - Fericirile", click aici!


 

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Referat
Mirela Șova
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :
Commenter cet article