Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

La schitul Cetatuia, Buzau

La schitul Cetăţuia, Buzău - impresii 2008


 

Cine ar fi crezut că o să ajungem aici, chiar de hram, la Schimbarea la Față (6 aug.), pentru întâia dată? Şi iată, că am ajuns... Ne-am imaginat că va fi într-un fel, ne-am informat cu privire la loc, la traseu, la schit... Dar întotdeauna, ceea ce se întâmplă, e altfel... Am venit cu o zi înainte, ca să prindem cât mai mult din slujba începută dis-de-dimineaţă (la 7,30 utrenia, la 9,00 - Sfânta Liturghie). Toate informaţiile le-am găsit pe Internet. Pe 6, dimineaţa, am pornit pe traseul neparcurs niciodată. Am parcat maşina în faţa mânăstirii Ciolanu, am intrat mai întâi aici, spre închinare, am lăsat şi un pomelnic..., am cumpărat o icoană dublă (cu Maica Domnului, pe de o parte, şi cu Mântuitorul, pe de alta), am cules informaţii „la faţa locului" despre următorii paşi de parcurs... Asta, ca date tehnice.


Emoţiile au început mai ales când am pornit spre schit, după indicator, printre pietrele sculptate din Tabăra Măgurei, traversând o livadă proiectată sub un cer atât de albastru, de care eram dezobișnuiţi în Bucureşti. Am aşteptat ca să ne ajungă din urmă un grup de localnici, văzând că au aceeaşi destinaţie cu noi, pentru a nu ne rătăci prin pădure. Măsură de precauţie ce nu a fost neapărat necesară, pentru că drumul e simplu, scurt şi marcat. Ne-am nimerit cu un ghid localnic, un bătrân care ştia mai multe despre loc. Ei, dar şi noi ştiam, de pe net şi de la prieteni care au mai fost pe aici! Urcuşul era în pantă, ne-a venit puţin greu nouă, bucureştenilor neobişnuiţi decât cel mult cu urcatul scărilor de la metrou... Dar binevenit efort! Cald, cald, zi foarte călduroasă, chiar şi la munte. Bătrânul ne spune din secretele zonei; lângă drum sunt cruci ridicate de un cioban; este o oarecare rivalitate între mânăstirea Ciolanu şi schit..., care construieşte mai mult şi mai repede..., aşa ştia dânsul. „Dar urşi, sunt pe aici?", am întrebat noi, cu inima strânsă. „Ei, eu n-am văzut niciunul. Dar sunt câţiva, la ceva distanţă de aici, unde poţi culege mure multe şi cireşe..., şi unde s-a plantat zmeură, de către Ocolul Silvic...".


Mulţi oameni urcă împreună cu noi la schit. E puţin înainte de 9,00. De toate vârstele. Ne tot uităm în sus, să zărim capătul urcuşului. Pe aici se urcă foarte greu, dacă nu chiar imposibil, pe vreme de ploaie (din cauza noroiului şi a pantei) sau zăpadă / gheaţă. Ne gândim cum se descurcă oare măicuţa stareţă, că drumul nu e unul de făcut zilnic, pentru diverse aprovizionări. Transpiraţi, chiar pe sub bolta copacilor, ajungem la luminiş. Începe grădina schitului, îngrijită parcă de mult mai multe persoane, apoi se văd biserica veche,  paraclisul nou, acareturile... Observăm încă un drum, pe care pot urca şi maşinile, neasfaltat, dar pe care, tot aşa, e bine să nu fie noroi..., nu e un drum nemaipomenit. Câteva maşini au urcat pe aici.


Slujba e în toi, frânturi din ea se aud în toată împrejurimea, prin staţie. E o atmosferă foarte prietenoasă, vremea ţine cu noi, sus e un vânt răcoros, care temperează căldura. Ne bucurăm văzând, de la bun început, că pe scena improvizată în aer liber, slujesc mai mulţi preoţi, veniţi din diferite colţuri ale ţării (după cum aflăm ulterior, chiar şi de lângă Deltă, de la mânăstirea Halmyris, preotul stareţ Iov, sau din Giurgiu, din Moldova...). O vedem, de asemenea, pe maica stareţă şi îi sărutăm mâna. Ne zâmbeşte blând. Apoi, ascultăm o slujbă la care participă parcă şi copacii, şi gâzele, căci cântările liturgice se împletesc cu zumzetul firesc al naturii. Sunt mulţi oameni veniţi, unii ne privesc puţin miraţi, ne-au depistat că nu suntem de-ai locului... Ei se cunosc între ei, au venit pe grupuleţe, din satele învecinate... Intrăm în biserica veche, să sărutăm icoana făcătoare de minuni. Nu e mare ca dimensiuni, însă ne aruncă priviri tainice. Nu ştim ce să cerem (că ne gândim, în primul rând, să cerem ceva..., deh, aşa ne vine în minte, mai ales că cineva ne avertizase să avem grijă când ne rugăm, fiindca exact așa primim!), şi atunci o rugăm pe Maica Domnului să ne dăruiască Dânsa, ce ştie mai bine...!


Facem fotografii.., cât de multe, dar cu grija de a nu deranja pe oameni de la slujbă. Când să pozăm și icoana făcătoare de minuni... acumulatorii aparatului ne lasă..., si nu v-o putem prezenta aici... Nu a vrut Preacurata să fie pozată, ni se spune. Dar măcar am văzut-o, ne-am închinat... E și un semn că trebuie să revenim, să o mai vedem...

Poposim în tihna schitului, mângâiat de razele soarelui, până la sfârșit. Apoi, luând din tihnă cu noi, ne întoarcem, pe acelaşi drum, care deja ni se pare familiar. Între necunoscuţii de la slujbă, acolo, la schit, erau şi prieteni. Asta face ca locul să ne pară şi mai familiar. După slujba Parastasului, toți credincioșii au fost invitați la masă, de către maica stareță, pe "cântec de cor", după cum îi place sfinției sale să zică. A trebuit să ne strecurăm, fără să fim văzuți, să nu facem supărare, fiindcă așa greu e când se risipește "familia", și maica știe asta cel mai bine..., pentru a ne îndrepta spre București. Am regretat întrucâtva după două ore, că n-am mai stat cum trebuia...


Și ne întoarcem în Bucureştiul nostru zgomotos (ne aşteaptă o străduţă blocată cu ciment, se repară trotuarul..., şi se construieşte o clădire nouă în spatele blocului - infern auditiv, cel puţin), nevenindu-ne să credem că am fost într-un loc atât de curat! Fără peripeţii, dar întorşi cu binecuvântări şi cu bucuria aflării unui alt loc minunat din ţară!

Aşa că, ...poftiţi şi dvs. de refaceţi traseul!

 

 

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Retour à l'accueil
Partager cet article
Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :
Commenter cet article