Dedicatii, peste vremuri

  Lui Eminescu                Lui Blaga                  Lui Cosbuc                   Lui Bacovia              
                                     Lui Nichita             
                  Lui Arghezi              Lui Barbu

Lui Mihai Eminescu

Da, încă se cutremur plopii,

Da, ca de Domnul să m-apropii;

Da, străluceşte-n luciu luna,

Să-L am în minte-ntotdeauna.

Da, raza soarelui mă bate,

Să fiu în toate cu dreptate;

Scăldat în adevăr, lumină,

Să nu adun în suflet vină.

Da, norii deşi se duc din lume,

Ca să răzbată o minune,

Credinţa noastră cea curată,

Din inima nevinovată.

Da, ramuri bat cu disperare,

Ca să îmi spună vestea mare:

Că nu mai e loc de durere,

Ea s-a topit prin Înviere!

Lui Lucian Blaga

Nu vreau să strivesc

Decât cuibarul de tâlhari din mine.

Corola de minuni a lumii,

Nici de-aş vrea, n-aş putea s-o strivesc.

Dar vreau să apăs pe aceste minuni

Ca pe nişte clape de pian

Şi să rezulte o melodie nouă,

Clară, simplă, frumoasă, cu sens,

Pe care să o dedic Artistului desăvârşit

Din Cerul inimii mele.

Lui Eugen Barbu

M-ai ghicit, eu sunt melcul nătâng,

Ce iese din culcuş cu cornul stâng -

Care îngheaţă, stafidit şi prost,

Părând că-i irosit, fără vreun rost.

Dar, „criogenic" stau, vara aştept,

Că m-ai făcut „nătâng" acum te iert,

Căci dezgheţat fiind, cresc uriaş:

Voi fi melcul nătâng cât un oraş.

Cu cornul meu cel stâng împung în nori

Şi plouă peste lume-acum cu flori,

Melc - transparent, păşesc victorios,

Din îngheţare credinţa m-a scos.

Lui Nichita Stănescu

Nu obosesc cuvintele în mine,

Ci se înşiră mărgele în vers,

Şiraguri de înţelesuri

Îngenuncheate lui Dumnezeu.

Din bolovanul inimii mele

Coboară urcând

Lacrimile poeziilor mutilate

De neputinţele mele omeneşti.

Plângeţi toţi împreună cu mine,

Ca plânsul să ne spele,

Să ni se cureţe vocalele şi consoanele,

Iar limba să nu ne mai fie sabie.

Să ni se cureţe albul ochilor,

Încât să nu ne mai privim cu duşmănie,

Nici ca nişte străini, ca nişte obiecte,

Ci, încălecaţi pe sacul de griji,

Să-L vedem pe Dumnezeu încă de-acum,

Încă de-aici,

Scăldaţi în lumina cea neapropiată.

Lui Tudor Arghezi

Mi-am făcut sufletul copil,

Ca, tiptil, să-L pot pipăi pe Cel nevăzut.

Am dat întâi de uşa templului.

Era păzită de frica mea de a deschide.

M-am ars când m-am atins de prima cărămidă -

Căci templul e de foc - nu-i de glumit!

Nu-i doar un joc!

Nu te arde, doar dacă

Deschizi mai întâi uşa templului sfânt

Din inima ta - de copil revenit.

Mai mult n-am cutezat să pipăi,

M-am concentrat să deschid uşa.

Era înţepenită,

Din cauza uitării mele,

A neglijenţelor, a gurii - sparte şi a altor

Multe micimi de suflet -

Pitici răi, cuibăriţi sub umbra

în zadarului.

L-am rugat să mă ajute să deschid,

Ştiind că El e Atotputernicul,

Care îmi vrea binele.

Minunea s-a produs, tot tiptil...

Şi de atunci moartea chiar îmi pare

Un joc -

Dar nu tragic, ci cel mai vesel joc.

Lui George Coşbuc

Sunt un străin, călător,

Ce caută înfrigurat patria cerească,

Unde o Mamă, plângând, mă cheamă -

E Dumnezeu, Ce mă aşteaptă,

Ca un Tată şi ca o Mamă deodată.

Plânge după mine Dumnezeu,

Cu lacrimi reţinute, de potop,

Şi aşa plânge după fiecare,

Talazuri infinite de răbdare.

Şi fraţii, şi surorile mele mă aşteaptă

În cer,

Sperând să nu mă răzgândesc,

Să nu rămân înstrăinat,

Pe meleagurile neveşniciei,

Ale neliniştii şi înfrigurării nesănătoase.

Se fac atâtea rugăciuni pentru mine,

Ca să mă întorc,

Încât mi-e şi ruşine că uneori

Mai pot sta în cumpănă,

Ca un idiot nedostoievskian.

Dar vreau, şi sper să mă întorc,

Cât mai curând,

Ca George să vină, în sfârşit, acasă.

Lui George Bacovia

M-am îmbătat, mi-am umplut plămânii

De parfumul veşniciei.

Nu ştiu cine mi l-a pulverizat într-o nară.

A fost de ajuns ca să nu mai fiu eu.

Nebun, miros acum toate florile,

Toate poeziile, toate melodiile,

Toate picturile, toate operele de valoare,

Sperând să-l regăsesc într-o

floare - curcubeu,

Ascunsă undeva.

Dar mereu găsesc prea puţin din acel parfum.

Ca un drogat caut parfumul veşniciei -

Aparent, sunt atât de calm şi de civilizat -

Şi-l regăsesc atunci când

Îngenunchez în biserică,

În faţa icoanelor vechi, restaurate

Sau în curs de restaurare

(În cazul în care nu s-au restaurat singure)

Şi abia atunci înţeleg:

Floarea - curcubeu locuieşte în inima mea,

Numai că n-am udat-o demult

Cu nicio lacrimă de dor, de durere, de curăţire,

Cu nicio lacrimă - erbicid pentru buruienile - păcate.

Şi câte încă n-am făcut,

Ca să o îngrijesc, încât să-i pot simţi mirosul

Şi să o pot întrezări.

 

Autor: Prof. Religie Mirela Șova