Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XX, XXI

Capitolul XX

Veni şi ziua cea frumoasă a lui moş Nicolae. Era marţi! Matei se trezi devreme, să meargă la ore. Trecuse vremea aceea a copilăriei, când nici nu dormea aproape, dornic să pândească pe unde va intra moşul. Şi ce îi va pune în cizme. Acum era rândul lui Onu să se bucure. „Probabil i-au luat o jucărie şi nişte dulciuri", se gândi Matei.

„Ia să pun şi eu darul meu." În trening, nespălat pe ochi, Matei se strecură în hol. Ghetuţele lui Onu fuseseră deja golite. El se bucura de daruri în dormitorul lui. Jderul îi puse pacheţelul lui. Apoi se furişă la loc. Ar fi vrut să aibă daruri pentru toţi ai casei. Multe, multe. El însuşi ar mai fi avut nevoie de câte ceva de la moş. Spre exemplu, de o cameră video digitală... Sau un scanner. Sau..., o minte mai limpede, care să nu dea „erori".

În dimineaţa aceea, Matei nu a observat cadoul lui primit de la moş: icoana Silviei, prinsă pe peretele de Răsărit, în noapte, de doamna Maria.

El mâncă pe fugă şi plecă spre liceu. La intrare îl aştepta Cora, cu un rucsac în plus în mână.

- Pentru tine, Matei. Mi l-a lăsat moşul mie. Nu trebuie să te simţi prost, cumva. Te rog, ia-l. Sper să-ţi placă ce am pus în el. Eu alerg spre liceul meu. Pa!

- O clipă, Cora. Am şi eu ceva pentru tine. Dar nu credeam..., mi-ai făcut o surpriză. Poftim. Matei îi întinse o carte: „Succesul femeilor în afaceri". Cred că ţi se potriveşte, nu? Ştie moşul ce ştie...

- Mersi, eşti drăguţ. Am fugit! zise Cora, luând cartea şi băgând-o în rucsacul ei, cu neglijenţă.

Matei avea în rucsac un trening şi adidaşi de firmă...

De-abia după-masă Matei observă în camera lui icoana. Îi trecu prin minte că ar putea fi de la Silvia, pentru că era aşa frumoasă, veche... Dar preferă să creadă că e de la părinţii lui sau de la moş. Nici nu se uită cu prea multă atenţie la ea. Îl incomoda. Parcă îl privea mereu cineva şi... nu se mai simţea liber. Se răzbună pe cercelul din ureche. Şi-l scoase, îl aruncă pur şi simplu pe geam.

„Nu pot fi atât de liber precum vreau eu", îşi zise.

- Să ştii că azi vine mătuşa Vasilica pe la noi, îi strigă mama, din bucătărie. Poate mă ajuţi să-mi cureţi crapul ăsta de solzi. Azi e dezlegare la peşte. Ştii că şi tuşica ţine post. Matei, mă auzi?

- Da, mamă. De la tine, de la voi e icoana, nu? o întrebă el, privind-o pe sub sprâncene. Intrase în bucătărie, legându-şi un şorţ. Nu de la ... altcineva?!

- Vai, Matei, se poate? Ştii că e de la moş Nicolae, îi făcu semn mama. Vezi, să nu te audă Onu cu asemenea prostii.

...Trecură agale câteva zile. Nu mai ningea. Fusese doar un strat foarte subţire de nea, care se topise la un rânjet al soarelui, de altminteri neputincios. Sorina o bătea la cap pe Silvia să iasă în oraş cu Adelin. „Nu pot, am deja alt prieten. Pe Onu.", glumise Silvia. Iar Marcel încercase să discute cu Matei despre noua lui preferinţă, Cora. Niciun rezultat.

Matei era impenetrabil. Nu voia să mai lase pe nimeni să se amestece în viaţa lui. „Eu hotărăsc ce e bine pentru mine, nu ceilalţi", îşi repeta el.

Toţi observaseră schimbarea lui. O catalogau drept negativă sau ciudată. Matei învăţa, lua note bune, în pauză glumea cu colegii, cu colegele, dar nu se implica. Despre el nu spunea absolut nimic. Nici grupului său, de care aproape se desprinsese, nici lui Marcel, nimănui. Nici Cora nu bănuia ce gânduri îl frământă pe Matei.

- Alo, Jder, în week-end-ul ăsta nu ne putem vedea. Am promis unchiului să-l ajut... Ştii, acum se ocupă şi de un supermarchet... Doar dacă nu vrei şi tu să participi. Decorăm, pentru Crăciun, mai special... Vii?

- Nu, Cora. Şi eu am treabă. Te sun eu mai târziu, răsuflă uşurat Matei. Şi în relaţia cu Cora ajunsese la impas. Îl fermeca, totuşi, cu frumuseţea ei, cu vestimentaţia ei atrăgătoare şi cu energia ei, canalizată spre afaceri... Dar nu îi era destul. O parte din el era nemulţumită. O mare parte.

Sâmbătă se porni o ninsoare adevărată. Cu fulgi mari, nebuni, porniţi să transforme Bucureştiul în oraşul minunilor. Ningea pentru bogaţi şi săraci. Pentru sensibili şi pentru tociţi la inimă. Pentru hotărâţi şi nehotărâţi. Şi pentru Matei ningea. I se dădea o altă şansă din cer. Ce căuta el în Cişmigiu? Singur, fără fular, fără căciulă, fără mănuşi, cu geaca descheiată, alergând bezmetic? Ce voia de fapt? Nu-şi luase nici mobilul, să nu fie căutat de nimeni. Ocolise locul Silviei. Se oprise la izvorul din parc, să vadă ţurţurii de gheaţă. În sfârşit, se simţea liber. Ningea prin el, prin gândurile lui; i se aşternea o nouă înţelegere a lucrurilor.

Vedea, în primul rând, că zbuciumul lui sufletesc era mai vechi. Era de mult. De când începuse? Nu ştia. Şi avea un rost. Găsirea fericirii statornice. A păcii. A dragostei nesecate. Tatăl lui avusese dreptate. Nu-şi putea găsi mulţumirea schimbând mereu prietenii, prietenele... Doar schimbând aşa, se înfometa. Flămânzea după o sursă nesfârşită de frumuseţe...

Se întoarse acasă, bucuros. Ai lui ieşiseră pe-afară, cu Onu. Era spre seară. Intră în camera lui, dornic să cânte la ocarină. Fără să aprindă lumina. Cânta încet, odată cu inima lui tânără, ce vibra de preaplin. Se opri. Privea mut spre locul unde era icoana. Unde ştia el că este, fără să-i desluşească decât conturul. „Sfinte Nicolae, ajută-mă să găsesc calea. Să dobândesc izvorul nesecat. Să nu mai flămânzesc niciodată. Oricât de departe ar fi de mine, arată-mi-l."

Mai cântă puţin. La al doilea cântec, în minte o văzu clar pe Silvia, plângând în hohote. Aruncă ocarina pe pat şi ieşi din casă, alergând iarăși.

Capitolul   XXI

Silvia plângea cu capul sub pernă, în dormitorul ei, ghemuită, ca un prunc în pântecele mamei. Ninsoarea o copleşise cu totul. Rezistase ea despărţirii, rezistase pozei primite în caietul de literatură, rezistase privirilor compătimitoare ale grupului, chiar şi la ironiile micuţei poliţiste, Dana, sau la cele ale mamei sale. Dar ninsoarea asta o durea mai mult decât orice. Ningea pe banca lor, care acum redevenise a ei.

Ningea, probabil, peste Matei şi Cora. Peste icoana Sfântului Nicolae, din camera lui. Peste Onuţu, peste doamna Maria şi domnul Virgil. Peste grupul lor vesel. Peste hipermarchet.

Peste toţi ningea cu bucurie. Numai peste ea, cu tristeţe. Cu săgeţi dureroase de amintiri şi de dorinţe neîmplinite. Îşi închisese mobilul. Le spusese părinţilor ei că nu merge în nicio vizită, la familia avocaţilor Nisipescu. Aceştia o luaseră cu ei numai pe Dana.

- Doamna Nisipescu şi-a cumpărat de curând un câine splendid, îi zisese Dănuţei doamna Emilia. Ei, ce zici, vii cu noi?

- Mă îmbrac imediat! se entuziasmase Dana, care, de altfel, nu gusta asemenea vizite.

Silvia era singură. Înserarea dulce, cu lumini colorate de oraş, pătrundea pe fereastra ei, scăpată de acoperirea draperiei. Silvia nu vedea nimic din toate acestea. Plângea, rănită. Nu simţea ciudă pe Cora. Ci pe Matei. De ce e aşa nehotărât? De ce nu ştie ce vrea? Te pomeneşti că nici cu Cora nu se simte destul de liber...", se măcina ea. Dar când şi-o imagină pe Cora, surâzătoare, optimistă, uşor flegmatică, îl şi văzu pe Matei zâmbitor alături de ea, îmbrăţişând-o.

Izbucni şi mai tare în plâns. Nu se mai acoperea cu perna. Ai ei plecaseră. „Unde eşti, Matei? E adevărat că eu nu sunt potrivită pentru tine, ci Cora? E adevărat?" Simţea că zbuciumul ei săpa printre fulgii de afară şi ajungea la el. „Mi se pare. El e, în mod sigur, fericit, cu sirena."

Soneria lor de la intrare, cu o melodie englezească de Crăciun, interminabilă, se pornise. „Cine o fi? Sorina? Să mă uit încet pe vizor, şi să nu deschid, dacă e ea." Dar pe întunericul din hol, Silvia se împiedică de umbrela mamei, lăsată la uscat. Doamna Emilia nu ieşea pe ninsoare fără umbrelă. Fusese la cumpărături cu ea. Acum plecaseră cu maşina în vizită... Mânerul metalic al umbrelei se ciocni de gresia din hol. „Na, acum trebuie să deschid" îşi zise fata, ştergându-şi lacrimile. Soneria nu îşi terminase „anunţul". Silvia deschise. Era Matei.

- ...Iartă-mă, Silvia. Pot să intru? Am îngheţat. Am alergat şi cred că am şi răcit, zise el în grabă, aruncând cuvinte peste emoţia puternică.

Silvia era într-un capot înflorat, cu părul ciufulit. Avea ochii umflaţi de plâns. După ce intră, Matei o luă în braţe.

- Eşti singură? Super! Oricum, nu stau mult, nu vreau să te deranjez. Silvia?

Silvia plângea încetişor, pe umărul lui.

- Să nu te joci cu mine. Să nu mă minţi. De ce-ai venit? Să-mi spui oficial de despărţire? îl bătu ea cu pumnul mic pe braţ.

- Nuuu, gata... Linişteşte-te. Am simţit că nu eşti în regulă, că plângi, că eşti foarte tristă. De aceea am venit. Şi..., începu el.

Se instalară în dormitorul ei. Silvia punea întrebări numai din priviri. Matei îi răspundea, îmblânzit. Nici nu bănuise cât de mult îl pot înmuia lacrimile. Despărţirea de Silvia i se părea un vis, o aiureală. Era prietena lui. Dar Cora? Va face sigur o scenă. Şi pe ea o rănise.

- Sunt un măgar, recunoscu el. M-am supărat degeaba pe tine. Ştiu şi că ai avut dreptate. Aşa este. Ceaţa se sparge numai cu rugăciune. Cora... mă atrage... Înţelegi? Dar nu sunt fericit cu ea. Şi ea are o strângere de inimă, crede că mă mai gândesc la tine. Ştiai că am ieșit cu Cora, nu? Chiar, cum ai aflat?

Silvia îi făcu semn să continue.

- M-am întâlnit de câteva ori cu sirena. Mai mult prin baruri, aşa îi place ei... Dar, s-a terminat. Ea încă nu ştie nimic. E sigură că acum sunt prietenul ei. Speră ca tu să fii cu Adelin... Iartă-mă. Mi-am dat seama că sunt utopic cu pretenţiile mele de libertate absolută. N-am vrut să dau socoteală nimănui, să nu se amestece nimeni în gândurile mele. Asta m-a deranjat, de fapt, Silvia. Am fost un prost. În loc să mă bucur că tu mă înţelegi atât de bine, că mă ajuţi chiar, eu m-am speriat. Am fugit de tine, Silvia. Am fugit de iubire. Am fugit de adevăr. Am fugit de oglinda ochilor tăi. Şi ce-am obţinut? M-am rănit pe mine, te-am rănit pe tine, pe Cora de asemeni. Mă ierţi, mă poţi ierta acum?

Silvia închisese ochii. Cuvintele lui Matei cădeau într-o ninsoare mult mai frumoasă decât cea de afară.

- Matei, fii mai clar. Vrei să fii iar prietenul meu? Din clipa asta? îi zise ea, cu vocea sugrumată.

- Da! Da! Da! Ghiocelule, mi-a fost atât de dor de tine, se înflăcără el.

- Bine, dar Cora? Eu nu accept să fiu din nou prietena ta, până când nu rezolvi situaţia cu ea. Nu vreau să afle ca mine de noi... Ar suferi prea mult, oricât o face ea pe viteaza.

- Dar tu cum ai aflat? O, Doamne, am fost un inconştient, se întristă Matei.

- Nu mai contează. O să-i spui Corei? Eşti sigur că nu vei da înapoi, când o vei vedea? îl privi bănuitoare Silvia.

- Sunt sigur. Mâine, o s-o caut. Ştiu unde o găsesc. Să ştii că... m-am sărutat cu ea de câteva ori...

- Ştiam eu ceva... Să nu mai vorbim de Cora. Vrei să ascultăm nişte colinde? Am mai multe: şi tradiţionale, şi moderne, cu acompaniament instrumental. De care vrei?

- De care vrei tu. Numai să mă mai laşi să stau puţin lângă tine. Să nu mă alungi. Sau dacă nu, poate ieşim puţin, în zăpadă. Hai, Silvia, nu e destul de târziu, o incită el.

- Nu. Până când nu pui punct cu Cora, nu trebuie să ne vadă nimeni. Nici fulgii.

Ninsoarea se dăduse peste cap. Fulgii fugeau înapoi, spre nori, geloși. Ningea între cei doi o atât de mare bucurie... Ascultară câteva colinde, după care Matei plecă, simțindu-se fericit, în sfârșit.

A doua zi, destul de dimineață, el o căută pe Cora la hipermarchet. De fapt, o sună pe mobil, altfel n-ar fi dat de ea acolo.

- Ah! Matei, cred că ți-am găsit altceva de lucru... Unchiul meu..., se bucură ea.

- Cora, pentru altceva am venit. Să discutăm..., se încurcă tânărul.

- Ce e mai important decât o slujbă? Hai în biroul unchiului..., nu se lăsă Cora.

- E ceva și mai important. Pe care nu-l putem discuta aici. Hai puțin pe-afară. Sper că te poți rupe vreo jumătate de oră. De altfel, ce rol ai tu aici? fu curios Matei.

- Deocamdată sunt doar observator. Ajut la ce se poate. La decorat, spre exemplu. La găsirea unor tineri care să se angajeze pentru diferite job-uri... Nu te înțeleg, Matei. Ce te-a apucat de dimineață? E cumva o surpriză legată de Crăciun? Sau ce?

- Hai afară, și-ți voi spune. Nu trebuie să te superi... Nu a fost premeditat. Pur și simplu s-a întâmplat.

- Atunci, știu. Ești iar cu Silvia. Ai întâlnit-o, a plâns puțin și te-a convins. Până la următoarea ceartă. Nu-ți dai seama, Matei? Nu se poate juca așa cu sentimentele tale. Eu n-am să plâng, spre exemplu, n-am să-ți cer îndurare sau alte chestii din astea. Cu mine ești prieten sau nu. Dacă nu, până la urmă, înseamnă că nu mă meritai. Ai altceva de adăugat?

- Ești așa sigură pe raționamentele tale, se simți atins Matei. Dacă ar fi altfel situația, nici n-ai înțelege-o, nu? Crezi că Silvia doar m-a înduioșat pe moment... Ca și cum eu aș fi doar o minge de fotbal, care se pasează între fete. Nu e chiar așa, Cora. Dacă nu cumva vorbele tale sunt doar o mască. Îmi pare rău, în tot cazul, că ți-am dat iluzii. Trebuia să fiu mai tare. Spune-mi, te rog, dacă mă ierți pentru asta.

- Deci asta e, ești iar cu Silvia. Vrei să spui că am pierdut definitiv? Eu n-am pierdut nimic, niciodată! La drept vorbind, tu nu ești un trofeu, se întristă fata, și în niciun caz o minge de fotbal. Ai dreptate, practic doar ai cedat la insistențele mele îndrăznețe. N-ai de ce să-ți ceri iertare. Înțeleg că... eu am greșit. Poate chiar și față de Silvia. La asta o să mă mai gândesc, încă nu sunt convinsă.. Dar am o pretenție. Să nu mă ocolești dinadins. Să te porți firesc cu mine, când mă întâlnești. Să nu fim chiar ca doi necunoscuți... Să-i spui și Silviei asta. Ce zici, ești de acord?

- Da, desigur, promise Matei, ușurat. Crezi că vei trece ușor peste asta? Când mă vei vedea cu Silvia, cum vei reacționa? Efectiv..., îmi pare tare rău. Îți cer încă o dată iertare.

- Bine, deci... slujba, oricare ar fi din partea mea, nu te interesează. Am să-i spun unchiului, adăugă Cora, abătută, vrând însă a părea optimistă.

- Nu din cauza asta. M-am hotărât să nu lucrez deocamdată, ci să învăț. Așa vrea familia mea, încheie el. Deci, spor la... decorațiuni. Mai vorbim. Pa.

- Pa. Mai vorbim, ne mai vedem...

Ieșind din hipermarchet, Matei o sună pe Silvia și îi dădu veștile bune.

- Zici că sirena nu pare să fie afectată? Nu cred. Eu zic că ar fi bine să nu ne vadă împreună, deocamdată, îi spuse aceasta. Să evităm locurile în care știm sigur că merge și ea. Cel puțin până se va reobișnui. În mod sigur suferă. Cum am suferit și eu...

- Atunci ne putem întâlni și plimba în orice parc, patinoar, oriunde. Ea e ocupată cu hipermarchetul. Alege-ți tu locul!...

Lucrurile intraseră pe un făgaș relativ normal. Grupul se reunise, iar Cora dispăruse de la întâlniri, din nou. Matei nu comentase nimic despre secretul relației dintre Doru și Alexandra. În rest, fiecare își vedea de ale lui. Silvia îi scria în continuare poezii lui Matei, pe care i le dăruia. Numai că adăugase ceva. O dată cu fiecare poezie, ea îi scria și o rugăciune, adică se ruga în versuri special pentru el. Însă această din urmă parte nu i-o arăta. Le păstra ea și le recitea, din când în când. Își dorea foarte mult, poeticul nostru Ghiocel, ca Matei să vină cu părinții lui și cu ea la biserică, măcar din când în când, dacă nu duminical. Ce să mai vorbim de spovedanie și împărtășanie... Matei observase schimbarea Silviei în acest sens.

- Te-au influențat părinții mei? o întrebase el într-o sâmbătă, după ce Silvia îi mărturisise că a doua zi se va duce la biserică, deci se pot întâlni doar după-amiază.

- Și ei, dar și mai multe împrejurări, mai multe gânduri, mai multe imbolduri. În biserică mă simt în largul meu. Chiar dacă nu înțeleg foarte bine slujba, mă liniștesc și mă rog pentru toți. Mi-am propus să-mi fac o mini-bibliotecă religioasă și să citesc câte ceva în sensul ăsta. Parcă prea multe nu știu despre lumea „de dincolo". O singură oră de Religie pe săptămână, care înainte mi se părea - recunosc - inutilă, acum mi se pare prea puțin..., îi răspunse modest Silvia.

- Înțeleg, a fost ca un impuls spontan, din tine... Și nu te deranjează că eu nu merg? Că eu nu-ți împărtășesc întru totul ideile? Cred că nu vei încerca să mi le imprimi și mie, cu subtilitate... Aș simți imediat și nu mi-ar conveni. Știi, nu? amenință, râzând, Matei.

- N-am de gând așa ceva. Cu asta nu e de joacă. Tocmai, îți trebuie impuls propriu, ca răspuns propriu. Altfel e doar ceva de suprafață. Dar nici tu nu poți să mă oprești, avertiză Silvia. Chiar dacă ți se pare mai ciudat. Și alor mei li se pare ciudat. În ultima vreme, tot ce fac eu li se pare straniu, în opoziție cu ideile lor... Să nu ne stricăm ziua, discutând despre asta.

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

     
  
Autor: Prof. Religie Mirela Șova