Z-Bucium 4, ciclu de poezii

Adulti       Noutate stearpa                  Ce am uitat                    Postind
                               Traiesc pentru ca Tu ai inviat
Fa-te, suflete, ghiocel!             Cand pacatele se-aduna               Bucurie in Biserica

Adulţi

Ce ni se întâmplă când creştem?

Ne apropiem de iarnă?

Ne cad frunzele bucuriei?

Ne rugineşte sufletul?

De ce?

Unde e zburdalnicul entuziasm?

Unde e dăruirea, surâsul?

Îmbătrânim urât, prea devreme,

Roşi de invidii,

Descoperind secretele adulţilor,

Care ni se păreau interesante

Când eram copii,

Dar care s-au dovedit a fi

Doar gropi de gunoi nearse,

Imense. Nu ştiam ce ne polua

Copilăria.

Pentru că mai avem speranţă,

Credem că Dumnezeu va ninge

Şi peste gropile de gunoi,

Ba chiar le poate transforma

Şi recicla:

În lacrimi, dorinţe bune

Şi în saci cu jucării de Crăciun.

 Noutate... stearpă

Ce mi s-a-ntâmplat? Mă credeam tânăr

Cu desaga de speranţe-n umăr,

Ca un măr, ca părul înflorit;

Şi mă văd în iarnă, desfrunzit.

Am uitat s-aştept să ningă iară

Şi nu mă mai uit la geam, afară.

Mi-e indiferent: ninge sau plouă,

Calc cu zgomot pe bobul de rouă.

Cum să uit zăpada, anotimpul?

Ce-am făcut de-am acceptat nimicul?

Ce-i cu mine? Sufăr de răceală?

Cine mă scoate din amorţeală?

Dar când omul bun îmi iese-n cale,

Îmi e ca un fulg ce cade-agale.

E ca şi cum Dumnezeu mă cerne

Şi mă duce-n tărâmuri eterne.

Fă-mă şi pe mine fulg minuscul,

În zăpada Ta - ăsta mi-e visul;

Ţesătura Bisericii Tale

Să se împletească-n osanale!

Plouă-n Rai cu sfinţi, stele de nea;

Du-mă, Doamne, în împărăţia Ta!

Ce am uitat

Am uitat că Domnul este bun,

Lerui ler, printre raze de soare.

Am uitat în minte să-mi adun

Rugăciunile de sărbătoare.

Uitarea cu somn m-a învelit,

Lerui ler, printre icoane şterse.

Gândul în durere-i învechit,

Ruga-n mine stă ca să se verse.

Mă restaurează Cel de Sus,

Lerui ler, printre ziduri de piatră.

Ca pe-o mănăstire; iar Iisus

Şi-a făcut în mine cuib şi vatră.

Şi mă dezmorţesc nedumerit,

Lerui ler cu dorul şi izvorul.

Rugăciunea mi-a înmugurit,

Căci m-a căutat din nou, Păstorul.

Postind

Trupul meu călătoreşte

Pe a postului cărare.

Dar ruga nu îmi sporeşte.

De ce oare?

Mai cârtind, trăgând cu ochiul

Spre cele acum oprite,

Sufletul meu calcă postul

Şi-n cuvinte.

Unde eşti, înţelepciune?

Unde, dreaptă socoteală?

M-ai părăsit, rugăciune,

Casa-i goală...

De-abia-mi curge din pipetă

Un strop mic de gând curat,

Floricea de margaretă

Din asfalt.

Şi atunci chipul se umple

De lumina bucuriei,

Care se toarnă în cupe

Armoniei.

Post de trup şi post de suflet,

Dans ceresc şi îngeresc,

Săltare, belşug de cuget,

Te râvnesc!

Fă-te, suflete, ghiocel

Nu-s ghiocel, cu cap plecat, blând şi sfios,

Nu-s alb, curat în faţa Domnului Hristos.

Dar mult iubesc al primăverii firav semn,

E pentru mine spre smerenie îndemn.

Zăpada milei m-a acoperit de tot,

Mişc doar din suflet, să mă rog, atâta pot,

Iar prin Spovadă sper petala să-mi albesc,

Să fiu o floare albă, să mă mântuiesc.

În fiecare an eu cu privirea sorb

Floarea ce-i simbol de trezire pentru orb.

Văd cum răzbate şi cum iese la liman,

Nădejdea-mi creşte, înfloreşte an de an.

Aş vrea să fiu şi eu cu suflet - ghiocel,

Să-înaintez spre Domnul, singurul meu ţel!

Când păcatele se-adună

Urlă lupii-n jurul meu

Când păcatele se-adună.

Tot păcatul e minciună,

E „nu" spus lui Dumnezeu.

Urlă lupii-n jurul meu.

Şi mi-e greu, să-Ţi zic mi-e greu,

Chiar dacă mi-ai da cunună.

Frica-n mine e nebună,

Vai ţie, sufletul meu,

La Spovadă îmi e greu.

Urc târâş cu paşi de post,

Sap în inima-împietrită,

Sfaturile mă irită,

Nu ştiu al lacrimii cost.

Abia urc cu paşi de post.

Când păcatele se-adună

Frica-n mine e nebună.

Sfaturile mă irită,

Sap în inima-mpietrită.

Sap, să dau de Dumnezeu,

Chiar de-s lupi în jurul meu!

Bucurie în Biserică

Sarcina cea grea a păcatelor

Mă apasă pe inimă, pe minte.

Iar am aruncat în vânt prea multe cuvinte,

Mă îngrop în cenuşa lor...

Doare sterpiciunea şi lipsa de dor,

Inima mea - cine s-o alinte,

Tot privesc cu drag la icoane sfinte,

Să îmi dea, din milă, grabnic ajutor.

Trăiesc pentru că Tu ai înviat

Da, numai aşa pot să trăiesc,

Să mă suport ridicol şi naiv,

Cu sufletul găurit de obuzele inamice

De care nu m-am ferit la timp.

Numai privind la Tine

Şi văzându-Te înviat,

Numai aşa pot să exist,

Pot să vreau să exist;

Tu îmi scuturi ceaţa absurdului

Şi umpli totul de supra - sens.

Minunile cotidiene sunt mici

Pe lângă faptul că Tu ai înviat

Şi Te-ai înălţat la cer

Şi, prin Duhul Sfânt,

Te-ai coborât în mine

Şi în întreaga Biserică.

Mă cutremur de faptul că

Privirea Ta nu e o simplă vedere,

Ci ea îmi vindecă rănile,

Îmi umple găurile de obuz din suflet;

Prin găurile sufletului meu

Curge mir;

M-a resfinţit Dumnezeu

Să-I fiu Biserică -

Pentru că m-am spovedit

Şi m-am împărtăşit -

Şi pentru că aşa a vrut El.

 

Autor: Prof. Religie Mirela Șova