Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XVIII

29 Juillet 2008, 07:19am

Publié par Mirela

Capitolul XVIII

În toată săptămâna ce a urmat, Matei a evitat-o şi pe Silvia, dar şi pe Cora. Şi-a văzut de informatică şi de ocarină. Nu se mai gândea la nimic... sentimental. Sau nu voia să se mai gândească. „Sunt prea zbuciumat... Trebuie să fiu puternic, senin, liniştit. Aşa cum sunt ceilalţi.” Pentru că totdeauna ceilalţi ni se par mai fericiţi, mai liniştiţi decât noi.

Nici Silvia nu l-a căutat pe Matei. Era dezamăgită. Luni, la şcoală, găsise în caietul de literatură o poză în care Matei era cu Cora, într-o sală de spectacol. Poza avea data inscripţionată pe spate. Cine i-o pusese, în pauză, în caiet? Nu observase... Dar ce mai conta? Şi tocmai în ziua în care ea se împărtăşise... Nici nu apucase să-i spună lui Matei de sentimentul nou, de siguranţă, pe care-l câştigase astfel.

Matei nu bănuia că Silvia a aflat. Îi era cumva ruşine de sărutul de aseară. „Cora e irezistibilă, când vrea”, se scuza el, în sine.

- Matei, ce mai faci? Sper că nu mă ocoleşti! îl strigă, într-o pauză, Marcel. Nu sunt eu prietenul tău? Cum ai petrecut în week-end? Eşti prea îndrăgostit ca să ne bagi în seamă, aşa-i?

Nici Sorina, nici Marcel, nu aflaseră încă de schimbarea situaţiei dintre Matei şi Silvia. Nici măcar Doru şi Alexandra. Diana şi Victor se prefăceau că nu ştiu nimic. Dar ei îl urmăreau pe Matei, ca să-i vadă următorul pas.

- Am necăjit-o degeaba pe Silvia, cu fotografia. Matei n-are de gând să o caute. Probabil că va fi cu sirena, îi şopti Diana lui Victor. Nu trebuia să ne băgăm. Dar acum e prea târziu.

- Mergem în vreo excursie în iarna asta? De Crăciun? De Revelion? îi întrebă pe toţi Doru. Căutăm o staţiune cu pistă de ski? Gândiţi-vă la asta. Spuneţi şi altora...

Nici Cora nu-l mai sună pe Matei. Considera că l-a atenţionat destul. De-acum încolo, era rândul lui. Era convinsă că o va căuta. „Biata Silvia. O să sufere mult. Dar o să-i treacă. Bucuria lui Adelin.”, îşi zicea ea. Cora învăţa la alt liceu. Ăsta era oful ei. „Cred că la anul îmi aranjez un transfer. Să fiu cu ei, împreună.”

Într-adevăr, joi seara Matei o sună pe Cora.

- Alo, eu sunt. Mâine, ora 17, Herăstrău... O.K.?

- Te aşteptam, Matei. Voi fi acolo, îi zise Cora, cu voce dulce.

În aceeaşi seară, domnul Virgil intră în camera lui Matei.

- Se poate să te întrerup puţin? îi zise acestuia. De mult n-ai mai vorbit cu mine.

- Sigur, tată. Am avut multe pe cap, iartă-mă. Ce-ţi face mâna?

- Mai bine. Imperceptibil mai bine. Eu tot sper. Dar ţie, ce-ţi face inima? Nu că aş fi indiscret, dar Silvia ne e dragă... V-aţi despărţit?

- Da... De fapt, de la o copilărie. Ea nu e vinovată. Dar Cora mă atrage foarte tare. Mâine mă întâlnesc cu Cora. E o fată frumoasă; îi zicem „sirena”. Crezi că greşesc, nu?

- Fiule, eu nu te pot obliga să fii prieten cu cineva anume. Dar, ia spune-mi, de cât timp erai prieten cu Silvia?

- De... aproape patru luni.

- Bine. Şi înainte, cu Alexandra, cam cât timp ai fost prieten? îl mai întrebă tatăl.

- Vreo juma’ de an. Dar nu constant. Ne mai certam. Unde vrei să ajungi, tată?

- Ştiu că e învechit ce-ţi voi spune: eu mă cunosc cu mama ta din şcoala primară. Am fost colegi de bancă. Şi am rămas prieteni, în continuu, până când ne-am căsătorit. Ştiu şi că azi nu se mai întâmplă la fel. Azi eşti cu una, mâine cu alta. Dar vezi tu, fiule, în felul ăsta nu câştigi nimic. Experienţa se câştigă atunci când adânceşti o relaţie cu cineva, nu când treci de la o fată la alta. Vreau să cred că tu nu eşti un superficial – ci un tânăr care ştie să aleagă ce e bine pentru el şi pentru ceilalţi. Te-ai gândit cum s-a simţit Silvia zilele astea? Poţi să spui că nu-ţi pasă? Iartă-mă, dar îi ţin partea, de data asta. Oricum, am încredere în tine până la capăt. Ştiu că eşti un băiat bun. Noapte bună, fiule!

„De ce toţi mă cred bun sau îmi arată calea cea bună? Chiar aşa, nu mai am voie să dau frâu liber imboldurilor? Totul trebuie gândit, despicat în patru, fiecare pas? Mai lipseşte o povaţă înţepătoare a Prietenului...”, se chinuia Matei. Ca la comandă, primi un SMS: „Du-te mâine la întâlnire cu Cora. Nu te împiedică nimeni. P.”

„Mă bucur. Chiar aşa. Pot face ce vreau. Deocamdată, Silvia nu trebuie să ştie. Va suferi mai puţin, apoi... îi va trece.” Matei se culcă, cu o falsă linişte.

Silvia plânse în seara aceea, în faţa micii iconiţe de pe noptiera ei, cu Mântuitorul. „Doamne, mi l-ai dat şi mi l-ai luat. Sunt neputincioasă în faţa Corei. Oare chiar am greşit când am scris rândurile acelea? N-am vrut să-l manipulez. Sau am vrut – asta e greşeala mea – am vrut să-l fac să gândească cum gândesc eu, să simtă ce simt şi eu. L-am forţat, indirect. Poate. Doamne, fă-l fericit! Dă-i liniştea pe care o caută! Ajută-ne, Doamne!”

Întâlnirea de a doua zi, cu Cora, începu cu prima zăpadă din acel an. Era întâia săptămână din decembrie. Cădeau fulgi minusculi, nehotărâţi. Cora, în pardesiul ei alb cu manşete de blăniţă gri, părea un fulg uriaş, desprins din iarnă. Iar Matei, cu privirea lui pătrunzătoare, întunecată, o străpungea prin fiecare buclă de păr.

- Ai vorbit ceva cu Adelin despre ... noi? începu el, luând-o de mână.

- Nu. Am aşteptat să se clarifice acest „noi”. Dar avem tot timpul să discutăm despre asta. Unde mergem? Într-un bar? Într-o discotecă? La vreun restaurant? Tu hotărăşti. Plătim nemţeşte: jumi-juma’. Ei? rosti Cora, răspicat. Era sigură pe ea, ca întotdeauna.

- Credeam că mergem în parc... Pe ninsoarea asta... Poate traversăm lacul, dacă e îngheţat. Cel mult să ne luăm un ceai fierbinte sau o ciocolată caldă, de undeva. Tu vrei ceva anume? Matei nu îşi mai permitea întâlniri scumpe. „Cora nu ştie asta?” se dezumflă el.

- Ştiu toate barurile şi restaurantele din zonă. Şi pe cele scumpe, şi pe cele mai ieftine. A, am uitat că stai prost cu banii... Scuze, fac eu cinste. Hai, ştiu unde mergem.

- Cora, să lămurim un lucru, de la început. N-ai să fii tu şefa mea. N-ai să-mi faci tu cinste. Şi n-ai să alegi tu locul unde mergem.

- De ce? Suntem în mileniul trei, Jder Albastru. Nu mai există reguli stricte, între bărbaţi şi femei. Respect şi eu convenţiile sociale, dar astea mi se par prostii. O să-ţi placă unde te duc. Haide!

Cora îl trase de mână. Uluit, Matei o urmă. „Hotărât, sunt în plină degradare. Am ajuns şi căţeluş de companie... Să vedem ce-o să iasă din asta...”, îşi zise el.

Îşi petrecură seara într-un bar interesant, în stil englezesc. Cora îl cinsti cu băuturi alcoolice amestecate cu sucuri exotice, slabe şi acidulate. Ea rămăsese într-o rochie mulată, strălucitoare. „Sper că nu va fuma... şi ea”, se gândi Matei. Nu, Cora nu fuma. Era o fată veselă, cu care nu era cazul să îţi pui multe probleme şi să discuţi cine ştie ce subiecte adânci.

- Cu Silvia te plimbai doar prin parcuri? insistă Cora.

- Nu... Te rog să nu-mi aminteşti de Silvia. Ea e altfel decât tine. Mai problematică, dacă vrei. În ultima vreme mă obosea cu psihologia şi cu atenţia ei. Vreau să mă simt liber într-o relaţie, nu stăpânit de cineva, condus, manipulat. De aceea o să te rog să nu o faci pe şefa. Ţi-ar fi ... fatal, spuse Matei cu o uşoară duritate în glas. Nici n-am auzit de sirene-tigrese. Aşa că nu îţi dezminţi porecla. Oricum, Silvia e o persoană deosebită. O s-o sfătuiesc să urmeze facultatea de psihologie şi să-şi deschidă un cabinet.

- Înseamnă că o respecţi mult. Matei, am să fiu sinceră cu tine. Ţin foarte mult să fiu iubita ta. Asta o ştii deja. Aş vrea însă, dacă se poate, să fiu sigură că nu o regreţi pe Silvia. Că nu sunt un simplu înlocuitor, aşa cum am făcut eu cu Adelin, într-un fel. Eu o fac pe şefa doar în sensul în care ai văzut: fac propuneri, planuri; nu sunt o romantică, din contră. M-aş plictisi să mă plimb prin acelaşi parc, chiar dacă în alt anotimp, eventual. Când privesc un parc văd o sursă de afacere: un butic, un restaurant lângă el, un vaporaş de închiriat pentru turişti, dacă e şi lac acolo, bineînţeles... Mai puţin strângerile de mână ale îndrăgostiţilor sau chestii de genul ăsta. Aşa m-am învăţat de la unchiul meu. Crezi că sunt insensibilă, din cauza asta?

- Probabil că vei fi o femeie de afaceri excelentă, dragă Cora... Şi o soţie senzuală, adăugă el. Dar, şi mai probabil, nu vei ajunge să scrii poezii şi nici să faci pasiune pentru literatură, îi răspunse el diplomatic.

- Pentru poezie, nu. Însă romane citesc. Favoritul meu e „Roşu şi negru”, de Stendhal. Îmi place şi Balzac. Dar nu mă omor cu literatura...

Întâlnirea se sfârşi cu un nou sărut, lângă blocul Corei. Matei tot nu se simţea în largul lui. „Oare ce-mi lipseşte? Să dau o explicaţie Silviei?” se analiza el, pe drumul spre casă.

În cameră dădu peste CD-urile lăsate de Silvia. Îşi deschise calculatorul şi se uită pe unul dintre ele. Erau extrase din opera lui Mircea Eliade. Citi câteva pagini, luat de inerţie. Se vorbea despre credinţa omului primitiv, în raport cu cea a omului modern. Cei din vechime aveau toată viaţa, locuinţa etc. ordonate în funcţie de credinţele lor în supranatural, în zei. Chiar şi cele mai ciudate comportamente ale omului primitiv îşi găseau o explicaţie religioasă, spre exemplu, canibalismul. Pe când omul modern trăieşte o viaţă într-o lume cât mai desacralizată, şi de aceea nu se poate simţi împlinit, oricât de bine dotată ar fi lumea aceasta.

„Măi, să fie. Ajung tot la concluzia Silviei, cu străpungerea ceţii prin rugăciune. Spusă, ce-i drept, în alt mod. E clar, fata a avut dreptate. De ce m-am simţit, atunci, atât de atacat? De ce m-am enervat şi am gonit-o? Am fost chiar un bădăran. Ce fac acum?” se întrebă Matei, mâhnit pe sine însuşi.

O încurcase şi pe Cora. O dezamăgise şi pe Silvia. Mai mult, descoperise în sine însuşi o mică sălbăticiune, poate un jder care îi era potrivnic, care nu îi voia binele. „Eu însumi pot să-mi fac rău? Pot să refuz binele, în numele libertăţii? Dar unde poate duce o asemenea libertate?”

Se uită pe alt CD. Extrase din opera lui Dostoievski. Citi şi de aici câteva pagini. Îi plăceau. Îi plăcuse şi Mircea Eliade. La Dostoievski găsi o altă idee: dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că poţi face orice. Că nimic nu are rost. Că, în afara pedepselor legii, nu există altele... Îl afectă mult ideea asta.

„Ceea ce facem noi trebuie să aibă un rost mai înalt. Vieţile tuturor oamenilor se întreţes, pe cărări luminoase sau pe refuzul acestor cărări, alcătuind o împletitură adâncă. Oare care ar trebui să fie calea pe care să o urmez eu? Cine îmi poate spune cu exactitate că nu greşesc? Că fac alegerea cea mai bună? De exemplu, că e mai bine să fiu cu Cora, în detrimentul Silviei? Cărţile astea mă fac să devin filozof. Ajunge, pentru o seară. ”

Dar nu era de-ajuns, pentru o seară. Avea de dat un test de sinceritate, cu Onu. Acesta dădu buzna în dormitorul lui, cu un balon în mână. Îşi închipuia că zboară şi alerga peste tot, deşi era trecut de ora 22.

- Onuţule, ce cauţi aici? Du-te în camera ta, că-ţi sparg balonul! îi zise Matei.

- Alerg, zbor, Matei! Brusc, Onu se opri şi se uită la fratele lui mai mare, la care ţinea foarte mult. Matei, de ce nu mai vine Silvia pe la noi? Te-ai supărat pe ea? Îmi promisese nişte CD-uri cu poveşti şi cu poze. Dă-mi măcar mie numărul ei de telefon, că vorbesc eu cu ea. Lasă, cresc eu mare şi mi-o fac prietenă! O să-i spun să nu se mai uite după alţi băieţi, ca să mă aştepte..., aplaudă copilul, scăpând balonul din mână. Dă-mi-l!

Mai în glumă, mai în serios, Matei îi întinse un bileţel pe care scrisese numărul de fix al Silviei.

- Eşti prea mic ca s-o suni de pe mobil, îi explică Matei lui Onu. Dar să n-o suni la ora asta, să nu deranjezi. Sun-o mâine.

- Lasă, că mă descurc eu. Sunt băiat mare! În curând o să mă duc la serviciu şi o să muncesc pentru toată familia! se mândri băiatul.

„Uite cine era responsabil în casa asta! Cred că m-a întrecut”, medită Matei, admirându-şi frăţiorul.

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article