Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Publié par Mirela

 Încrederea

 

 


         Nu e bine să te încrezi în tine însuţi. Pentru aceasta, dă-ţi seama că nu eşti perfect şi că singur, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poţi face nimic bun. De obicei, când omul începe să se încreadă în puterile proprii, Dumnezeu îl smereşte, îi dă necazuri, ca să-l facă să-şi cunoască limitele.

Încrederea în Dumnezeu însă nu trebuie să ne părăsească vreodată. Dacă oaia cea pierdută a fost căutată de Bunul Păstor, Care şi-a dat şi viaţa pentru ea, înseamnă că nu e posibil ca oaia să-L strige pe Păstor şi El să nu o audă.

Există unii oameni care par credincioşi, dar care la necaz sunt neliniştiţi. Aceştia sunt cei care mai au încă încredere în puterile proprii. Omul cu adevărat credincios îşi pune nădejdea în Dumnezeu cu mai mare putere la necaz. Uneori, el poate să nu primească ajutorul lui Dumnezeu imediat. Dar exact când nu se aşteaptă, iese învingător. (Sfântul Nicodim Aghioritul)


Judecata / Judecare

 

 

La Judecata din urmă, fiecare om va învia îmbrăcat în haina faptelor sale. Această haină are multe nuanţe şi e unică pentru fiecare om; e variat colorată, în funcţie de faptele omului respectiv. Însă în fiecare caz, haina are o culoare predominantă, care arată bunătatea sau răutatea sufletului respectiv. De aceea, Judecata va fi dreaptă, fără de mită. (Avva Isaia Pustnicul)

 

Judecarea aproapelui se naşte din impresia noastră că suntem buni. Nouă ni se pare adesea că nu avem greşelile pe care le judecăm la alţii. Însă este numai o părere... (Sfântul Nicodim Aghioritul)

 

Sunt şi oameni care la Judecata de Apoi nu vor fi judecaţi. Aceştia sunt Sfinţii, pentru că ei se judecă singuri în viaţa aceasta, în fiecare zi, ba chiar în fiecare clipă. Cum se judecă? În ei străluceşte lumina harului şi ei îşi pot vedea sufletul la lumina aceasta. Putându-se vedea fără înşelare, ei îşi plâng păcatele şi se curăţă treptat de orice pată.

Să nu ne întrebăm când va veni Hristos să judece viii şi morţii, ci să ne dăm seama că El a venit deja, că locuieşte în sufletele noastre, din moment ce El a zis Apostolilor Săi că va fi cu ei până la sfârşitul lumii (Matei XXVIII, 20). Numai celor întunecaţi şi păcătoşi, nesimţitori la harul ce se află în ei, le va fi Ziua Judecăţii înfricoşătoare, neaşteptată şi chinuitoare. (Sfântul Simeon Noul Teolog)



Mânia... versus Blândețe și Rugăciune Curată!



„Luptă-te să dobândești îndelunga răbdare, care biruiește mânia cu iubirea, care vindecă întristarea cu împăcarea. Iar acestea ți se dăruiesc de rugăciunea către Dumnezeu."
(Ava Isaia Pustnicul)


„Sfântul Efrem, pe când se nevoia în pustie, ucenicul său din greșeală a stricat blidul cu mâncare pe drum. Iar Preacuviosul, văzând pe ucenic întristat, i-a zis: Nu te întrista, frate, căci dacă hrana nu vrea să vină la noi, atunci mergem noi la dânsa. Și mergând, a stat lângă blidul stricat și adunând hrana de pe jos, a mâncat-o." (de la Sfântul Serafim de Sarov)


„Mânia este...

Iuțimea, primirea gândurilor mânioase;

Închipuirile mânioase și răzbunătoare;

Tulburarea inimii prin întărâtare, întunecarea minții de către ea;

Țipetele necuviincioase, certurile, ocările, cuvintele crude și răutăcioase;

Lovirea, împingerea, uciderea;

Ranchiuna, ura, vrajba, răzbunarea, clevetirea, osândirea, tulburarea și jignirea aproapelui.

Opusul ei = Blândețea." (Sfântul Ignatie Briancianinov)


„Mânia este simțirea în inimă a unei dureri născute dintr-o supărare pricinuită de altcineva, cu fapta ori cu vorba. Ea nu poate fi ascunsă. Când e îndelung păstrată și hrănită în inimă, se preface în răutate și ranchiună. Se naște dintr-o nemărginită iubire de sine - căci atunci când cineva vede o piedică în calea hotărârii sale și are iubire de sine, se întristează și se mânie și, eventual, se și răzbună.

Mânia poate duce la ucidere, bătaie, otrăvire, furt, ură și prigoană, defăimare, clevetire, lauda cu răul făcut (I-am arătat eu!), riscarea vieții pentru a-și împlini mânia.

De omul pornit cu răutate contra ta nu poți scăpa decât rugându-te la Dumnezeu, cu răbdare și nădejde în pronia lui Dumnezeu. Mulți din cei plini de răutate mor pe neașteptate."
(Sfântul Tihon de Zadonsk)


„Omul este alcătuit din trup și suflet; sufletul are o putere rațională (logistikon), o putere irascibilă (thymikon), o putere concupiscentă (epithymetikon). Ultimele două reprezintă partea irațională a sufletului, pe care o avem în comun cu animalele, pe când prima reprezintă chipul lui Dumnezeu din om. În mod normal, omul trebuie să fie condus de puterea rațională. Partea irațională e însă foarte legată de trup. Țelul nepătimirii e restaurarea funcționării naturale a tuturor celor trei puteri ale sufletului. Demonii se străduiesc tocmai împotriva acestui lucru.

Mânia dracilor e vinul lor. Ei sunt mereu mânioși. Omul mânios se face diavol.

Mândria și lăcomia, mai ales nesatisfăcute, duc la mânie, care duce la disperare, apoi la nebunie și vedenii demonice.


Clasificare a celor opt gânduri generale:

Lăcomia pântecelui

Desfrânarea

Iubirea de arginți

Întristarea

Mânia

Lâncezeala (akedia)

Slava deșartă

Trufia.

Primele trei = patimi ale concupiscenței.

Următoarele trei, ale irascibilității, iar lâncezeala și a uneia, și a alteia.

Ultimele două, ale părții raționale, întâlnite numai la om.

Manifestări multiple ale mâniei: invidia, criticismul, suspiciunea, ura, ținerea de minte a răului, bârfa, calomnia.

Mânia nu poate tulbura pe cel ce nu luptă pentru mâncări, bani sau slavă.

Demonii nu ne ispitesc toți deodată, căci mintea noastră nu e în stare să primească simultan gândurile a două lucruri. Ea își fixează atenția de fiecare dată numai asupra unui obiect. Gândurile (demonii) se succed. Cunoașterea acestei succesiuni e o știință, ale cărei temeiuri nu ni le poate învăța decât Hristos și observația proprie.

Cauza primară a mâniei poate fi: o nedreptate, o ofensă adevărată sau falsă, o defăimare nedreaptă, o mustrare neîntemeiată, persecuții, lovituri. De aici, se poate ajunge la răzbunare (care, neîmplinită, poate da frustrare), și de aici la defăimare, suspiciune, bombănit, refuzul împăcării.

La gând de furie: Soarele să nu apună peste mânia voastră. (Efeseni 4, 26).


Cauza secundară a mâniei
: mândria nesatisfăcută, poftele, când demonul ne face să credem că cei de aproape ai noștri au fost nedreptățiți de cineva, și ne mâniem pe aceia. Lâncezeala e un imbold simultan și îndelung dăinuitor al irascibilității și al poftei, în care cea dintâi se înfurie pentru ceea ce este, în timp ce a doua năzuiește după ceea ce nu este...

Mânia e o pervertire a puterii irascibile a sufletului, deci. Sufletul rațional lucrează potrivit firii atunci când partea sa poftitoare dorește virtutea, partea irascibilă luptă pentru ea, și partea rațională se avântă spre contemplarea făpturilor. Virtuțile irascibilității sunt: curajul, răbdarea, iubirea manifestată ca blândețe. Demonii deviază dreapta noastră mânie împotriva păcatelor, într-o mânie împotriva păcătosului, împotriva căruia nu poate exista în genere mânie dreaptă.

Mânia împotriva gândurilor demonilor nu vatămă cu nimic sufletul, din contră, ura desăvârșită împotriva lor e nepătimirea. Irascibilitatea e asemenea unui câine al sufletului. Sarcina ei e numai de a nimici lupii (demonii), nu și oile (oamenii), ci de a arăta cea mai mare blândețe față de oameni. Atunci când omul își îndreaptă întreaga agresivitate împotriva demonilor, ei acționează potrivit firii. Dar nu numai așa se folosește mânia, ci mai ales prin iubirea duhovnicească, fiind de fapt lupta pentru virtute.

Furia cuprinde mai cu seamă mintea în rugăciune, oglindindu-i în ea chipul celui ce l-a întristat.


Păcatele mâniei sunt caracteristice bătrâneții (înaintaților în viața duhovnicească), pe când începătorilor - cele trupești.

Virtutea excepțională a contemplativului e lipsa de mânie (aorgesia), blândețea. Rugăciunea e o odraslă a blândeții. Demonii fac totul pentru a o nimici. Astupă gurile celor ce flecăresc în urechile tale și nu te mira dacă ești învinuit de cei mai mulți, fiindcă aceasta este o ispită de la demoni.

Dacă dorește cineva să aibă rugăciunea curată și mintea sa să se apropie fără gânduri de Dumnezeu, atunci să-și stăpânească irascibilitatea și să se ferească de gândurile care au loc plecând de la bănuială, ură, ținerea de minte a răului. Omului mânios îi folosește mai ales Rugăciunea lui Iisus, scurtă și stăruitoare fiind.

Frâul irascibilității e iubirea. Ea presupune mai întâi o disponibilitate de împăcare fundamentală, așa cum ne-a învățat Hristos. Fără această disponibilitate de împăcare, care nu întreabă cine are dreptate, nu există nici rugăciune curată, căci ținerea de minte a răului face rugăciunea necurată. A-ți aduce darul la altar împăcat înseamnă și a-ți aduce rugăciunea în Duh și Adevăr Tatălui.

Cel blând e îndelung-răbdător cu fratele din iubire și se războiește cu gândurile rele. Darurile sting ținerea de minte a răului. Când vrăjmașul tău flămânzește, hrănește-l, iar dacă însetează, adapă-l...

Psalmodia mai îmblânzește năvala mâniei, ca și năvala patimilor în genere. Toate părțile Psaltirii care vorbesc despre vrăjmași, ne îngăduie să ne îndreptăm irascibilitatea contra demonilor - chiar și psalmii de blestem.

Despre mânie întâlnim multe pasaje în Vechiul și Noul Testament, dar și la Lactanțiu, Sfântul Vasile cel Mare (Împotriva mânioșilor), Sfântul Grigorie Teologul (Contra mâniei), Martin de Braga, Sfântul Ioan Cassian (Despre cele opt gânduri ale răutății).

Mânia e înstrăinare de Dumnezeu, Care e blândețe și dulceață. Nu e bine să batjocorim chipul lui Dumnezeu, înlocuindu-l cu o înfățișare necunoscută, cea din timpul mânierii.

Mânia e o nebunie de scurtă durată.


Alte remedii contra mâniei:

Stăpânirea de sine - reacția la mânie prin tăcere sau printr-o glumă.

Practicarea smereniei, prin răbdarea insultelor.

Exercitarea severă a dreptei judecăți (cură de idei sănătoase, sălășluirea rațiunii în suflet. Cine se opune de două-trei ori mâniei, o învinge.)

Să nu dai prilej mâniei să se ivească nici măcar în glumă!

Rugăciunea.

Insistența de a cunoaște și a accepta cu calm adevărul, oricare ar fi acesta."

(spicuiri din Ieromonah Gabriel Bunge, Mânia și terapia ei)


„Când te mânii, ești robit de duhul răzbunării, mândriei și al slavei deșarte, care te îndeamnă să nu te pocăiești, să nu ierți, să nu te smerești." (Părintele Paisie Olaru) 

 

  

 
Prof. Religie Mirela Șova

  Raspunsuri
Literatura & Religie
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :
Commenter cet article