Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul VIII

10 Juillet 2008, 15:05pm

Publié par Mirela

Capitolul VIII

A doua zi, de dimineaţă, luară personalul spre Constanţa. Întrebară în gară cu ce autobuz sau troleu se ajunge la catedrală. Pe la unsprezece erau sosiţi lângă treptele acesteia. Era adunată multă lume. Constănţeni şi turişti, veniţi la slujbă sau numai să se închine sfintelor moaşte ale Doctorului fără de arginţi... şi la ale celorlaltor Sfinţi, despre care încă nu ştiau nimic. Se cânta Heruvicul. „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim şi Făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem. Toată grija cea lumească acum să o lepădăm.”

- La anul, la Religie, o să-mi aleg un eseu despre sfintele moaşte, îi şopti Matei Silviei.

Aceasta se îmbujoră. Se bucura atât de mult când Matei îi împărtăşea gândurile lui...

Urcară treptele şi se strecurară, cu greu, să sărute moaştele şi, apoi, să cumpere lumânări. Diana fusese impresionată de cor şi de frumoasele candele aprinse. La ieşire, pe trepte, îi întâmpină o tânără, cu microfon în mână. Era de la o televiziune locală.

- Bună ziua. Pentru un interviu despre minuni, în această zi de sărbătoare a constănţenilor. Sunteţi tineri. Credeţi în minuni? îi întrebă aceasta pe Victor şi pe Matei.

- Ăăă, ce fel de minuni? La ce vă referiţi? se bâlbâi Victor.

- Minuni făcute de Dumnezeu în lume sau minuni ale Sfinţilor. Bănuiesc că ştiţi câteva din minunile Sfântului Pantelimon şi ale celorlaltor Sfinţi Mucenici şi Doctori fără de arginţi cu moaşte aici, Epictet şi Astion, completă tânăra.

- Poate că în vechime au existat asemenea minuni, se replie Victor, încurcat. Sau poate ele sunt legende, imaginate de oameni. Noi nu le putem verifica. În ziua de astăzi însă ...

- Eu cred că există minuni şi astăzi, interveni pe neaşteptate Matei. Poate că ele nu seamănă cu cele de demult, dar sunt adevărate şi ne dau speranţa că Dumnezeu nu ne-a uitat.

- Ne puteţi da un exemplu de minune de azi? insistă reportera.

- Da... Nu... E prea personal... Nu pot să vă spun, se retrase Matei. Nu putea spune că în cochilia sufletului său mesajele primite de la „Prietenul” necunoscut sau cel din cutiuţa cu lacrimi artificiale erau minuni...

- Pot să vă spun însă că orice îndrăgostire este o minune, la care cred că are o contribuţie şi Cel de Sus, dacă e vorba de sentimente sincere şi frumoase, se fâstâci Matei. Silvia, din spatele lui, îl asculta emoţionată. Ea îi auzea, parcă, şi gândurile nerostite. De ieri ea plutea parcă într-o lume a visului devenit realitate. Sărutarea moaştelor Sfântului Pantelimon şi a Sfinţilor Epictet şi Astion, al căror nume abia acum îl aflase, făcea parte din acest vis. Mirosul lor de mir vărsat o umpluse de bucurie... Auzise că sunt şi făcătoare de minuni. Nici nu ştiuse cum să se roage la racla cu moaşte. „Doamne şi Sfinţi Doctori, ocrotiţi-mi familia şi iubirea.” Chiar şi reportera i se părea un personaj de vis. Simţea că vrea să îmbrăţişeze lumea întreagă şi să strige: „Vă iubesc! Bucuraţi-vă toţi alături de mine! Nu-mi ucideţi frumuseţea visului!”

Dar Silvia îşi ascundea toată această explozie sufletească sub o şuviţă castaniu-arămie de breton strălucitor, şi sub genele plecate. Urmărea o furnică ce se urca pe treptele catedralei, să participe la slujbă. „A venit cam târziu, dar mai e vreme...”, medită Silvia, zâmbind.

Între timp, reportera se îndreptase spre alte persoane. Cei nouă excursionişti se strânseră lângă biserică, să stabilească ce vor mai face. Sorina ţinea în mână o carte cu rugăciuni în versuri, cumpărate de la pangarul cu lumânări.

- Iată ce propun: să mâncăm pizza cu stridii, apoi îngheţată asortată şi să mergem la delfinariu, zise Doru. Matei, poate găsim şi vreun uimitor suc de fructe exotice pe-aici... Poate stăm şi în vreun parc, să ne facă Victor fotografii... Ce ziceţi? Vă gândiţi la altceva?

- Eu credeam că, dacă tot am venit la biserică, o să ţinem post astăzi, îi surprinse pe toţi Dana „poliţista”. Eu nu ţin neapărat, mai mormăi ea, mai ales că mi s-a făcut foame şi sete.

- Tu, post? o întrebă Silvia. Păi doar de Paşti ai ţinut câteva zile, anul ăsta... Cred că nu ştii nici măcar ce înseamnă, râse ea. Probabil crezi că îngheţata e de post! Sau prăjiturile cu frişcă!

- De ce râzi de ea? se băgă în vorbă o fată cam de vârsta lor, necunoscută, scoţându-şi ochelarii de soare. Apăruse ca din senin lângă grup şi trăsese cu urechea la discuţie. Băieţii o măsurară imediat din priviri. „E frumoasă, ca sirenele de ieri”, se gândi Doru. „E îndrăzneaţă şi simpatică”, medita Matei.

Era înaltă Cora, căci aşa o chema, de 1,75 m, subţire şi cu părul blond, creţ. Ochii negri, alungiţi, o străpungeau cu săgeţi jucăuşe pe Silvia. Fata îţi atrăgea atenţia prin rochiţa scurtă, bleu, plină de buzunare şi capse.

- Nu râd, dar o cunosc prea bine pe sora mea, îi răspunse Silvia după o pauză. Tu cine eşti?

- Sunt Cora, am venit cu... cineva la mare, din Bucureşti. Aş vrea să discut mai multe cu voi, să vă propun ceva. Dar mai întâi, să ştiţi că eu cunosc o terasă retrasă, în zonă, unde puteţi mânca de post, încât să vă lingeţi pe degete. Chiar vă invit pe toţi să prânzim acolo, ca să vă spun despre ce propunere e vorba. Bineînţeles, dacă vreţi... Voi de unde sunteţi şi...

- Din Bucureşti, şi noi, se repezi Marcel. Stăm în Eforie, toată săptămâna. Azi „escaladăm” puţin Constanţa, în lipsa unui soare de plajă. Tocmai voiam să...

- Eşti sigură că la terasa aceea se mănâncă bine şi... de post? se strâmbă Alexandra, luându-l pe Doru de braţ. Adică fără lapte, brânză, ouă, carne...?

- Un unchi de-al meu e patronul terasei, spuse Cora, fără emfază. De aceea pot să vă fac cinste cu toate „delicatesele”. El obişnuieşte, oricum, să ofere o masă gratuită în fiecare an, de Sfântul Pantelimon. E Sfântul lui ocrotitor. Aveţi încredere. Mergem?

- Normal! hotărî Dana pentru toţi. Ce mai aşteptăm? E ceva nou şi interesant! Haideţi, băieţi!

Grupul se urni spre locul indicat de Cora. Vremea era plăcută. Soarele mai ieşea dintre nori, din când în când, ca să-şi vadă prietenii. Apoi se ascundea, pălind în faţa frumuseţii fetelor.

După un drum labirintic, nu prea lung, zăriră terasa cu pricina. Mesele erau înconjurate de un paravan de nuiele, împletit cu diverse modele. Mesele erau în formă de spirale alungite, late. Fură invitaţi de Cora la o masă de zece persoane. Se auzea o muzică în surdină, orchestrală, misterioasă. Locul te îndemna la meditaţie, la visare, la odihnă. Grupul îşi aruncă gălăgia în afara terasei şi se aşeză, dezghiocat, pe scaune înalte, metalice. Nu avură nevoie să consulte lista de meniuri. Cora voia să aleagă pentru ei.

- Eu ştiu ce-i mai bun aici, le spuse ea, ridicând arătătorul. O să mâncăm ceva, mai întâi, apoi o să vă propun o... afacere.

Chiar şi „actriţa”, Alexandra, părea subjugată de noul personaj. Nimeni nu îndrăzni să spună nimic.

- Dar suc de fructe exotice aveţi? îndrăzni, de unul singur, Matei. El stătea între Silvia şi Dana, faţă în faţă cu noua sirenă.

- În mai multe variante, ciripi aceasta. Mango, gref şi lămâie. Sau portocală, kiwi şi ananas. Sau câte un singur fruct... Sau, la comandă, orice combinaţie. Ce zici?

Uluit, Matei se resemnă cu intervenţiile.

- Dacă-i aşa, las la alegerea ta, zise el.

Rând pe rând, ospătăriţe tinere, în rochiţe argintii şi şorţuri albe, le aduseră sucuri de fructe cu gheaţă separat, pizze vegetariene cu ciuperci, ananas şi măsline; castronele cu măsline mari, negre şi verzui; alune şi fistic în coajă; foietaje fine cu ciuperci şi mere; pălării uriaşe de ciupercă fripte pe grătar şi presărate cu felurite condimente. Iar spre sfârşit, pe un platou rotund, imens, o uriaşă baclava de post, însiropată, cu parfum de scorţişoară şi cuişoare. În plus, fructe la discreţie.

Pepenele galben fu cel mai căutat, alături de ananas şi de piersici. Mâncaseră prea mult. Nu li se păruse o masă de post, atât de bine fuseseră preparate toate produsele. Fuseseră destupate şi sticle de bere fără alcool, dar băieţii nu se înghesuiseră. Victor făcuse o serie de fotografii. De altfel, băieţii remarcaseră un lucru: chelneriţele de la terasă semănau foarte mult cu sirenele argintii de pe plajă, care prezentaseră acele obiecte – invenţii... Ei voiau să o întrebe, la un moment prielnic, pe Cora despre acea poveste. Dar în acea zi au uitat.

Dana era cea mai fericită. Se putea lăuda acum în tot cartierul despre cum a ţinut ea post în vacanţă, fără să crâcnească... „Oare nu e un motiv de laudă şi ăsta?” se întreba ea. „Doar a mea a fost ideea...”.

Matei trăgea cu ochiul spre Cora, în timpul mesei. Era frumoasă, surprinzătoare, impunătoare. Pe el îl dăduse gata cu sucurile. Ceruse diverse combinaţii de fructe, neîncercate încă de el, şi i se oferiseră imediat, cu zâmbete argintii. Pe moment, uitase că era „cu” Silvia. Aceasta se lupta cu o uriaşă pălărie de ciupercă, stropită cu lămâie, portocală şi piper alb. „Om fi ajuns în ţara dorinţelor împlinite”, se gândea ea. „Lupta” cu ciuperca, apoi cu felia de baclava înecată în miere şi sirop, îi distrăsese atenţia de la Matei. Apoi, Cora nu părea interesată de vreunul din băieţi, şi nici de mâncare. Ea cioplise cu un cuţitaş un ananas şi îl mâncase pe feliuţe, bucurându-se de surpriza grupului la ospăţul ei. Părea o zână bună, ocrotitoare. Cine o trimisese şi de ce?

Doru încercă să facă o breşă în vraja cu care îi învăluise Cora:

- Poate era mai interesantă o masă cu o mămăliguţă pripită şi un munte de cartofi prăjiţi, dacă tot ţinem post... Sau variante de produse de soia, glumi el. Nimeni nu-i gustă poanta. Primi mai multe porţii de priviri ameninţătoare, de la tovarăşii lui.

- Ei, am zis şi eu aşa, ca să fac atmosferă, se zburli el. N-am vrut să fiu nerecunoscător, Cora. Dar noi nu suntem obişnuiţi cu asemenea gesturi.

- Nu m-am supărat, se grăbi sirena. Data viitoare, vei escalada muntele... de cartofi prăjiţi. Cred că vă pot spune acum despre ce e vorba. Unchiul meu vrea să lanseze luna viitoare un nou suc, pe piaţa românească, deocamdată. E o dorinţă mai veche de-a lui. Sucul se numeşte „Nektta”, şi are pentru început trei variante: piersică, piersică şi pepene galben, piersică şi portocală. El are şi o livadă de piersici lângă Constanţa... Avem nevoie de un grup de tineri, frumoşi, sportivi, care să apară în reclama cu suc... Pentru asta v-am ochit pe voi. Cred că sunteţi potriviţi – la fix. Întrebări?

- Unde? Când? Cât timp? Cât vom fi plătiţi? rosti rar şi apăsat Marcel, „statisticianul”, cum mai era poreclit. Ce trebuie să facem, concret?

- Mai întâi, vreau să ştiu dacă vă interesează ideea. Apoi vă dau şi detaliile, completă Cora.

- De ce nu? se alintă Alexandra, balansând o felie de pepene galben.

- Pentru reclama TV, filmările se fac săptămâna viitoare, în Bucureşti sau la Constanţa. Cum am înţeles că veţi fi în Bucureşti..., înseamnă că în capitală. Apoi urmează poze pentru ambalajele sucurilor şi pentru afişe. Puteţi contribui şi voi cu idei, dacă aveţi inspiraţie. Plata este fie în euro, fie în cantităţi de suc, la alegere. Suma finală o vom stabili după filmări. Nu va fi foarte mare, vă avertizez.

- Şi cum vom poza? Unde? Ce va trebui să facem? se interesă Silvia.

- Îmbrăcaţi lejer, de vară, în vaporaş, pe lacul Herăstrău, cu sucurile. Mai vedem, păru să mediteze Cora.

- Dar de ce nu ai pozat tu pentru reclamă, căci... te potriveai? o întrebă Matei. De ce noi?

- Eu... Eu, în nici un caz! aproape că strigă Cora. Scuze, scuze, îşi reveni ea.

- Ce s-a întâmplat? Am spus ceva ce nu trebuia? se alarmă Matei.

- Nu..., am vrut să pozez eu, aici, în Constanţa, în costum de baie, pe plajă. Aşa a fost programat iniţial. Fotograful pentru afiş s-a purtat urât... Cred că şi-a făcut o impresie greşită despre mine... Îmi spunea „mica sirenă” şi voia mereu să mă strângă în braţe... I-am tras o palmă şi am fugit. I-am spus unchiului că renunţ şi i-am promis să-i găsesc un grup de tineri... Vom avea alt fotograf.

- Sunt mulţi neruşinaţi, se arătă indignată Sorina. Dar şi îmbrăcămintea asta lejeră, subţire, scurtă, de vară, te poate provoca! Cumva îl înţeleg pe fotograful ăla!...

Grupul râse. Propunerea era acceptată. Voiau acum să-l cunoască, dacă se putea, pe unchiul Corei, să-i mulţumească pentru prânz şi pentru ofertă.

- Nu e aici, acum. O să-l cunoaşteţi în Bucureşti, le zise Cora.

- Dar are încredere în alegerea ta? întrebă Victor.

- Deplină! îi răspunse fata.

Băieţii şi fetele se sculară, să plece. Îşi notaseră numărul de mobil al Corei, iar aceasta îl reţinuse pe cel al lui Matei, ca om de legătură cu grupul. Silviei nu i se păruse ceva deplasat.

- Probabil marţea viitoare o să vă caut! Să nu vă programaţi altceva pentru săptămâna care vine! le mai zise Cora. Nu uitaţi că intrăm în post..., şopti ea, ca pentru sine.

Tinerii părură că nu au auzit ultimele cuvinte. Ieşiră dintre nuielele împletite, buimăciţi de întâmplare. Intraseră adânc în după-amiază, pe neştiute. Vremea era încă mohorâtă. Trăgea la somn.

- Ne întoarcem? Ce facem? îi scutură Dana.

- Cred că da. La cât de plină am burta, nu pot să mă târâi prin niciun muzeu, zise Diana.

Toţi râseră. Diana era cea mai slabă dintre fete. Mâncase ca o furnicuţă, gustând câte o firimitură din toate. Trecură în grabă pe la câteva magazine, unde fetele culeseră vederi, sandale şi alte nimicuri mai mult sau mai puţin nefolositoare.

Matei, trezit şi el din vraja Corei, îşi aminti de „ghiocelul” de lângă el, de Silvia. Îi cumpărase o pereche de cercei în formă de ghiocel, i-i pusese în ureche şi o „botezase” pentru grup cu noul nume.

- Dar ţie cum să-ţi zicem, Uriaşule? îl tachină Doru.

- Oricum, numai „Brusture” nu! râse Matei.

- „Păpădie”, poate! rosti cu prefăcută seriozitate Sorina.

- „Păpădie” eşti tu, pentru că-ţi flutură ideile şi zâmbetele ca picioruşele suflate de păpădie, replică Marcel, la adresa Sorinei. Eu de-acum aşa o să te alint!

- Dacă tot nu ai poreclă, să-ţi spunem „Jder”. Tot eşti tu mândru şi... nobil, conchise Victor. Ce ziceţi?

- O.K. Votat. „Jderul albastru”. Tot are părul albăstrui. Aşa să fie, consfinţi Alexandra.

Jderul albastru îşi luă Ghiocelul la braţ şi o porni spre gară. „Păpădia”, Barbie – girl (Diana), foto – man (Victor), „Statisticianul” (Marcel), „actriţa” şi „poliţista” îi urmară.

În restul vacanţei, grupul cel vesel păru a fi uitat de Cora, de terasa şi de după-amiaza ei de post şi pepene galben. Se bronzau, pe zi ce trecea, căci vremea se întremase. Răspundeau laconic la telefoanele părinţilor. Vineri, fuseseră întâmpinaţi de dimineaţă de părinţii Dianei. Îşi petrecuseră ziua cu ei, la taclale, la jocuri de table şi la ultimele cumpărături.

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article