Psalm, de Valeriu Anania

Psalm

de Valeriu Anania

Pe Tine, înălțimea cea mai presus de cânt,

cu ce cântare nouă mai pot să Te cuvânt?

Că dacă mintea însăși nu-i chip să Te priceapă,

în bietul grai cum poate Cel negrăit să’ncapă?

Tot ce-ai făcut, se vede; doar Tu ești nevădit;

făptura se rostește, Tu nu poți fi rostit.

Și totuși, totul cântă, cu grai și fără grai,

pe Cel slăvit în minte și’n firul unui pai.

Dureri și rugi de obște spre Tine se avântă

și tot ce Te’nțelege c’un cântec mut Te cântă.

Că’n Tine este totul și-alături Ți se ține,

și tot ce-i viu se naște și moare doar prin Tine.

Tu unul ești și toate, și-aș cuteza să zic

că unul fi’nd și toate, ești totul și nimic.

Pe Tine, Cel cu toate numirile din lume,

cum să Te chem, de’ndată ce singur nu ai nume?

Că minte n’am, cerească, s-o urc de subsuori

sub streșinile tainei de dincolo de nori.

Cu ce rostire nouă mai pot să Te cuvânt?

Fii milostiv, Tu, cântec Cel mai presus de cânt!

(din vol. „Tălmăciri”)