Jurnalul celui care sta in casa in vremea pandemiei

Jurnalul celui care stă în casă în vremea pandemiei

Teancul de cărți pe care nu le-am terminat de citit... – acum nu mai există.

Cărți care așteptau în bibliotecă să fie măcar deschise... – încep să fie băgate în seamă.

Pasiuni „neproductive”, de care nu mai aveam timp... – se dezvăluie, se cer materializate.

Rugăciuni nerostite... – încep să curgă și să se arate indispensabile zilei și nopții.

Povești nespuse... – bat la poarta sufletului, fără timiditate.

Filme nevizionate... – adaugă noi versiuni la tărâmul povestirilor.

Discuții nepurtate... – se încheagă, fie și la telefon, prin mesaje...

Meniuri negătite... – încep să se materializeze (chiar dacă uneori cu ... erori de cozonac).

Muzică neascultată... – se revarsă la orice oră.

Liniște negustată... – cu asta e cel mai greu (să asculți trecerea timpului și să urmărești ofilirea unei flori de orhidee de la geam).

Odihnă amânată... – nici nu se mai pune problema de asemenea amânări!

Și, peste toate, regustarea DORULUI. De alții, de natură, de călătorii. Treceam atât de ușor pe lângă întâlniri, pe lângă oameni, pe lângă anotimpuri, pe lângă concedii, se banalizaseră. Nici darul sănătății nu-l apreciam cum se cuvine. Nici posibilitatea plimbării sau cea a participării la slujbele religioase. Trăiam în flash-uri, mici scântei de viață îmi mai atingeau sufletul.

Nici familia nu mai era ceea ce trebuie să fie, salutându-ne rapid, îmbucând pe fugă, alergând.

Încotro?

Îmi e greu să stau, să mă opresc. Libertatea păsărilor de afară, de la geam, doare. Primăvara de dincolo de balcon doare. Distanța dintre noi și prieteni, dintre noi și rude, doare.

Dar dacă doare, înseamnă că mai e speranță, suntem vii. Ne putem trezi, fără a o lua de la capăt în același mod, repetând greșelile.

Am avut parte și de un răsfăț, prin implicarea Bisericii. Răsfăț bazat pe sacrificiul altora, mai cu seamă al preoților: spovedanie și împărtășanie acasă (Hristos Însuși venit în casa noastră, la noi, spre iertare și împărtășire), slujbe liturgice transmise non stop, rugăciuni intensificate pentru noi. Mare mângâiere, care ne-a ajutat să ne bucurăm de sărbători, de Sfintele Paști, cu adevărat. Aducerea luminii sfinte de către voluntari, în noaptea de Paști – văzută iarăși ca o venire a lui Hristos la noi acasă – să ne anunțe personal că a înviat...!

Revin acum la gustul dorului pur, până la lacrimi suprapuse zâmbetului. Bucuria regăsirii gustului vieții și a aprecierii mărunțișurilor, banalităților, simplității. Apoi, în toate aceste schimbări și nostalgii, odată cu obișnuirea cu liniștea – începutul ascultării inimii. Nu mai vreau să fac doar ceea ce „trebuie” din exterior, ci ceea ce vine din interior, din șoapta aceea încătușată. Deci, deși aparent ne-am izolat în case, interiorul se deblochează, se eliberează, își cere drepturile – și nu într-un mod egoist.

Dar e nevoie de o asumare, să faci ceea ce faci din proprie voință, nu doar că ți se spune să faci (și doar să execuți, scăpând parțial de răspunderea petrecerii timpului... tău).

O luăm la pas, constatând că viteza nu e mântuitoare, cât răbdarea și atenția.

Cu gândul la cei care trec prin diferite greutăți, fie legate de îmbolnăvire, de moarte, de frică, de singurătate, de depresie. În toate e prezent Dumnezeu, mai aproape ca oricând, gata să reașeze lucrurile, ușor și lin, cum cade o pană atunci când vântul își ține respirația.

E cea mai grea confruntare: cea cu sinele. Cu ce ai acumulat, cu vrafurile de gânduri necernute. Și din toate astea poți ieși învingător și puternic, bucurându-te cu adevărat de tot ce vine... și de tot ce pleacă.

Ca să învățăm să stăm sub privirile Domnului și așa să ne ducem viața, fără a-I evita privirea?

(Mirela Șova)