Povestea cu si fara supica

12 Mars 2009, 16:40pm

Publié par Mirela

Povestea cu şi fără supică

- Mami, aş dori astăzi papanaşi..., se poate? Și o poveste pe măsură...

- Se poate: şi papanaşi, şi poveste. Hai să pregătim compoziţia...

A fost odată, pe când copiii erau foarrrrttteeee cuminţi, ascultători, pe când nu existau televizoare, calculatoare, telefoane şi nici alimente de cumpărat - când totul se făcea în casă şi în jurul casei, muncind toată familia împreună..., a fost - zi, vrei să fie cu un băieţel sau cu o fetiţă?

- Aş dori cu un băieţel şi cu o fetiţă, dacă se poate...

- Bine. A fost o familie care avea doi copii, un băieţel şi o fetiţă. Băiatul era încă şi mai ascultător decât fetiţa, nu ştiu de ce. Fetiţa, de fapt, avea o singură problemă: făcea mofturi la masă. În afară de asta, era şi ea foarrrtttteeee ascultătoare. Când venea vremea mesei..., ea începea: „Mami, mie nu mi-e foame acum. Pot să mă mai joc? Şi, oricum, nu vreau supică..."

A răbdat mami ce a răbdat, până când, într-o zi, s-a supărat şi ea pe fetiţă.

- Adică de ce să nu vrei supică? Ce are supica? E cu morcovei, cu ţelină, cu ardei, cu roşioare, cu tăiţei, cu pătrunjel..., de ce să nu-ți placă? Dacă o fac cu găluşte, tot nu-ți place. Dacă în loc de supică fac ciorbică, tot nu-ţi place. Atunci, ce să înţeleg? Eşti mofturoasă, fata mamii, şi prea alintată!

Fetiţa, ca replică, a izbucnit în plâns, că nu suporta să fie certată. S-a dus în camera ei, a luat păpuşa preferată din coşul jucăriilor, a strâns-o la piept şi aşa ofta şi plângea, de credeai că a păţit ceva foarrrrttttteeeee grav. Frăţiorul ei nu ştia cum s-o împace. Dar mama l-a chemat în bucătărie:

- Fiule, las-o să plângă şi până deseară să stea nemâncată. Alte fete la vârsta ei veneau şi mă ajutau la treabă, nu făceau mofturi ca de grădiniţă. (Și pe atunci existau grădiniţe şi şcoli, numai că nu erau la fel ca acestea de azi, ci se învăţa în aer liber, în grădini frumoase, iar educatoarele, învăţătoarele şi profesoarele veneau îmbrăcate în costum de clovn sau de gărgăriţă, albină, furnică sau de flori, încât copiii erau încântaţi să înveţe jucându-se şi admirând natura. Iarna, fiind frig, lecţiile se predau în sere uriaşe, pline de felurite plante.)

Fetiţa rămase bosumflată o vreme, în camera ei. Nu îi era foame, doar îi era ciudă că trebuie să se schimbe ceva în viaţa ei. Până atunci putuse refuza supica fără să fie certată. Acum de ce trebuia să fie altfel? Uf, supicile astea... Și mămicile astea! Dar după o vreme, foamea începu să o roadă. Măcar un măr de ar fi putut lua, pe ascuns. Dar de unde? Că merele sunt în bucătărie sau ... în livadă. Și cum să poată fugi din dormitor, fără să o vadă mama? Măcar un pahar cu apă, totuşi, să bea, că prea era cruntă pedeapsa.

Mama se prefăcea că nu observă zbuciumul ei. Îi întinse un pahar de apă şi, călcându-şi pe inimă, o întrebă:

- Ei, tot crezi că n-ar fi bună supica?

- Ba da, cred că ar fi foarte bună, mami, scânci fetiţa, luând paharul.

- Atunci, poftim la masă. Altă dată să ştii ce păţeşti... După supică, avem şi felul doi, să ştii. Şi abia la urmă desertul...

Fetiţa mâncă tot, fără să mai spună vreo vorbă. După masă, o întrebă timid pe mama ei:

- Acum pot să te ajut, să strâng masa? Mai găteşti ceva azi?

- Sigur că da, poţi să strângi. Gătesc, pentru deseară, o budincă. Uite, pun... Și mama îi explică fetiţei reţeta.

- Dar pare o poveste obişnuită până aici, mami, aş vrea să se întâmple şi ceva ciudat. Cu un balaur, cu un zmeu ceva. Măcar cu un Făt-Frumos să fie.

- Ai răbdare. Până acum, dacă nu ţi-ai dat seama, au fost învinşi doi balauri: Mofturilă şi Lenevilă.

Ei..., povestea s-ar fi terminat aici, dacă nu s-ar fi întâmplat ca mama copiilor să se îmbolnăvească... de o boală gravă. Toată familia s-a umplut de grijă, iar doctorul le-a spus că nu se va putea vindeca decât dacă i se va prepara supica de găină cu găluşte aurii, făcute din griş adus de pe Tărâmul Zânelor. Cine să se ducă după acest griş minunat? Tatăl s-ar fi dus, dar cineva trebuia s-o îngrijească pe mamă, care zăcea la pat. Fetiţa era prea mică... Rămânea să plece băiatul.

Curajos, acesta ceru tatălui în loc de orice armă o binecuvântare, îşi făcu cruce şi porni la drum. Știa direcţia, dar nu ştia ce pericole se pot ivi. Merse el ce merse, cale luuunnngggăăăă, până când ajunse la un loc pustiu, pe unde nu se mai vedea niciun drum. Ei, acum pe unde să o ia şi pe cine să întrebe? Se gândea la mama lui, la tată şi la surioara lui cea dragă. Of şi iar of.

„Sunt un simplu băieţel... Cum o să trec de acest pustiu?"

Atunci văzu în apropiere că se coboară o pasăre. Cu glas omenesc, aceasta îl întrebă:

- Tinere, nu cumva ai din întâmplare la tine nişte seminţe sau altceva de mâncare, că vin de departe şi pe aici nu am găsit niciun viermişor ca să mănânc?

- Păsăruică frumoasă, am la mine o bucată de pâine. Cred că ţi-ar face plăcere să o ciuguleşti.

Băiatul scoase din desaga lui o bucată, o lăsă în apropierea păsării, apoi se retrase câțiva paşi şi se aşeză pe o piatră, privind pasărea cum mănâncă.

După ce se sătură, pasărea vru să plece, dar, văzând că băiatul şade trist, îl întrebă:

- Băiete, dar unde te duci tu aşa, singur - singurel?

- Ei, pasăre dragă, trebuie să găsesc griş din Tărâmul Zânelor, pentru supa mamei, că e bolnavă şi acesta îi e leacul. Dar nu mai ştiu drumul într-acolo.

- Păi de ce nu mă întrebi pe mine de asta. Uite, acest pustiu nu e ce pare a fi. Dacă te întorci cu spatele la el şi arunci spre el trei ghinde, se va preface într-o pădure de stejar. Şi se va arăta şi cărarea. Drept mulţumire că m-ai hrănit şi că nu m-ai speriat, o să-ţi aduc eu trei ghinde, din stejarul bătrân care se află la trei kilometri de aici. Aşteaptă-mă, o să mă întorc îndată.

Bucuros, băiatul o aşteptă cu încredere. Pasărea îşi luă zborul şi în câteva minute se întoarse cu ghindele în plisc. Era o pasăre tare iute!

- Acum eu plec. La revedere şi să găseşti grişul acela minunat!

- La revedere, păsărică frumoasă şi bună!

Băiatul făcu aşa cum îl învățase pasărea. Îndată, pustiul deveni o pădure de stejari, iar cărarea se pierdea înăuntru. El o porni la drum, fără alte păţanii. După o altă vreme, ajunse la un nou pustiu. Se gândi el că ar putea fi la fel ca la primul. Căută trei ghinde, le aruncă cu spatele... dar nimic. Şi nicio altă pasăre nu apărea...

Întristat, băieţandrul se aşeză pe o piatră şi scoase altă bucată de pâine. De lângă piatră se ivi o şopârlă vişinie.

- Băiete, dă-mi şi mie din bucata ta, că prin pustietăţile astea nu prea găsesc ce să mănânc, îl rugă ea cu glas subţire.

Băiatul îi rupse din bucata lui, fără altă vorbă.

După ce mâncă, şopârla observă şi ea, ca şi pasărea, tristeţea băiatului. Îl sfătui să arunce pe spate trei boabe de grâu, că îndată pustiul se va preface în holdă, iar în mijlocul grânelor va fi cărarea.

- Dar de unde să găsesc eu aici trei boabe de grâu? se miră băiatul.

- Ei... o să-ţi aduc eu. Am o prietenă, furnică, din furnicarul de la trei kilometri de aici. Sigur are în cămară şi-mi poate împrumuta. Imediat mă întorc, îi răspunse şopârla.

În câteva minute, şopârla se întoarse cu boabele. Rapidă era şi ea, ca şi pasărea.

Ce să mai vorbim, că băiatul trecu şi de al doilea pustiu, care se prefăcu în lan de grâu, cu cărarea la mijloc.

Dar ştii tu, că în toate poveştile sunt trei încercări... Urma al treilea pustiu.

Băiatul se gândi: acum ce seminţe or fi necesare? În jur, nicio şopârlă, nicio pasăre. Aşteptă el un timp, sperând să apară vreo vietate. Nimic. Mai avea o singură bucată de pâine. Mâncă din ea jumătate, sperând... Deodată, în spatele lui se auzi un mormăit. Un urs!

- Mor, mor, mor de foameeeee!

Băiatul se sperie şi vru s-o ia la fugă. Era prea târziu, ursul era chiar lângă el, răsărise ca din pământ. Îi întinse mecanic bucata de pâine rămasă. Ursul o molfăi bucuros, apoi se aşeză pe piatra pe care stătuse băiatul.

- Mor, mor, nu te speria, că oameni nu mănânc... Ca să treci de pustiul ăsta e nevoie de boabe de ienupăr. Numai să mă odihnesc oleacă şi ţi le aduc eu, sunt pe aici, prin apropiere, într-o poiană aflată la trei kilometri...

Băiatul nu comentă. Aşteptă câteva minute, iar ursul, mult mai fâşneţ decât părea, se întoarse îndată cu cele trei boabe.

Aruncându-le, băiatul se trezi că are de parcurs, în loc de pustiu, o pajişte înflorită şi înmiresmată, străbătută de cărare. Porni la drum, mulţumind ursului, care se îndepărtă, grăbit.

După cele trei pustiuri, începea Tărâmul Zânelor. Acolo spera el să găsească grişul. Fu uşor, căci în palatul Zânelor erau strânşi mai mulţi saci cu grişul fermecat. El rugă pe una dintre Zâne să-i dea puţin, pentru mama lui.

- Dacă ai fi cerut pentru tine, nu primeai, dar dacă ceri pentru altul, atunci, cu plăcere!

Băiatul primi grişul şi se întoarse acasă, mult mai repede, pentru că acel griş avea şi puterea de a te face să ajungi într-o clipă acolo unde doreşti. Îndată el scoase grişul şi i-l încredinţă surioarei sale, care găti pentru mami o supă de găină cu găluşte aurii... buuuunăăăăă cum alta nu mai era. Mami primi un castronel cu supă fierbinte, gustă câteva linguri şi deja se simţea mai bine. Într-adevăr, grişul acela adus de la depărtare de un fiu iubitor şi pregătit de o fiică la fel de iubitoare, făcea minuni! Aşa se vindecă mami şi de atunci supica de găină cu găluşte de griş fu mâncarea casei...!

Sunt gata şi papanaşii, fiule... Or îi mănânci aşa, daţi prin zahăr pudră, ori cu gem şi smântână!

Papanaşi

Am folosit 1 kg brânză de vaci, 3 ouă, circa 12 linguri făină, puţină sare, zahăr vanilat, puţin bicarbonat stins în zeamă de lămâie. Se amestecă bine apoi se fac bulgăraşi care se dau prin făină, apoi se modelează în forma dorită. Se prăjesc în uleiul încins, în tigaie, apoi calzi se dau prin zahăr pudră.

Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
Spre povești clasice repovestite, dați click aici.

Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article

Loren

12/03/2009 21:25

Pour vous Projet d’art postal « Une bouteille à la mer » (mail art) Et Projet d’installation d’une oeuvre rencontre « Une bouteille à la mer » Une « oeuvre rencontre » est l’idée d'un partage simple, d’une possible rencontre à travers la création. En chacun de nous sommeille un créateur, son expression singulière est riche. Qu’une œuvre d’un artiste connu voisine avec celle d'un enfant ou d'un peintre amateur.... Que chacun ait une place...Chacun apporte son maillon créatif à une oeuvre collective cohérente. Pour en savoir + http://bouteille.a.la.mer.over-blog.com/

Répondre

Mirela

13/03/2009 07:51

merci pour l'invitation.