Rabdarea

27 Juin 2012, 18:00pm

Publié par Mirela

Răbdarea

Zis-a Domnul: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui". Iar răbdarea este îmbinarea tuturor virtuţilor. Căci niciuna dintre virtuţi nu stă fără ea. Deoarece „tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de Împărăţia Cerurilor". Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtăşeşte de toate virtuţile, dacă nu va răbda până la sfârşit şi nu se va izbăvi de cursele diavolului, nu este vrednic să ajungă în împărăţia cerurilor.

Ea (răbdarea) are puterea să omoare deznădejdea, care omoară sufletul.

Căci zice marele Vasile: „Să nu porţi război deodată cu toate patimile, că poate slăbind, te vei întoarce la cele dinapoi şi nu te vei afla pregătit pentru Împărăţia Cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi, pe rând, începând de la răbdarea celor ce vin asupră-ţi."

De aceea zice Sfântul Isaac: „Mai bine este a răbda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu şi a alerga la El cu nădejdea vieţii veşnice, decât a cădea cineva de la Dumnezeu în mâinile diavolului de frica încercărilor şi a se duce împreună cu acela la munci." De aceea bine este dacă se bucură cineva, asemenea sfinţilor, în încercări, ca un iubitor de Dumnezeu.

Răbdarea este piatră neclintită în faţa vânturilor şi a valurilor vieţii şi cel ce o are pe ea nu slăbeşte şi nu se întoarce înapoi în vremea revărsării lor. Iar aflând uşurare şi bucurie, nu e furat de părerea de sine, ci e la fel pururea, la vreme bună şi în greutăţi. De aceea rămâne nerănit în cursele vrăjmaşului. În vreme de furtună rabdă cu bucurie aşteptând sfârşitul, iar când se face vreme bună aşteaptă ispita, până la cea din urmă suflare, asemenea marelui Antonie. Căci unul ca acesta cunoaşte că nu este în viaţa aceasta ceva care să nu se schimbe, ci toate trec. De aceea nu-şi face nicio grijă pentru vreuna din acestea, ci le lasă pe toate lui Dumnezeu, căci are El grijă de noi. Lui I se cuvine toată slava, cinstea şi stăpânirea, în veci. Amin.

Exemple de răbdare date de Sfânt: Iov, Suzana.

(Sfântul Petru Damaschin)

Stăpânitorul lumii acesteia le este celor prunci cu duhul toiag de povăţuire şi bici care bate. Prin aceasta, precum s-a mai spus şi înainte, lor le pricinuieşte slavă mare şi cinste tot mai multă prin necazuri şi ispite, căci din acestea iau prilejul de a se face desăvârşiţi, iar sieși îşi găteşte o mai mare şi mai grea osândă. Peste tot, prin el se împlineşte o mare iconomie. Cum s-a zis undeva, răul ajută binelui printr-o intenție care nu vrea binele. Căci sufletelor bune şi cu o voinţă bună şi cele ce par de întristare li se sfârşesc în bine, precum zice Apostolul: „Celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine".

Toiagul acesta de povățuire li s-a lăsat pentru aceea ca prin el să se facă ceea ce se face cu vasele care sunt arse într-un cuptor de foc ca să devină şi mai tari, iar cele slabe să fie vădite sfărâmicioase, nerăbdând arderea focului. Dar acesta, fiind rob şi făptură a Domnului, nu ispiteşte cât socoteşte el şi nici nu aduce atâtea necazuri câte voieşte, ci atât cât încuviinţează Domnul prin îngăduinţă. Căci El ştiind ale tuturor cu de-amănuntul, câtă putere are fiecare, atâta încercare îi şi lasă să sufere, cum socoteşte şi Apostolul care zice: „Credincios e Dumnezeu care nu vă va lăsa pe voi să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi, ci va face împreună cu ispita şi sfârşitul, ca să puteţi răbda."

Căci precum aflându-se oarecare rană în trup, e cu neputinţă, până nu se vindecă desăvârşit, să nu mustească puţină zeamă sau să nu se umfle, chiar dacă e îngrijită şi se face totul pentru tămăduirea ei, iar dacă e neîngrijită, aduce înveninare, ba uneori şi moartea întregului trup, în acelaşi fel şi patimile sufletului, chiar dacă omul se sârguieşte să se izbăvească de ele, totuşi înăuntru continuă să mocnească. Dar stăruind omul în grijă prin harul şi prin împreuna - lucrare a lui Hristos, primeşte vindecarea desăvârşită. Căci este o oarecare pată ascunsă şi o rămăşiţă de întuneric a patimilor, care, pe lângă toată firea cea curată a omului, s-a strecurat în toată omenirea. Şi aceasta tulbură şi întinează şi trupul şi sufletul. Dar precum fierul ars şi lovit se curăță, sau aurul amestecat cu aramă şi cu fier se alege numai prin foc, aşa şi sufletul, prin patimile preacurate ale Mântuitorului, ars şi lovit de Duhul cel bun, se curăţeşte de toată patima şi de tot păcatul.

Dacă vrei să te întorci la tine însuţi, omule, şi să primeşti din nou slava pe care ai avut-o înainte şi pe care ai pierdut-o prin neascultare, precum n-ai avut grijă înainte de poruncile lui Dumnezeu şi ai dat atenţie poruncilor şi sfatului vrăjmaşului, aşa despărţindu-te acum de cel de care ai ascultat, întoarce-te către Domnul. Să ştii, zice, că prin multă osteneală şi sudoare a feţei tale, îţi vei dobândi din nou bogăţia ta. Căci nu ţi-e de folos dobândirea fără osteneală a binelui, deoarece primind la început fără osteneală şi fără sudori, ai pierdut cele ce ai primit şi ai predat vrăjmaşului moştenirea ta. Să cunoaştem deci fiecare ce am pierdut şi să ne însuşim plângerea Proorocului. Căci cu adevărat moştenirea noastră a fost dată celor de alt neam şi casa noastră străinilor, prin aceea că n-am ascultat de poruncă, ne-am potrivit voilor noastre şi ne-am îndulcit cu gândurile întinate şi pământeşti. De aceea sufletul nostru a ajuns la mare depărtare de Dumnezeu şi ne-am făcut asemenea unor orfani care nu au tată.

Deci cel ce vrea să-şi scape sufletul să lupte cu toată puterea ca să-l cureţe de gândurile rele şi de toată înălţarea ce se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu. Şi să se silească să păzească biserica lui Dumnezeu fără pată. Atunci va veni Cel ce a făgăduit să-şi facă locuinţă şi să petreacă în noi. Atunci va primi sufletul cunoaşterea de sine şi se va învrednici să se facă biserica lui Dumnezeu. Căci Însuşi Acela va alunga pe cel viclean cu oastea lui şi va împărăţi după aceea în noi.

Sunt puţini, desigur, cei ce au dobândit dragostea desăvârşită pentru Dumnezeu şi nu mai pun niciun preţ pe plăcerile şi poftele lumii, iar ispitele celui rău le poartă cu îndelungă-răbdare. Dar din pricina aceasta, nu trebuie să deznădăjduim, nici să uităm de nădejdea cea bună. Căci chiar dacă sunt multe corăbii sparte de valuri, dar sunt fără îndoială şi de acelea care, străbătând valurile, ajung la liman. Dar pentru aceasta avem trebuinţă de multă credinţă, răbdare, luare-aminte şi lupte. Pe lângă aceasta, de foame şi de sete după bine, cu multă înţelegere şi dreaptă socoteală. Apoi şi de agerime şi de îndrăznire în cerere. Cei mai mulţi oameni, cum am spus, vor să dobândească Împărăţia fără osteneli şi sudori. Ei fericesc pe bărbații sfinţi şi doresc să aibă cinstea şi darurile lor, dar nu vor să fie părtași de necazurile, ostenelile şi pătimirile lor. Toţi doresc să ajungă ca ei, şi curvarii şi vameşii şi oricare dintre oameni, dar până acolo le stau înainte ispite şi cercări, ca să se facă arătaţi cei care au iubit cu adevărat pe Stăpânul lor şi aceştia să dobândească cu dreptate Împărăţia Cerurilor.

„Prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu".

„Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre."

„În lume, necazuri veţi avea."

(Sfântul Simeon Metafrastul)

Toate ispitele și necazurile sunt biruite prin răbdare. Adu-ți aminte de numele acelora care au răbdat până la moarte în timp de ispită, până când în gura lor saliva s-a schimbat în sânge pentru că nu voiau să vorbească, să cârtească. Pe aceștia să-i ai la mare evlavie și să-i cinstești ca pe martiri, ca mărturisitori. Pe unii ca aceștia eu îi iubesc nespus, îi cinstesc și pentru ei sunt gata, în dragostea lui Hristos, să-mi vărs în fiecare zi și ultima picătură de sânge. Îi vezi că, în timp ce suferă, preferă să moară de o mie de ori, decât să scoată din gura lor vreun cuvânt aspru, rece.

Și când îi înăbușă oamenii, și când îi copleșește dreptatea, și când îi apasă propriul gând, aceștia, luptându-se, slăbesc și cad ca morți. Și încă se mai luptă cu mintea împotriva ispitelor și iau asupra lor toate greutățile, suferind și suspinând. Nimic altceva nu doresc mai mult și nu iubesc mai mult decât să aud că aveți răbdare în ispite. Dumnezeu nu are nevoie de lucrarea omului. Se bucură însă și-I place nespus atunci când, din dragoste pentru El, pătimim și suferim martiriul. De aceea ne și încununează ca pe niște atleți, ne dăruiește cu îmbelșugare harul Său.

Roagă-L pe Tatăl nostru Cel Ceresc, îndurând ispitele pe care ți le trimite, și îți va deschide ochii să-L vezi. Atunci vei striga împreună cu Iov: Din spusele unora și ale altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea mă urgisesc eu pe mine însumi și mă pocăiesc în praf și cenușă. (Iov 42, 5-6)

(Gheron Iosif)

Prof. Religie Mirela Șova

Raspunsuri

Literatura & Religie

Commenter cet article