Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Povestea domnisoarei Limuzina. Snitelul - rulada

Povestea domnişoarei Limuzină

 




A fost odată..., dar stai, să pregătim şniţelul - ruladă, nu vrei?

- Ba da, mami, dar prăjitura???

- Ei, prăjitura poate aştepta până mâine, da? Uite, pregătesc pieptul de pui...

- Dar povestea nu poate aştepta până mâine, nu-i aşa?

- Desigur că povestea a început...

 

Şi, cum îți spuneam, a fost odată ca niciodată, când nu existau probleme de trafic, o limuzină albă tare cochetă, care nu transporta decât prinţese. Şoferul ei era un hamster bine educat şi îmbrăcat în costum argintiu. Iar locuinţa ei... era un... ceea ce azi numim garaj, numai că arăta precum un palat în toată regula.

Prinţesele nu aveau decât să-şi trimită fluturele personal să anunţe la şofer ora când au nevoie de domnişoara Limuzină şi locul..., iar aceasta sosea. Nu avea nevoie de plată, decât pentru şofer. Le cerea însă prinţeselor să o parfumeze..., era slăbiciunea ei. De aceea, domnişoara Limuzină mereu răspândea miresme îmbietoare, spre invidia florilor pe lângă care trecea în viteză.

Mulţi Feţi-Frumoşi aveau ciudă pe ea, pentru că din cauza domnişoarei Limuzină multe prinţese strâmbau din nas când îi vedeau călare pe cai - oricât de frumoşi, vioi... Iar într-o zi, Făt-Frumos cu calul roş împreună cu Făt-Frumos cu calul vărgat puseră la cale ceva...

- Domnişoară Limuzină, astăzi, la ora 12, 00, la colţul de petunii numărul 4, vă aşteaptă prinţesa Incognita, anunţă şoferul. Maşinuţa albă tuşi uşor, îşi porni spălarea automată (era duşul ei zilnic), apoi scuturarea automată a scaunelor, aerisirea automată, după care putu răspunde:

- Sunt gata pentru apel! Ne încadrăm în timp, să mergem!

Porniră îndată. Colţul de petunii era depărişor, trebuia să treacă peste podul lebedelor negre, unde drumul se îngusta şi unde, de obicei, aveau de aşteptat până treceau furnicile roşii, ce-şi transportau mâncarea. Un semafor nevăzut ghida circulaţia..., şi anume aşteptarea şi bunul simţ.

Domnişoara Limuzină pufni, văzând că au prins furnicile roşii.

- Ei, ne încadrăm, domnişoară, nu vă supăraţi, o calmă şoferul.

Ajunseră fără alte peripeţii. Într-adevăr, o prinţesă aştepta la locul indicat, cel puţin judecând după haine şi parfum. Doar că rochia îi era complet neagră şi un guler înalt îi acoperea aproape în întregime faţa. Restul era mascat de un evantai imens, tot negru. Prinţesa urcă în maşină, răspândind un miros necunoscut de domnişoara Limuzină.

- La primul voiaj cu noi? o întrebă aceasta, politicos. Parfumul e de...?

- Da, pentru prima oară, răspunse prinţesa cu o voce piţigăiată. E parfum de lavandă. Știţi, care fereşte de molii.

- De molii? Aveţi asemenea probleme? Dar unde locuiţi, dacă nu vă supăraţi? fu uimită Limuzina.

- Să pornim, veţi vedea la destinaţie. Spre pădurea Mlaştinilor Verzui, aşa..., vă mai spun pe parcurs.

- Ciudat, n-am mai făcut traseul ăsta. Să-mi spuneţi exact pe unde să cotesc, interveni şoferul, cât mai amabil.


Mirosul de lavandă nu fu pe placul domnişoarei Limuzină, aşa că nu o rugă pe prinţesa Incognita să o parfumeze. Merseră mai multe ore, ajungând pe drumuri prăfuite, până la marginea pădurii Mlaştinilor Verzui. Acolo, prinţesa le sugeră să intre pe o cărare îngustă, bordată de copaci, ale căror crengi produseră unele zgârâieturi domnişoarei...

- Sunteţi sigură că suntem pe drumul cel bun? îngăimă Limuzina, speriată.

- Sigur, veţi vedea îndată palatul..., chicoti prinţesa, într-un mod ciudat.

Oricât se străduise să o vadă în oglinda Limuzinei pe prinţesă la faţă, şoferul nu reuşise. Aceasta îşi ţinea mereu evantaiul protector. După mai multe cărări întortocheate, ajunseră în faţa unei case prăpădite, din inima pădurii. Limuzina se opri, încurcată.

- A, aţi oprit bine, aici este palatul meu, râse prinţesa, coborând. Îşi lăsă gulerul în jos, şi evantaiul, încât putură vedea amândoi, şi maşina, şi şoferul, că era vorba de Baba Cloanţa Cotoroanţa, soră cu Muma Pădurii, verişoară cu Vrăjitoarea cea Rea şi cumnată cu Știma Apelor. Puteţi staţiona o zi aici, ca mâine să mă duceţi până la...

- Dar cum se poate, cum de ne-aţi atras aici, cum de ne-aţi păcălit??? se înciudă domnişoara Limuzină, analizându-şi zgârieturile de crengi? Vă daţi seama ce ați făcut?

- Ei, ce am făcut, drăguţă? Poftim plata pentru şofer: sirop de mătrăgună şi o viperă căreia i-am scos veninul..., că am avut nevoie de el. Nu e destul?

- Mulţumim de aşa plată..., să nu ne mai trimiteţi data viitoare niciun fluture negru să ne anunțe de planurile dumneavoastră de călătorie... Oferta noastră este numai pentru prinţese adevărate, nu pentru...

- Ah, vreţi să spuneţi că eu nu sunt o prinţesă? Şi că acesta nu este un palat? Ha, ha, ha... Nu vă place costumaţia mea? Sau nasul meu coroiat? Sau mirosul meu de lavandă? Nu mă supăraţi, că dacă nu vă voi arăta eu drumul de întoarcere, voi nu-l mai descurcaţi şi puteţi nimeri direct în mlaştină, drăguţilor... Sau poate vreţi să-mi chem verişoara, să vă facă vreo vrajă? Iar pe liliacul meu să nu-l jigniţi, numindu-l fluture. Un liliac am trimis să vă anunţe. Bubi, puiule, unde eşti?

În faţa domnişoarei Limuzină şi a şoferului apăru şi un liliac răcit, care strănuta.

- Stăpână, nu vreţi să încetaţi cu mirosul ăsta? Mă face să tuşesc şi mai mult.

- Vă rog frumos..., nu mai spun nimic, dar ajutaţi-ne să ne întoarcem acasă..., începu să se înmoaie Limuzina. Şoferului i se făcu frică, ştiind că liliecilor le cam plac hamsterii. El se încuie în maşină şi nu mai scoase niciun cuvânt.

- Vă ajut..., că nu sunt aşa de rea cum se spune, numai că aveţi de promis ceva. Aţi supărat tare pe cineva, de aţi ajuns aici, înţelegeţi?

- Am supărat? Pe cine? Nu avem plângeri, am făcut toate transporturile la timp..., se miră domnişoara.

- Ba aţi supărat. Doi Feţi-Frumoşi nu mai ajung la inimile prinţeselor lor, de când ele se plimbă cu limuzina, în loc să-i admire pe ei, pe caii lor focoşi. Dacă vreţi să vă întoarceţi acasă, trebuie să promiteţi că nu veţi mai plimba nicio prinţesă. Asta e.

- Atunci, ce vom face? Asta era viaţa noastră de până acum. Plimbam prințese... Vreţi să nu mai existăm, pur şi simplu? Nu se poate!

- Nu-i vorba să nu mai existaţi..., ci să vă schimbaţi puţin opinia. Puteţi transporta pe oricine vă trimite... fluturele vestitor..., dar să nu fie prinţesă. Poate or mai fi şi alţii care au nevoie de transport punctual şi... de lux.

- Pe oricine? Vreţi să spuneţi şi pe cei mai prost îmbrăcaţi, care nu sunt parfumaţi..., care nu sunt eleganţi..., care... să ne strice marca?

- Pe oricine vă solicită. Doar prinţese - nu. Ori acceptaţi, ori... mlaştina. Alegeţi.

- Nu e corect. E clar că nu putem alege mlaştina. Ne forţaţi să acceptăm ceva ce niciodată nu ne-am dorit..., începu să plângă Limuzina. Fie-vă milă..., uitaţi-vă la frumuseţea mea... Doar nu vreţi să transport şi marfă de la piaţă, nu? Să mă murdăresc? Să mă umilesc?

- Nu veţi transporta marfă, ci oameni. Tot felul de oameni. Asta ca să vedeţi că pot fi şi bună, să vă dau o şansă. Şi fără alte comentarii. Vă las câteva minute să vă gândiţi, până mă schimb de hainele astea..., phui, neobişnuite pentru mine. Dacă spuneţi „da", după aceea vă voi conduce înapoi, până la ieşirea din pădure.


Şoferul încercă să o calmeze pe domnişoara Limuzină. „Totuşi, ne-am putea pierde zilele pe aici, argumentă el. Dumneavoastră, în mlaştina înecăcioasă, iar eu... brrrr... mâncat de un liliac. Vă rog să acceptaţi! Ce dacă se vor urca şi oameni obişnuiţi? Ei de obicei merg puţin, au drumuri scurte, că au treabă. Nu se plimbă la fel de mult ca prinţesele. Va fi şi mai uşor".

„Nu înţelegi. Adio parfumuri suave, adio prinţese elegante. Viață ordinară ne aşteaptă. Şi vor fi mult mai multe chemări, că sunt mai mulţi oameni obişnuiţi decât prinţese... Groaznic... Nu pot, pur şi simplu nu pot...".

„Ba desigur că puteţi. Nu va fi atât de greu cum vi se pare. Puţini oameni obişnuiţi vă vor apela, pentru că unii nici măcar nu au fluturi vestitori, iar alţii sunt atât de grăbiţi să-şi facă treburile, încât merg pe jos sau călare, în treaba lor. Vă rog, e singura noastră salvare, acceptaţi...".

„Bine, sfatul tău cred că e înţelept. O să accept", se resemnă Limuzina.

Baba Cloanţa apăru în toată urâciunea ei, în haine rupte, murdare, cu o broboadă veche pe cap şi cu liliacul pe umăr.

- Ei, frumoşilor, ce aţi hotărât? îi întrebă ea.

- Sărut mâna, ce puteam hotărî, dacă nu să vă acceptăm propunerea. Aşa vom face. Nicio prinţesă nu se va mai sui vreodată..., oftă domnişoara Limuzină.

- Bine. Atunci, să mergem. Să ştiţi că şi eu vă voi mai solicita, din când în când. Dar o să vă duc pe un drum mai larg, să nu vă mai zgâriaţi. Uite, pentru micile... probleme pe care vi le-am cauzat, am adus nişte spray-uri cu care să puteţi desena pe deasupra..., aşa, ca să fiţi mai „de gaşcă". Pentru început, vă repar eu.

Până să mai apuce să spună ceva, domnişoara Limuzină se trezi pictată cu spay-uri lavabile. Pe o parte, Baba Cloanţa desenase un liliac (nu avea prea multă imaginaţie), iar pe alta scrisese: „Liberă urcare pentru toţi".

Umilită, Limuzina nu mai zise nimic. Baba se urcă împreună cu liliacul ei. Șoferul, prevăzător, trăsese geamul despărţitor dintre el şi spatele maşinii. Nu dorea să fie înșfăcat pe la spate.

- Stați liniştit, îl asigură Baba, râzând. Liliacul meu e vegetarian...

Îi scoase până la marginea pădurii şi le lăsă o sticluţă cu sirop de mătrăgună pe banchetă. Plata drumului.

Limuzina goni ca nebuna până acasă, unde se spălă şi se aerisi bine. Îndată sosi primul fluture care să o cheme. Prinţesa Fumurica avea nevoie...

- Spune-i stăpânei tale, cu tot respectul, că serviciile noastre nu mai sunt oferite niciunei prințese..., mormăi Limuzina, în timp ce îşi activa serviciul automat de revopsire. Se vopsea în albastru, acum.

- Vai..., nu se poate, Prinţesa va fi supernervoasă..., tremură fluturele.

- Asta e..., prinţesele îi au pe Feţi-Frumoşii lor, să le plimbe călare... sau cu caleaşca. Eu... am altele de făcut, spuse ea, cu gândul la promisiunea făcută Babei-Cloanţa şi la mlaștină.

Apoi un bondăraş o vesti - în timp ce îşi usca vopseaua - că o femeie necăjită are nevoie de transport, până la spital. Limuzina porni în viteză şi o duse pe acea femeie. Nu se mai gândi la îmbrăcăminte, la parfumuri..., ci numai la ajutor. Femeia ajunse la timp, un doctor îi făcu o injecţie şi îi dădu nişte medicamente... Limuzina o aşteptă afară, ca să o ducă înapoi.

- Vedeţi stăpână, că nu e tocmai neplăcut să facem noua noastră treabă? o întrebă şoferul, zâmbind. El însuși îşi scosese costumul argintiu şi îşi luase unul albastru, după noua culoare a maşinii.

- Hm..., da, văd. Dar atunci, pentru noua mea misiune, sunt prea ... lungă. Incomodez circulaţia. Limuzina îşi activă butonul de scurtare şi strâmtare, devenind o maşinuţă mică, suficient pentru a transporta o singură persoană.

- Dacă vor fi mai mulţi deodată, abia atunci mă voi lungi, hotărî ea.


În zilele următoare, un grup de copii ceru să fie dus de acasă la şcoală şi invers. Un bărbat obosit o rugă să-l ducă de la câmp până la casa lui... Și tot aşa, cererile curgeau. Limuzina începu să se lungească, să descrească, după necesităţi. Era mai veselă şi uitase de „fumurile" ei. Oamenii erau chiar bucuroşi de ajutorul primit.

Prinţesele, supărate la început, se resemnară şi începură să fie văzute în braţele Feţilor-Frumoşi, plimbate pe caii lor. Baba Cloanţa se învăţase cu nărav: nu mai pornea la rubedeniile ei în vizită, decât în limuzină. Ca un moft, aceasta o ruga pe domnişoară ca atunci când o serveşte pe ea să fie întotdeauna albă, lungă, cu şoferul în haină argintie..., în amintirea vremurilor de demult. Fără să mai spună nimic, Limuzina îi împlinea cererea, cu preţul unor mici zgârieturi de crengi... şi a unor împotmoliri în noroi (noroc că avea şi butonul automat de desnoroire). Se obişnuise chiar şi cu mofturile Babei, care i se păru o biată bătrânică plictisită de statul în pădure, singură...

 

Şi aşa, domnişoara Limuzină şi cu şoferul ei au trăit fericiţi... până când oamenii nu au mai avut nevoie de ei, confecţionându-şi maşini zburătoare...! (Atunci s-au retras la pensie, în pădurea Babei Cloanța, care nu i-a părăsit niciodată...)

 

Ei, gata povestea..., iar şniţelele - ruladă sunt făcute (am rulat piept de pui feliat subţire, caşcaval, bacon, am dat prin ou şi apoi prin pesmet, am prins fiecare șnițel cu câteva scobitori, ca să nu se desfacă şi am prăjit în tigaie..., după cum m-a învăţat mama Elena...).


Poftă bună şi... nu cumva să-i plângeţi de milă domnişoarei Limuzină, că o duce bine şi în pădure!


Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
Spre povești clasice repovestite, dați
click aici.


 

  Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article