Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXXVII

pt-roman.jpgCapitolul  XXXVII

 

 

 

 

Au fost cazaţi la doamna Ana: familia Topaz şi Silvia, iar la bunicii lui Vladimir ceilalţi: Cora, Doru, Marcel, Sorina şi Alexandra. Pentru Diana şi Victor era rezervată o altă locaţie, la casa parohială a satului, doamna Ana fiind prietenă cu familia preotului din Valea Codrului.

A doua zi, cu toţii erau în curtea doamnei Ana, împărţindu-şi treburile. Fetele - la bucătărie, băieţii - la tăiat lemne... şi la confecţionat o stea mare, pentru colindat. Cora îşi ceru scuze că nu va participa la făcutul colacilor şi al prăjiturilor..., ea se urcă în maşină şi plecă în cel mai apropiat oraş, unde găsi un supermarchet, de unde-şi putu cumpăra în voie tot ce credea ea că îi mai trebuie şi că mai trebuie pentru toţi, de sărbători. Observase, spre exemplu, că doamna Ana nu avea scaune destule... şi cumpără zece scaune pliante, cu două mese pliante, de asemenea. Îşi dădu seama că e nevoie chiar să facă două drumuri, ca să transporte totul, ba chiar trei, pentru că se gândise şi la un brad mare, pe care să-l ia cu tot cu rădăcini, ca să-l planteze în curte...

În cazul Corei, acţiunile urmau fără preget gândurilor ei. Tinerii nu erau miraţi de drumurile şi „descărcările de marfă" ale Corei, dar doamna Ana se simţea ruşinată..., ea gândise totul la dimensiuni mai mici.

- Ar fi bine, dacă doriţi, să vă facem luminaţie şi în curte. Vă pot lua două felinare, iar băieţii se vor pricepe cu cablurile..., nu se oprea Cora.

- Dar..., e prea mult..., încercă doamna Ana să intervină.

- OK, staţi liniştită, consideraţi-le sponsorizări din partea unchiului meu şi daruri de Crăciun din partea mea..., spuse în treacăt sirena.

Băieţii se străduiau să nu bage prea mult în seamă eforturile ei, ca să nu... o admire mai mult decât trebuie. Erau contrariaţi totuşi. Lucrară mai cu spor, parcă la concurenţă. Iar fetele... se mulţumeau cu gândul că la bucătărie Cora nu se bagă, deci nu se pricepe... Vladimir trecu pe la ei, dându-le de înţeles că ar dori să se alăture preocupărilor lor, în această vacanţă cel puţin.

- Măcar pentru iluminaţia curţii, şi tot vă pot ajuta. La noi acasă nu sunt atâtea de făcut..., se justifică el.

După-amiază, lemnele erau bine stivuite, steaua - gata, bradul plantat şi decorat; mai era de reparat gardul... Din bucătărie ieşeau mirosuri îmbietoare, iar Cora îşi parcă maşina afară din curte, ca să nu „ştirbească frumuseţea bradului". Abia acum sirena merse să se integreze la treburile gospodăreşti.

- Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea, ochind dintr-o privire rostul fiecărei gospodine.

- Colacii şi colăceii sunt gata, iar cozonacii urmează să-i băgăm la cuptor; am făcut două rânduri de Albă-ca-Zăpada. Mai avem şi dulciuri cumpărate. Alte prăjituri mai facem luni, ca să fie proaspete. La fel, tot ce e cu maioneză facem în Ajun. Sarmalele, tot luni, o informă doamna Maria.

- A, aş dori să vă propun reţeta de prăjitură a mamei, e cu foi de napolitană, cu cremă şi cu blat... O ştiu pe dinafară, o pot face eu. Mă duc chiar acum să iau foi de napolitană... Și, iertaţi-mă, poate ar mai dori cineva să meargă la cumpărături, ştiu eu, vreun amănunt scăpat..., deci să vină cu mine...!

- Cora, te implici prea mult.., încercă iarăşi să o tempereze doamna Ana. La noi, ai să vezi, sărbătorile sunt mai... ţărăneşti... Sper totuşi că îți place aici...

- Bineînţeles că îmi place, e superb! Dar, dacă se poate şi mai bine, de ce nu? zâmbi ştrengăreşte Cora.

- Eu aş mai avea de luat câte ceva..., care ar fi vrut să ia mama, dar nu a reuşit la Bucureşti, o anunţă Silvia.

- Atunci haide, să mergem.

Celelalte fete rămaseră să scuture prin casă. Erau încă multe de făcut.

 

Până aproape de supermarchet nu-şi vorbiră. Nu se spărsese de tot gheaţa dintre ele, de când fuseseră rivale pentru Matei. Apoi Cora o întrebă:

- Cadouri de Crăciun?

- Ei, dacă ar fi fost după mama..., ar fi făcut cel puţin atâtea drumuri câte ai făcut tu azi. Mi-a dat un card al ei şi o listă..., ca măcar unele lucruri să mai iau, dacă se iveşte prilejul... Dar ce nu am luat, într-adevăr, ar fi cadouri pentru toţi din grup. Tu te-ai gândit la ceva?

- Uite, trag aici. Supermarchetul e vizavi. Să mai stăm câteva minute în maşină, să ne gândim. Și eu aş fi dorit să găsesc ceva care să se potrivească pentru toţi... Poate împreună aflăm mai uşor..., se încruntă puţin Cora. Știi, aş vrea să fim prietene. Probabil m-ai putea ajuta în unele privinţe, ca să-mi lămuresc nişte lucruri. Pe undeva, îmi dau seama că am provocat şi provoc încă tensiune în grupul vostru. Şi nu asta îmi doresc. Eu... aşa sunt, aşa acţionez, nu pentru a ieşi în evidenţă, ci pur şi simplu.

Fără să vrea, Silvia oftă. Dar se gândi că e mai bine aşa, să poată vorbi deschis cu Cora.

- Cum să-ţi spun... Alexandra e încă îndrăgostită de Doru. Noi am crezut că şi el de ea. Iar despre tine, am avut impresia că Adelin...

- Da, ai dreptate, totul e încurcat. Dar nu eu l-am căutat pe Doru,... el a venit. Iar cu Adelin chiar am încercat, dar nu... Și nici cu Doru nu... Nu puteam să vin aici singură, înţelegi? În general, fac multe lucruri singură. Nu am fraţi, nu am surori. Nu ştiu dacă am prieteni, confirmă Cora.

- Înţeleg. Dar nu cred că eşti mai fericită dacă Doru doar te însoţeşte aşa, ca un „partener de sărbători", ba şi în faţa Alexandrei, spuse Silvia, încercând s-o privească în ochi.

- Da, da... Vezi tu..., cu Matei n-a fost să fie şi încă n-am întâlnit... Hai să schimbăm subiectul. Deci, ce cadouri?

- Eu cred că le voi cumpăra cărţi. N-am altă idee, răspunse Silvia, privind pe geam.

- Mda. Iar eu? Ha! făcu sirena, câte un ceas! Asta e! Haide, să mergem. Dacă mai ai nevoie de bani, te împrumut eu...

- Mulţumesc, am destui...

Coborâră şi făcură cumpărăturile, fără vorbe de prisos.

Ceva le împiedica pe amândouă să-şi dorească o prietenie mai strânsă. Silvia nu avea destulă încredere în Cora, iar aceasta percepea faptul şi se inhiba. În sufletul ei, Cora nu-şi dorea să fie mărul discordiei. Evitase până acum compania Alexandrei. „Doar n-o să se transforme totul în ceva penibil, când ar putea fi atât de frumos!", se înciudă ea. La sfârşit, Silvia se opri la raionul de artizanat şi alese de acolo o icoană frumoasă cu Maica Domnului, pictată pe sticlă, pentru doamna Ana.

 

Spre seară, grupul se strânse în salonul de primire al familiei Rogoz - bunicii lui Vladimir - ca să repete colindele. Matei avea şi ocarina cu el. Costumele populare, atât cât reuşise fiecare să-şi procure, fuseseră depozitate într-unul din dormitoarele vilei Rogoz, de la etaj. (Cu toate că ar fi fost loc în vilă şi pentru Diana şi Victor, atunci când aveau să sosească, doamna Ana nu dorise să abuzeze şi vorbise de asemenea cu familia preotului...)

Silvia le dădu şi noilor participanţi la repetiţii foi cu textele colindelor, multiplicate din timp. Vladimir venise şi el. Avea o voce gravă, plăcută, care se armoniză uşor cu ale lor. Cora şi Doru stăteau cu ei mai mult de complezenţă, cu gândurile aiurea. Cea mai calmă era chiar Alexandra, care se străduia să nu observe stinghereala ce plutea în aer şi care îl antrena pe Vladimir într-o discuţie despre obiceiurile locului, în pauzele dintre cântări.

- Aici se colindă în Ajun, la toate casele satului. Se începe cu a preotului, apoi a domnului primar, apoi... celelalte. Neapărat vă trebuie trăituţe. Aveţi? Dacă nu, vă va da bunica. Aici se primesc colaci, mere, nuci şi cârnaţi. Da, nu râdeţi! Unde o să le puneţi? E bine că aţi făcut stea şi că aveţi costume. Şi eu am. Uneori mergeam şi eu, cu colindătorii satului, mai ales când eram mic. Aici se ştiu alte colinde, decât astea, pe care le cântaţi voi. Vreţi să vă cânt unul?

- Siiigur, se îmbujoră Alexandra, încurajându-l.

„Timidul" Vladimir, ca un prinţ din poveste sau ca un Făt-Frumos care s-a dat de trei ori peste cap, se transfigură la chip în timp ce vocea lui blândă cânta:

Lerului, Doamnelui,

Jur în jur de astă masă

Stă o domniţă frumoasă.

Lerului, Doamnelui,

Ce tot coase şi-mpleteşte

Şi la Gheorghe se gândeşte.

Lerului, Doamnelui,

Nu mai plânge, tu, copilă,

Acuş Gheorghe o să vină,

Lerului, Doamnelui,

Te-o peţi ş-ai tăi părinţi

I-or da zestre doi boiuţi...

Grupul îl aplaudă şi pe dată trecură să înveţe şi acest colind. Matei se bucură mult, observând că Doru se încruntase, Cora îl privise pe Vladimir cu interes, iar Alexandra părea să-şi fi uitat of-ul... Tot timpul cât decurseră repetiţiile, ochii lui Vladimir sclipiră şi toată faţa îi fu luminată, apărându-le tuturor cu mult mai simpatic şi cu sufletul cald...

Apoi ieşiră în curte, să se bată cu bulgări. Ar fi uitat cu totul de cină, dacă doamna Aurica (bunica după tată a lui Vladimir) nu i-ar fi chemat. Dar şi după cină, merseră la zăpadă. Erau iarăşi ei, veseli, cu speranţe, uitând un moment de micile nemulţumiri apărute în relaţiile dintre ei. Cora îl ţinti cu un bulgăre pe Vladimir. Acesta se feri, iar bulgărele îl nimeri pe Matei. El, rapid, o ochi pe Cora, dar şi aceasta se feri şi Silvia se trezi cea nimerită... Și tot aşa..., până când veni doamna Maria, să-i potolească.

- Nu uitaţi, mâine la biserică, să vă împărtășiţi...

 

În duminica aceea soarele strălucea peste stratul nu foarte gros de zăpadă, suportând şi el gerul cum putea. Grupul doamnei Ana ajunse primul la biserica din sat, care, împodobită, îi aştepta pe credincioşi la închinat. Intrară şi se aşezară mai în spate, în timp ce sătenii se bucurau, tacit, de întoarcerea doamnei Ana. Celălalt grup, de la vila Rogoz, veni puţin mai târziu şi se aşeză în spatele celuilalt. Sosise şi Vladimir, cu bunicii. Singurii care nu se împărtăşeau, dintre toţi, erau Cora şi Doru, care nici măcar nu se aşteptaseră ca slujba religioasă să facă parte din program... Dar nu crâcniseră. Ce să facă ei doi, singuri, în vilă? Se citea pe faţa Corei că îşi impusese să rabde cu stoicism, pe când Doru părea uşor tulburat.

Într-o atmosferă familiară, primitoare, cei veniţi de departe se simţeau ca acasă... Se împărtăşiră, iar la sfârşit au fost mişcaţi văzând cum toţi cei din biserică au venit şi au îmbrăţişat-o pe doamna Ana, unii lăcrimând, alţii punându-i întrebări - cu toţii fericiţi.

- Aşa sunt ei, în general? Uniţi? îl întrebă în şoaptă Cora pe Vladimir. Acesta tresări, o privi şi-i răspunse:

- Da. Odată şi eu am fost bolnav şi când m-am întors, am avut parte de aceeaşi primire.

Cora dădu din cap, mirată, constatând că inima îi bate mai tare. „M-am emoţionat cu oamenii ăştia", îşi spuse ea.

Doru ieşi repede din biserică. Îi aşteptă afară pe ceilalţi, privind lung la crucile cimitirului alăturat. „Iar Marcellus a venit la credinţă. Ba şi-a dat şi viaţa pentru ea", gândi el, brusc. Alexandra ieşi. Dar Doru nu o văzu, cufundat în gândurile lui. „Trebuie să mă simt bine. Trebuie să fiu fericit. Cu... Cora...", încheie el meditaţia, întorcându-se.

- Hei, nu fi posomorât, vezi ce frumos e aici? îi spuse, fără resentimente, Alexandra.

- Cine a zis că sunt aşa? Sunt foarte încântat. E fain aici. Și e bine că suntem cu toţii. Chiar mă bucur că l-am cunoscut pe Vladimir.

Doru îi făcu fetei cu ochiul. Netulburată, aceasta îi replică:

- Și eu mă bucur că aţi venit şi voi, tu şi Cora. E mai bine aşa. („Ca să mă obişnuiesc cu ideea că sunteţi împreună şi să mă vindec", completă ea, în gând).

- A..., foarte bine... Atunci, prieteni?

- Prieteni, desigur..., spuse fata, întinzându-i mâna.

Părintele din sat insistă ca întregul grup să poftească la casa parohială, la prânz.

- Loc e destul, slavă Domnului! Chiar dacă e o masă simplă de post...! Să ne bucurăm împreună de întoarcerea doamnei Ana, enoriașa noastră!

Nimeni nu putu refuza. Iar după prânz, tinerii o porniră pe dealuri..., perechi - perechi. Deşi iniţial plecă la braţ cu Doru, treptat, Cora intră în vorbă cu Vladimir. Îl descusu de toate. Doru acum chiar era înciudat... „Sirena asta n-are astâmpăr." Alexandra venise lângă Silvia şi Matei, iar Marcel şi Sorina o luaseră înainte, singuri...

La un moment dat, Vladimir îi strigă. Erau pe un drum greşit. Ei alergară spre grup, îmbujoraţi. Avuseseră timp de o nouă şi mai frumoasă declaraţie de dragoste reciprocă. Aşa că îl lăsară pe Vladimir să conducă grupul, să explice, să le arate - ştia ale cui sunt casele din vale, denumirea fiecărui loc, legende locale... - cu Cora la un pas în urma lui...; iar ei, zglobii, îi luară la pus piedici şi la ochit cu bulgări pe Doru şi Alexandra. Matei şi Silvia rămaseră ultimii, în pas domol, să mai stea puţin de vorbă.

- Crezi că? o întrebă Matei.

- E posibil... Aici, orice pare mai posibil, admise Silvia. Ieri nu credeam, dar azi..., clipi ea cu subînţeles.

- Te bucuri că am venit? Că am acceptat propunerea doamnei Ana?

- E de prisos să întrebi. Orice-ar fi, e foarte frumos. Şi sunt cu tine, cu voi, mai spuse fata.

- O să verific dacă am semnal, să-l sun pe tata... De mult n-a mai fost singur acasă. Cred că e cu gândul la noi, cugetă Matei.

Silvia îl lăsă ca să vorbească în voie cu domnul Virgil, iar ea intră în grupul „de hârjoană". După o vreme, Vladimir le propuse întoarcerea.

- N-aţi îngheţat? Sigur bunica mea ne-a pregătit ceva bun. Apoi vă duc la tuşa Zamfira, să vedeţi acolo costume populare... străvechi.

- Haidem! se bucurară cu toţii.

 

Domnul Virgil stătea ca pe ghimpi. Singur. Fără Onuţul lui lângă el. Fără Maria, fără Matei, fără Silvia (care era ca şi de-a casei). „Nooo..., asta nu trebuie să se întâmple prea des. E rău." Se bucură nespus de telefonul primit de la Matei. „Aşa. Și e zăpadă? Aţi ajutat la treabă? Abia aştept să ajung şi eu..." Mai liniştit, îşi încălzi mâncarea. Nu avea același gust ca atunci când mâncau cu toţii. „Lasă, de Crăciun vom fi împreună!" se linişti el.

 

- Ți-am spus eu că fata aia o să uite de noi, pe coclauri. Vezi? Nu dă niciun semn de viaţă, şi doar mi-a promis, şi ea, şi Matei! îl apostrofă doamna Emilia pe domnul Radu, care citea liniştit un ziar.

- Auzi, dragă, măcar până intru în gardă, lasă-mă puţin, că după aia vin toţi stresaţii cu boli grave..., îi răspunse el, continuând să citească. De ce n-o suni tu, dacă arde?

- Eu? Păi să mă sune ei, că ei sunt copiii! se îmbufnă doamna Emilia. Şi tu n-ai altceva de făcut? Mai bine tragi un pui de somn decât să mă enervezi stând impasibil... Nici cafeaua nu ţi-ai băut-o, nici prăjitura nu ţi-ai mâncat-o! (Erau pe o tăviţă, lângă fotoliul unde se odihnea domnul doctor). A, nu-ţi mai plac prăjiturile mele??

- Dragă, am uitat de ele. Uite, le servesc acum. Domnul Radu împături ziarul şi sorbi din cafea. Știi că-mi plac. De ce nu te linişteşti? E duminică... Te-aş scoate la o plimbare dar trebuie să plec peste o oră... Haide, haide, sunt delicioase prăjiturile.

Peste câteva minute, Silvia o sună pe mama ei şi-i dădu raportul complet. Ce a mai cumpărat, ce au făcut. „Da, totul e minunat. Ne-am plimbat pe dealuri, iar în curte la doamna Ana am sădit un brad. Da, am ajutat la bucătărie, doar mă ştii... Voi, ce faceţi? A, tata intră în gardă... Bine, vă mai sun..."

- Auzi, Radule, ce-ar fi să plecăm şi noi aşa, vreo trei zile, undeva în afară? Ori o luăm şi pe Dănuţa, ori o trimitem la bunici... Ce, noi nu merităm?

- Ei, ba da, dar mai găsim locuri acum, dacă n-am rezervat? Şi să vorbesc la spital, să nu am vreo gardă pusă...

- Găsim sigur, am eu relaţii. Cu gărzile, te priveşte. Vreau în Spania. Ei?

- Atunci, în Spania, confirmă domnul Radu, trecând să citească ştirile pe net, de pe laptopul Silviei...

 

Întorşi la vila Rogoz, tinerii avură parte de o surpriză: deja Diana şi Victor sosiseră! Îi aşteptau acolo, neştiind exact cum s-a împărţit cu cazarea...

- Puteţi rămâne şi aici, la noi, le spuse Vladimir după ce făcură cunoştinţă, iar doamna Ana a vorbit pentru voi cu părintele...

- Mai bine să rămână cum a stabilit doamna Ana, hotărî Matei, reluându-şi rolul de „şef". Să nu aglomerăm şi să nu încurcăm.

- Cum spuneţi voi, le zise cu glas dulce Diana, măsurându-l pe Vladimir, numai să fim cât mai mult timp împreună!

- Asta fără doar şi poate! le confirmă Matei.

Deci îşi debarcară bagajele la casa parohială, primind fiecare câte o cameră, după care se adunară cu toţii la taclale, în salonul vilei Rogoz. La mijloc, pe o măsuţă, doamna Aurica le pusese o tavă cu plăcintă de mere şi nuci.

- Ce bine, ce bine, ce bine că suntem iarăşi împreună! explodă Diana, strângându-i în braţe, pe fiecare. O să ne întoarcem după Revelion..., dar cred că la vară venim definitiv în ţară! Spuneţi, povestiţi, ce aţi mai făcut..., că pe mess intraţi atât de rar..., iar cu telefonul..., scuze, am fost prinsă în multe şi n-am mai apucat decât pe ici pe colo...

Se bucurau, unii mai mult, alţii mai puţin, dar îşi aminteau de zecile de peripeţii prin care trecuseră împreună. „Oare o să reuşim să păstrăm prieteniile acestea peste ani?" se întrebau cei mai mulţi.

- Și ce bine că v-aţi împăcat, exclamă Diana, văzând că Alexandra stătea lângă Doru. Știam eu că n-o să vă ţină mult... (Întâmplător, Doru stătea între Alexandra şi Cora, iar lângă Cora era Vladimir. Diana crezuse că Vladimir e noul prieten al Corei.)

Jenată, Alexandra vru să protesteze.

- Ce e, am zis ceva aiurea? Nu v-aţi împăcat încă? Maaaamă, cât vă ţine! continuă Diana, pe acelaşi ton vesel. Hai, spuneţi, ce altceva aţi mai făcut?

- Diana, o să afli pe parcurs ce am mai făcut şi ce facem, interveni Sorina; nu cred că-ţi putem spune aşa, direct, de ce schimbări au survenit...

- Ei na, de ce nu? Ia spune-mi, că altfel ştii că n-o să vă las în pace: cu profii e tot aşa de nasol la şcoală? Ce culori se poartă acum în România, în sezonul ăsta? E prin apropiere vreo pârtie de ski?

- Ha, ha, ha - Diana, ia-o pe rând. Se poartă combinaţia de mov cu gri. Iar noi suntem aici şi pentru colindat, ai uitat? Ia de la mine o foaie cu colindele, dacă vrei să mergi şi tu..., hai, dă-i-o şi lui Victor... Aşa..., o temperă Silvia. Ți-ai adus costum?

Brusc, Diana se mohorî.

- Toate bune şi frumoase, dar nu mi-am găsit costum. N-am avut timp.

- Atunci, haideţi, cum v-am spus, la tuşa Zamfira, să vă arate costumele ei. O să-ţi poţi lua unul de la ea, dar să ştii că nu e foarte ieftin, o atenţionă Vladimir.

- Oau! Să mergem! Nu e cam târziu pentru o vizită?

- E târzior... Să ne grăbim, că aici lumea se culcă mai devreme ca la oraş, îi animă politehnistul.

El îi cântărise pe toţi cei din grup. Deşi nu erau chiar de seama lui şi nu aveau exact aceeaşi sferă de preocupări, deja se simţea prietenul lor. Se şi vedea asta, după cum se dezgheţase, inclusiv față de fete. O admira pe Silvia, care-i făcuse impresia cea mai bună dintre ele, iar cea mai frumoasă... cele mai frumoase i se păreau Alexandra şi Cora. Înţelegând zbuciumul ascuns al Alexandrei, nu încercase să profite de faptul că momentan e „singură", ca să se apropie de ea. Iar de Cora era surprins - cel puţin la început, după care înţelesese că între ea şi Doru nu putea fi decât cel mult o „alianţă" temporară. Cora se ţinea mereu aproape de el, dar Vladimir nu-i dăduse încă niciun semn că ar prefera-o. El aştepta să vadă ce se va mai întâmpla între Doru şi Alexandra: Doru îi părea un băiat de treabă, dar cam nehotărât. Iar Matei şi Marcel - da, prieteni de nădejde, conchise el. Era amuzat de felul de a fi al Dianei, în comparaţie cu calmul lui Victor... „Oare ei cum m-or fi receptând?"

 

Sosi Ajunul. Treburi, mai mult pentru fete. Băieţii fuseseră solicitaţi de preotul satului, la pregătirea darurilor de Crăciun pentru copii, care urmau să fie împărţite a doua zi. Până-n prânz voiau să fie gata toată treaba, ca apoi să se liniştească şi să pornească prin sat cu colindatul. Cora pregătise singură prăjitura ei specială, care se anunţa ca o mare delicatesă. Doamna Ana făcuse nişte „poale-n brâu", iar pentru Ajun - turte cu nuci, „Scutecele Domnului".

- Astea nu se prea fac la noi în sat, dar eu ştiu obiceiul ăsta din Vrancea. O să vedeţi ce bune sunt.

După prânz, merseră să îmbrace costumele populare. Doamna Ana deschisese cu o seară înainte lada ei de zestre şi scosese de acolo trăistuţe de lână şi marame, dăruindu-le fetelor care nu aveau. Atunci Silvia îi oferise icoana cumpărată şi doamna Ana plânsese de bucurie. O aranjase imediat la locul de icoane şi-i aprinsese candela... Părintele Pavel anunţase (prin telefon) că ar putea sosi după Crăciun, sperând să-i mai prindă pe toţi acolo...

Între Doru şi Alexandra nu se lămurise nimic. Doru fusese puţin speriat că Vladimir ar putea fi un „pretendent" la mâna fostei actriţe. Dar, văzându-l rezervat, se liniştise. Nu înţelegea însă de ce i se părea atât de firesc ca sirena „lui" să fie atât de preocupată de Vladimir..., nu simţea nicio gelozie...

Băieţii care nu avuseseră costumul popular complet rezolvaseră problema la tuşa Zamfira. Doru îşi luase o cămaşă cusută cu albăstrele, iar Matei o pereche de pantaloni groşi. Erau gata şi aşteptau în salonul Rogoz să coboare fetele. Cea mai rapidă fu Cora. Cu părul prins în clame, cu maramă, cu ie cusută cu flori roşii şi bundiţă, era de nerecunoscut. Ea coborî să-şi ia pardesiul iar băieţii o priveau admirativ. Vladimir o sorbea din ochi, mândru. Tare-i plăcea că e aşa... înaltă şi hotărâtă. Cora îi zâmbi, apoi se întoarse spre Doru.

- Nu-mi dai pardesiul? Hai, eşti gata? Îți stă bine aşa...

Ocupat să o ajute pe Cora, Doru nu văzuse cum coboară de la etajul vilei Alexandra, frumoasă ca un bujor, în costumul ei. Strânsă cu brâu colorat peste mijloc, cu părul negru făcut coadă împletită şi apoi răsucită în creştetul capului, era... Victor o aplaudă:

- Ooo, ce mai ţărăncuţă!

Doru se întoarse spre ea şi când o văzu simţi că-i fuge sângele din obraji. Vladimir îi ţinu fetei haina, iar Doru... se abţinu din răsputeri să nu-l dea pe Vladimir la o parte. Începea să se facă lumină în mintea lui.

Coborâră apoi Sorina şi Diana, fiecare cu un alt fel de costum, dar drăguţe amândouă; şi la urmă Silvia, în opinci, cu părul lăsat în coadă lungă, împletită, pe spate. Subţirică şi atât de diafană, fu primită de Matei cu brațele deschise, pupată pe amândoi obrajii, ridicată pe sus şi abia apoi el îi puse cojocelul pe umeri...

Gazdele, bunicii lui Vladimir, veniră să-i admire. Se făcură poze, iar aceştia le dădură băieţilor nişte straiţe din piele, pentru ce daruri or mai primi, şi câte un chimir pentru bani... Apoi, toţi zece plecară, lăsându-i lui Vladimir rolul de „vătaf" al cetei.

- Știţi, pe aici cu Steaua umblă copiii, şi au de obicei steluţe mai mici decât a voastră, dar e frumoasă tare asta pe care aţi lucrat-o, aşa că o luăm cu noi! Haideţi întâi la părinte, îi urni din loc Vladimir.

Se porniră. Prin sat era forfotă, se vedeau şi alte cete, mai mult cu băieţi decât cu fete - dar nimeni nu era aşa mândri ca ei! Nişte tineri îi priviră pieziş, dar Vladimir îi salută, iar aceia, recunoscându-l, nu mai ziseră nimic, doar salutară şi trecură mai departe. Fetele aveau chef de glumă, râdeau de cuşmele băieţilor, iar Matei trebuia să o ţină strâns pe Silvia, să nu alunece pe gheaţa formată...

Colindară cu emoţie la preotul satului, care-i omeni bucuros şi-i binecuvântă. Trecură mai departe, ajungând şi la casa doamnei Ana - care ţinu morţiş să-i vadă cum muşcă din colacii ei - şi peste tot făcură poze. Domnul Virgil ajunsese şi el, se instalase şi era încântat de tot ce se petrece:

- Aici e parcă o altă lume..., un alt timp şi totul miroase a pace! comentase el.

Merseseră şi la vila Rogoz. Aici a trebuit să bea fiecare câte un pahar cu vin, care-i încălzi şi-i înveseli şi mai mult. Victor făcea mici filmuleţe. Iar apoi, luară tot satul la rând...

Silvia se îngrijorase puţin, la început, căci nu ştia dacă versurile ei vor fi bine primite de săteni. Dar toată lumea le cerea să mai cânte, să mai cânte - iar ei obosiseră puţin... Fără să mai dea socoteală nimănui, Cora îl luase de braţ pe Vladimir, pierzându-se de Doru. Studentul se prefăcea că nu observă, iar Doru - nici nu era interesat de asta. Cânta într-o doară colinde şi scăpăra priviri spre Alexandra, care, parcă înţeleasă cu Vladimir, nici nu-l privea.

Se întunecase şi încă mai aveau de colindat.

- Mergem chiar la tot satul? Mai ales că ei nu ne ştiu? îl întrebă Marcel pe vătaf.

- Mergem, mergem, aşa se face aici. Mai e loc în tolbe? râse el.

- Mai e... de-un şir de cârnaţi, glumi Victor. Mai puteţi cânta, fetelor?

- Da, dar nu prea mult. Dar mai cântăm, că e aşa frumos! îi răspunse Silvia.

Cora nu prea cântase, că nici nu ştia bine nici versurile, nici melodiile, dar părea fericită. Era într-adevăr? Dumnezeu ştie! Profitând de întunericul de la colţul unei case, Doru prinse mâna Alexandrei. Aceasta tresări şi-l privi cu reproş. Chiar dacă nu-i vedea clar faţa, Doru sesiză supărarea fetei, dar nu-i dădu drumul. Ea vru să se smucească, el îi prinse şi mâna cealaltă. După câteva secunde, fata nu se mai împotrivi şi începu să plângă încet. Doru o strânse la piept şi-i spuse doar atât:

- Iartă-mă, iartă-mă.

Spre miezul nopţii ceata de colindători îşi termină colindatul. Cu desăgile pline, osteniţi şi foarte fericiţi, ei se îndreptară spre casa doamnei Ana, care le spusese că-i aşteaptă, oricât de târziu.

- E o noapte în care fie te culci mai târziu, fie nu te culci deloc, le mai spuse Vladimir pe drum. Cerurile sunt deschise şi se spune că în noaptea asta nu te muşcă niciun câine, chiar şi din cei răi. O să stăm de poveşti, până ne apucă picoteala. Acum să vă văd: sunteţi maeştri la cântat, dar sunteţi tot aşa şi la vorbă?

- He, he - răspunse Matei, ne-om întrece, prietene! Propun ca fiecare să spună o poveste. Adevărată, imaginată, treaba voastră. Cea mai frumoasă poveste - o alegem - să câştige..., ce să câştige?

- Cel mai mare şi mai frumos colac împletit..., spuse Diana.

- Nu-i destul. Să câştige... pe lângă inima cui îi place, îi plătim toţi o excursie în doi de Revelion! Ei? Unde vrea el! Sau ea... Nu sună bine? îi provocă Matei.

- În doi..., ei, fie, să facem aşa, acceptă Vladimir. Apoi acceptară şi ceilalţi, oboseala pierindu-le ca prin farmec.

Unii săteni se miraseră de neaşteptata şi frumoasa ceată ce le venise la colindat, pe lângă celelalte, obişnuite, ale satului. „A, prietenii tăi, Vlade...", îi spuseseră ei lui Vladimir. „Or sunteţi de pe la televizor?", îi întrebase o bătrânică ce le dăduse ca plată un şirag de covrigi, pentru colindat.

- Nu, mamaie, dar suntem de la oraş, o lămurise Marcel.

- Păi cum, la oraş se umblă în costum ţărănesc? îi mai întrebase bătrâna.

Grupul izbucnise în râs... în loc de alt răspuns.

 


 

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     
 
Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Retour à l'accueil

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article