Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXXV

pt-roman.jpgCapitolul   XXXV

 

 

 

 

Pregătiri. De toate felurile, pe toate planurile. „Cei ce pleacă departe" (adică grupul nostru de colindători) s-au spovedit şi urmează să se împărtăşească duminică; vor fi la biserica din Valea Codrului atunci.

Matei a vorbit cu doamna Emilia... cam aşa (s-a dus personal în vizită, luni seara):

- Bună seara, doamnă Emilia, am trecut să văd ce mai faceţi... şi să vă transmit salutări de la ai mei...

- A, poftim Matei, chiar mă gândeam că n-ai mai dat de mult pe la noi. Şi, cum se apropie sărbătorile..., ia să vedem, ce aveţi de gând anul ăsta?

- Nu ne-am propus mare lucru..., o să învăţăm nişte colinde - unele compuse de Silvia, mă refer la versuri -  şi încercăm un Crăciun tradiţional, în satul Valea Codrului. Cunoaştem acolo pe cineva... Ce ziceţi, o lăsaţi pe Silvia? Cu grupul? Vor veni şi Diana cu Victor, se întorc de sărbători!

- Aha, deci aţi plănuit totul, iar. Ştii care-i norocul vostru? Că sunteţi mari de-acum şi nu mai stau să mă opun vouă, din moment ce nu e ceva ieşit din comun... Nu sunt din cale-afară de încântată că Silvia nu va fi în familie... Hai, am zis da, da să fie! Merg şi ai tăi, Matei?

- Sigur, şi ai mei, şi Onu, cu toţi. Vineri am vrea să plecăm, ca să ne implicăm în toate pregătirile. Credeţi că e prea devreme? o întrebă preventiv Matei.

- Mda..., cam devreme. Când vă întoarceţi? Măcar de Anul Nou o să fiţi acasă?! Aşa sper! Mmm... De Anul Nou vă invităm la noi... pe ai tăi, pe tine... Că noi nu plecăm nicăieri. Cu condiţia asta, deci.

- Ne întoarcem, probabil, pe 28 - 29. Cum doriţi, vom fi aici pentru Anul Nou...

- Păi, ne-am înţeles atunci. Silvia, să vii şi să-mi spui de toate câte trebuie la drum. Ce să-ţi cumpăr, ce să-ţi iei şi tu... Timpul e scurt. Și daţi telefon, în fiecare zi, să ne spuneţi ce şi cum...

- Am făcut o listă, mamă, apăru şi Silvia, bucuroasă. Cu strictul necesar.

- Atunci adăugăm la ea, peste acest strict necesar..., vino încoace, să vedem...

Matei le lăsă, răsuflând uşurat. A fost mult mai bine de data asta!

- Ah, şi poze, multe poze să faceţi! adăugă doamna Emilia către Matei.

- Nicio problemă! Se subînţelege, şi telefoane, şi poze, confirmă Matei, înainte de a pleca.

Rezervaseră locuri la maxi-taxi, pentru vineri. Urma să ajungă spre seară, mai ales că acum se întuneca repede... Doamna Ana avea unele emoţii: să-şi revadă casa - avea impresia că a plecat de un an - ; drumul va fi bun? Nu va ninge? Îşi reprimă grijile, gândindu-se că „va fi bine, cu ajutorul Maicii Domnului". Iar doamna Maria primise jumătate de porc de la ţară şi prepara cârnaţii, toba..., pe care le luau cu ei.

- O să încapă toate bagajele la maxi-taxi? întrebă Matei joi seara. Parcă se adună tot mai multe, şi fiecare va avea...

 

Străin de preocupările grupului, Doru era stresat de altceva - ştim, de carte. Citise prima parte, cu greu. „Oare câte fişe trebuie să fac? Am deja cinci. Joi trebuie s-o prezint. Joi. Joi. O să termin? Cum de numai eu sunt stresat? Ceilalţi or fi citit deja? Ia s-o sun pe... Pe cine? Că Alexandra n-o să vrea să stea de vorbă cu mine. Da, pe Silvia. Chiar dacă..."

- Alo, Silvia? Doru sunt. Bună. Ştii, am sunat...

- A, mergi şi tu? se grăbi Silvia, care nu se gândea decât la împachetări, conform listei...

- Să merg? Unde? Eu mă gândeam la carte, ştii, recenzia. Câte fişe crezi că ar trebui să fie făcute? Nu neapărat pentru nota zece, dar măcar un opt, acolo... Tu câte ai făcut?

- A, recenzia... Uitasem. La noi s-au citit de ieri. Unii au avut mai multe fişe scoase, dar nu i-a lăsat doamna să le citească, le-a luat la verificat şi i-a pus să povestească pe scurt. Da, oral. Notele a zis că ni le va da şi ni le va trece după vacanţă, ca mai întâi să citească fişele. Va fi o medie între prezentarea orală şi cea din fişe. Eu mi-am ales o carte mai subţirică, am citit-o şi fişat-o într-o seară. Am scăpat!

- Da, tu da, dar la mine e mai complicat. Şi nu mă apuc acum de altă carte... Mersi că mi-ai spus procedura. Of... N-au fost şi colegi care să nu fi făcut deloc? Sau a reuşit să-i verifice profa pe toţi? se gândi brusc Doru.

- Ah, au fost doi. Şi doi au luat. Pe loc. Deci, nu te sfătuiesc. Nu toţi au apucat să facă prezentarea orală, dar la toţi le-a luat fişele. Unii vor mai prezenta şi după vacanţă..., îl lămuri Silvia, răbdătoare.

- Da, înţeleg. Un doi mi-ar lipsi... E clar, tre să trag tare. La noi e doar aceeaşi profă, vor fi aceleaşi reguli... Naşpa. Şi voi unde vă duceţi? Plecaţi cu grupul la munte? se mohorî el şi mai mult.

- Da..., la munte..., la doamna Ana. Crăciun tradiţional, cu costume populare, cu colinde. (Silvia nu ştia dacă să-l invite sau nu şi pe Doru, dată fiind implicarea inevitabilă a Corei...).

- Unde? Într-un sat? Ce fază! Mie Matei nu mi-a zis nimic... De când o coaceţi? M-aţi exclus? se înfurie el, conştientizând totuşi că, pe undeva, singur se separase de ei.

- Nuuu, poţi veni..., dar...

- Lasă, am altele pe cap. Mersi de toate informaţiile. Chiar mi-au fost de folos. Şi drum bun, urează-le tuturor Crăciun fericit din partea mea! zise Doru, închizând.

„Acum, la treabă. După aia mă voi gândi ce să fac de Crăciun.", se calmă el. „Deci Marcellus a plecat spre fortul Minoa cu Demetrius. Ce chestie şi pe vremurile alea, să existe sclavi! Doamne fereşte! Să fii mai întâi într-o familie cumsecade, eventual bogată, şi să te trezeşti vândut, smuls din sânul ei, ca un animal. Horror! Și unii chiar au trecut prin asta! Ce vremuri... Și se închinau la zei... Ciudată rău era lumea pe-atunci. Iar fetele, tot fete. Plângeau, se îndrăgosteau... nimic nou." Imaginându-şi-le pe Diana şi pe Lucia (personaje feminine din romanul „Cămaşa lui Hristos") plângând la plecarea lui Marcellus cu galera, Doru se gândi şi la Alexandra. O văzuse de câteva ori plângând şi îl mişcase. Era foarte frumoasă Alexandra. Dar şi Cora, nu-i vorbă. „Gata cu gândurile la fete, astea nu-mi fac bine", se opri el şi continuă să citească despre Marcellus şi Demetrius...

 

Cum a aflat Cora de plecarea grupului la Valea Codrului? Întâmplător, dând un telefon Sorinei, s-o mai întrebe de sănătate? Sau de la Diana? Cine ştie... Cert e că ştia şi înţelegea că nici ea, nici Doru nu au ce căuta acolo. Oricum, era vorba de un sat... amărât, cine şi-ar fi dorit să se ducă acolo? Ea, în niciun caz. Totuşi, îi plăcea ideea de grup, iar totul suna ca o aventură. Se zbuciumă, neştiută de nimeni, în timp ce se gândea şi la alte variante pentru sărbători. „Cu unchiul, cu Doru... cam plictisitor. Cu ai mei, de Crăciun. Mmmm... N-am ce face. În niciun caz n-o să mă duc cu Doru, singură, undeva. Ar fi culmea." Fără să mai stea pe gânduri, îl sună pe Matei.

- Alo, Jder? Cora.

- Bună..., nu mai sunt nici Jder, nici Jder Albastru, de mult, nici Pestriţ, nici... Doar Matei, o făcu el pe seriosul. (Se mira, în sinea lui, că simţea o bucurie la auzul vocii Corei). „În fond, e prietena noastră. O judecăm prea aspru, cred."

- Ei, fie. Uite ce e, Matei. Tu ştii că eu sunt directă. Am aflat de... planul vostru pentru Crăciun şi mă întrebam dacă nu aveţi nevoie, cumva, de ajutorul meu, măcar pentru transport. Ai mei mi-au făcut cadou un Jeep şi am carnet de câteva luni bune - de cum am împlinit vârsta, am dat de carnet. Vreţi să vă duc eu din bagaje?

- Mă surprinzi mereu, Cora. Totuşi, nu cred că ai experienţă la volan, pentru un drum lung, pe timp de iarnă. Chiar am avea nevoie, dar... Am comandat locuri la maxi-taxi. Plecăm mâine.

- Nu vreau să vă încurc, scuze. Experienţă am, prin Bucureşti, drumuri la Constanţa... Dar dacă aţi rezervat deja..., dădu ea înapoi.

- Uite, o să mai vorbesc cu... „organizatorii" şi dacă nu ne descurcăm la bagaje, te sun mai târziu. Matei începu să tuşească... Cred că doamna Ana nu s-ar supăra dacă ai veni şi tu, cu Doru, spuse el, încet.

- N-am sunat să mă autoinvit, deşi, până la urmă, aşa a ieşit, continuă sirena. Țineam însă... voiam să vă spun că sunt prietenă, că puteţi apela...

- Tocmai, dacă e cazul, chiar o vom face. Te sun eu mai târziu. OK?

„Of, Jderul nu mai e Jder; ce mai e ce era?" se întristă Cora. Acum chiar că îşi dorea să meargă la Valea Codrului. Ceva îi spunea că acolo va avea experienţe nebănuite - şi nu neapărat legate de latura amoroasă... sau de ce nu? Într-adevăr, după câteva minute, Matei o sună şi îi confirmă că aveau nevoie de ea..., că nu se descurcau cu bagajele, că ar fi fost bine să le poată lua în maşină pe doamne (Ana şi Maria) şi pe Onu, ca şi pe Doru (iar săracul Doru habar nu avea ce i se coace...), că nu era o problemă cu cazarea - doamna Ana deja dăduse telefoane la prietenele ei din sat etc. etc.

- Ți-am spus că aş fi încântată! se emoţionă Cora de-a binelea. Mâine, la ce oră? Bun. Trec eu pe la voi şi vă iau. O să fiu cu Doru. Dar... Alexandra?

- Alexandra a înţeles deja, fu scurt Matei. Ar mai fi un amănunt: dacă vrei şi să mergi cu noi la colindat, să-ți faci rost de un costum popular. În rest, te descurci tu...

- Nu ştiu dacă..., dar o să-mi fac rost. Bine că mi-ai spus. Pe mâine, zise ea, închizând.

 

În graba pregătirilor şi a anunţurilor (Cora le spuse alor săi de plecarea neaşteptată, fără să le dea prea multe amănunte), ea uită de Doru.

 

Doru terminase de citit cartea, de fişat, o prezentase joi cu brio şi scăpase de acest mare „stres". Până la urmă cartea îi plăcuse, mai ales că încercase să se transpună când în pielea lui Marcellus, când în a lui Demetrius, dar mai mult în a lui Marcellus. Fusese chiar mişcat de evoluţia personajelor şi de explicaţiile autorului vizavi de religia creştină. Nu i-o înapoie lui Matei, ci o răsfoia la anumite pagini. Fusese atât de prins cu recenzia, încât nu mai vorbise cu Cora, cu Matei, cu nimeni. La sfârşitul orei de română, fu felicitat de Alexandra pentru „pledoarie". „Da, mersi..., a fost o experienţă", mormăi el. Apoi îşi zise: „Cred că am început să gândesc prea mult şi nu mai ştiu ce vreau. Parcă Matei a trecut prin aşa ceva şi o discuţie cu el m-ar ajuta. Poate. Dar ceva scârţâie - oare eu nu sunt în regulă?" Avu însă impresia că Alexandra s-a răcit de el, că nu mai e aşa afectată dacă el îi întoarce spatele. Și asta nu-i convenea. De fapt, ce îi mai convenea? Evită, deocamdată, discuţia cu Matei, pentru că era supărat - lui nu i se spusese oficial de plecarea grupului.

 

Joi spre vineri, pe la unu noaptea, Cora îşi aminti de Doru şi-l sună, să-i spună de plecarea de a doua zi. Ups! Doru avea telefonul închis. Aflată într-un impas neaşteptat, Cora, fireşte, nu renunţă la idee. „Va merge şi Doru, orice-ar fi. Eu nu voi bâzâi pe-acolo singură..."

 

În fine, plecarea. După plan, Cora cu Doru, doamna Ana, doamna Maria, Onu şi zeci de bagaje; restul grupului cu maxi-taxi. Cora avea să ajungă înainte, pleca în avans cu o oră. Iar locurile rezervate suplimentar pe maxi-taxi... dacă nu aveau să se ocupe de către alţi doritori de ultimă oră, le plăteau ei, în plus. Jeepul era pe drum, când Matei abia urca bagajele rămase în maxi-taxi.

- Bună ziua, mai aveţi cumva vreun loc, pentru Valea Codrului? se auzi o voce de tânăr, discutând cu şoferul.

- De, băiete, azi ai noroc. Avem. Altă dată, să suni din timp. Urcă! îi spuse şoferul.

În maxi-taxi, Matei ocupase bancheta din spate, ca să n-o lase pe Alexandra stingheră (doar bancheta din spate avea patru locuri, celelalte erau grupate câte două sau câte unul). El stătea între fete, iar lângă Alexandra, la fereastră, rămăsese un loc liber. Acolo se aşeză tânărul „norocos".

- Se poate? întrebă el, încercând să-şi facă loc.

- Sigur..., poftim, se înghesui puţin Alexandra.

După câteva minute, microbuzul porni. Se umpluse. Şoferul lăsă radioul deschis, în surdină. Între pasageri începură micile discuţii de călătorie sau, după caz, o mică moleşeală, lectura unui ziar... etc. Silvia puse capul pe umărul lui Matei şi aţipi. Dormise mai puţin, avusese de împachetat şi de discutat pe îndelete cu mama ei, care ţinuse să-i puncteze unele lucruri.

- Draga mea, îi spusese ea, să ştii că nu mai am nicio obiecţie privind prietenia ta cu Matei, şi nici măcar cu faptul că te duci la biserică şi ţii post (ba chiar şi pe taică-tu l-ai corupt...), dar te rog ca tot ce faci, să faci pe faţă, să ştiu şi eu. Nu mă exclude din... viaţa ta. Poate eu am alte convingeri decât tine, am trăit în alte vremuri. Dar îţi vreau binele şi doresc să fim prietene. Am văzut eu, Matei e un băiat de viitor. În plus, în ziua de azi nu te mai întreabă nimeni din ce familie provii..., iar ai lui cred că sunt oameni cumsecade. De aceea vreau să-i cunoaştem personal, de Revelion. Un lucru te-aş mai ruga, ca să fiu pe deplin liniştită: nu te purta ca şi cum o să te măriţi cu Matei. Poate că aşa va fi, dar poate că nu... Sunteţi încă extrem de tineri şi viaţa e imprevizibilă. Acordă-ţi şi ţie, şi lui, o oarecare libertate, ca să cunoaşteţi şi alte persoane, ca să fiţi siguri că...

- Am înţeles, mamă, intervenise Silvia, uşor supărată. Nu e greşit ce-mi ceri, dar, crede-mă, nu voi provoca în niciun fel „situaţii de libertate", cum le spui tu. Dacă se vor ivi, dacă vom cunoaşte şi pe alţii, foarte bine. Dacă nu sau dacă nu vom fi interesaţi de alţii în scopuri matrimoniale (ha ha) - asta e.

- Desigur, draga mea. Ai ambalat bomboanele Capricio? schimbase doamna Emilia vorba, ca să nu-şi supere fata.

Dănuţa, sora Silviei, ar fi vrut şi ea să meargă, iniţial, la Valea Codrului. Dar când auzi de colinde şi de costum popular, îi scăzuse elanul. „Ce, să învăţ versurile soră-mii? Ce-am înnebunit? Și să mă înfofolesc cu haine vechi? Măi, voi aţi dat în mintea bătrânilor, nu vă înţeleg. Mai bine cu babacii, acasă poate îi conving să-mi ia totuşi un câine de rasă, de Crăciun! Sâc!" mormăise ea, destul de tare, ca s-o audă şi Silvia.

Rememorând acestea, legănată de maşină, Silvia aţipi de-a binelea. Între timp, Alexandra îl întrebă pe Matei despre detaliile venirii Corei şi a lui Doru. Matei îi informase scurt, pe toţi, la maxi-taxi, despre noutăţi.

- Mi-a dat Cora telefon. Ea s-a oferit. Iar noi chiar ne gândeam cu bagajele. Ai văzut şi tu, la maxi-taxi n-ar fi încăput toate. Abia câteva, adică doar ce nu a intrat nici în maşina Corei, le-am pus aici. Chiar a fost nevoie de ajutorul ei, încercă să se scuze Matei, jenat. Nu voia să-i pricinuiască vreo suferinţă Alexandrei.

- A, înţeleg. Doar că a fost aşa neaşteptat, am rămas cu gura căscată. Ha, ha, am vrut să mă supăr puţin, dar până la urmă chiar sunt curioasă cum va fi, cum vor arăta Doru şi Cora împreună... Nu mi-i pot imagina ca iubiţi, să ştii. Mi se pare o încercare nereuşită „idila" lor. În fine..., nu pentru chestii sentimentale am dorit să merg acum cu voi. Ci să mă gândesc mai mult la Crăciun, la tradiţie. Aşa că ei nu mă vor împiedica, stai liniştit. Nu neg, poate voi avea unul sau două momente nostalgice, dar n-am să stric cheful nimănui. Am să-mi impun şi..., bravă Alexandra, cu vocea tremurată.

Matei îi strânse mâna, protector. Of, nu poţi evita uneori nefericirea altora. Nu le poţi rezolva pe toate, perfect.

Tânărul de lângă Alexandra ascultă, fără să vrea, discuţia, în timp ce privea concentrat pe geam. Douăzeci de ani, student la Politehnică, anul II, Vladimir mergea la bunicii din Valea Codrului, pentru sărbători, ca în fiecare an. Înalt, blond şi slab, timid în raport cu fetele şi îndrăzneţ în raport cu... calculele şi proiectele inginereşti. Chiar şi faptul că trebuia să stea atâtea ore lângă Alexandra (vreo cinci) îl stânjenea; îi părea rău că nu avea căști la urechi, ca să nu mai audă conversaţia ei cu Matei. Însă, treptat, începu să o simpatizeze, înţelegând în linii mari despre ce era vorba. („Va fi de sărbători cu iubitul ei, dar văzându-l cu alta. Neplăcut.")

Nu ştia Vladimir că bunica lui era una din prietenele doamnei Ana, cu care aceasta vorbise, şi că o parte din musafirii bucureşteni aveau să fie cazaţi în casa bunicilor lui... De unde să ştie? Cum să-şi imagineze? Viitorul nu e în mâinile noastre, oricâte planuri ne-am face.

 

 


 

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     
 
Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Retour à l'accueil

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article