Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXXIII

pt-roman.jpgCapitolul  XXXIII

 

 


A doua zi, la ora de Religie, profesorul cel tânăr fu întrebat de Alexandra ceva ce nu avea legătură cu lecţia propriu-zisă. „Domnule profesor, ne puteţi povesti cum a fost prima dvs. lecţie predată, la Religie? Vă rugăăăăm... De fapt, zise ea, privind în jur, la colegii care nu înţelegeau de ce i-a venit să întrebe aşa ceva, dar care se bucurau că se face pauză la... lecţie - vă roooog...".

- Atunci, restul lecţiei îl veţi citi singuri din manual. Şi conspectaţi, pentru data viitoare..., le spuse profesorul, pe un ton voit sever.

- Siiigur, spuseră cei mai mulţi.

Doru căscă ostentativ, plictisit. Îşi strecură galena în ureche şi porni muzica la mp3 player, fără ca profesorul să observe.

- ... A fost acum câțiva ani... Pe atunci nu predam la liceu, ci la şcoală generală. Trebuia să ţin o lecţie „demonstrativă", aşa s-a întâmplat, cu „asistenţă". Adică era o clasă de-a doua şi pe scaunele din spate stăteau învăţătoarea clasei şi un părinte inspector de Religie. Eu aveam de predat despre Patimile Mântuitorului, aşa era... (Matei, în timp ce profesorul povestea, îşi aminti de vremurile acelea, când se uitase cu Silvia la filmul „Patimile lui Hristos", şi de primele mesaje ale Prietenului... Dar Silvia nu era aici, ca să-şi amintească, ea fiind elevă, după cum ştiţi deja, la o clasă paralelă din acelaşi liceu. „Nu-i nimic, îi voi povesti eu...", gândi Matei, zâmbind.)

- Nu mai predasem niciodată. Aveam emoţii şi nu ştiam dacă vor înţelege copiii ce le prezint. M-am gândit să le aduc şi icoane cu Mântuitorul, şi o Cruce..., le-am cântat şi un colind cu Răstignirea. În fine, le-am explicat cât de bine am putut, mai ştiau şi ei câte ceva de la părinţi..., iar la sfârşit le-am citit şi din Biblie. Când am ajuns cu lectura la momentul acela, când Hristos Și-a dat sufletul în mâinile Tatălui Ceresc, zicând: „Săvârşitu-s-a", am avut un moment de graţie...

Profesorul tăcu. Era o linişte deplină. Doru, care nu ascultase decât frânturi, atent mai mult la muzică, crezu că a fost depistat. Într-un gest de copil surprins cu mâța-n sac, îşi scoase iute galena şi închise aparatul. Profesorul văzu, dar nu strică momentul.

- Atunci, am avut impresia că retrăim momentul morţii Domnului. Şi că toată lumea plânge, continuă el, încet. O secundă, două, nu ştiu câte - am crezut că şi elevii, şi asistenţa plâng. Şi am început să plâng şi eu. Nu hohoteam, evident, doar îmi curgeau lacrimi. Am văzut cum elevii îşi ţin respiraţia. Am închis ochii şi instantaneu mi-am dat seama că numai eu plâng, dintre cei de faţă. Atunci m-am calmat, am continuat lecţia, şi la sfârşit elevii au făcut roată în jurul meu şi m-au întrebat de ce am plâns. Mi-au spus că am povestit frumos, că sunt impresionaţi. Cuvintele lor m-au încurajat, ca şi ale doamnei învățătoare şi ale părintelui inspector... Aşa a fost începutul... Greu şi frumos.

- Vă mulţumesc foarte mult că ne-aţi povestit, în numele întregii clase, se ridică Alexandra, privind spre Doru cu reproş. Poate acum, că se apropie Crăciunul, ne veţi învăța colinde pe care nu le ştim?

- Sigur, sigur Alexandra. De săptămâna viitoare. Poate facem un mic cor. Dar nu ştiu dacă aveţi timp, pentru ceva suplimentar, că sunteţi an terminal... Vom mai vedea.

 

Matei se gândea la momentul Răstignirii Domnului, acasă, în camera lui. Apoi, legătura în mintea lui se făcu... cu icoana Sfântului Nicolae, cea primită de la Silvia şi aflată în camera lui, care îl ajutase la ananghie. Mica lui icoană făcătoare de minuni. „Și vine ziua Sfântului Nicolae..." O bucurie mare îi inunda sufletul, acum lămurit, după o căutare a fericirii şi după o cercetare a adevărului. „Frumuseţea este că totul se leagă: Fericirea, Iubirea, Adevărul... - totul. Dar undeva se ascunde şi suferinţa pe pământ." Atunci văzu mental chipul trist al Alexandrei; chipul îndărătnic, cu ochii verzi, tulburaţi, al lui Doru; chipul îmbufnat al Corei..., însă la sfârşit îi apăru chipul calm al părintelui Pavel. „Toate se pot rezolva...", finaliză el, trecând la învăţat, pentru teza la informatică.

 

Sâmbătă, 29 noiembrie. Petrecerea Corei, în vila domnului Aricescu. Cora, în rochie lila, mulată, scurtuţă, cu spatele gol. Ochii ei par negru-gri acum. E machiată, a fost la un cabinet cosmetic. Arată superb. Dar în sufletul ei, sub zâmbetul curtenitor, mocneşte neliniştea. Invitaţii ei sunt din familie. Adelin a venit neinvitat, cu gândul să-i facă o surpriză. I-a adus un portofoliu realizat de el, cu cele mai reuşite fotografii ale Corei, de când o ştie el. Adelin e foarte elegant, dar pe fugă, ca întotdeauna. Are noi proiecte de realizat, pentru diferite firme: de reclamă, pentru Internet...

- Să vii tu în ţară şi să nu-mi dai semne, să nu-mi spui nici de petrecere..., o scrută Adelin. Hai, fii sinceră. Te-ai plictisit de insistenţele mele... Sau ... altcineva?

- Ady, nu e momentul să vorbim acum despre asta, între musafiri. Poate mâine... Și tu oricum ai multă treabă - nici de tine n-ai timp. Poftim..., o bere fără alcool, că eşti cu maşina. O cremă englezească?

- Eşti rece, rece ca o englezoaică sadea, constată el. Te-ai schimbat. Entuziasm, zero. Bine, mai vorbim. Prefer un ceai cald, unei beri reci. Şi... doar am trecut, să-ţi urez bun venit.

- Iartă-mă, e o perioadă de ... reintegrare. O să-ți dau eu semn, când..., clipi Cora, cu unele remuşcări.

Atunci intră Doru. Prea elegant, vrând să pară dezinvolt într-un costum nou, cu flori în mână. Se simţea... stingher. Dar voise să încerce, neapărat. Când o văzu pe Cora, atât de frumoasă, într-un stil atât de modern, se aprinse. Abia apoi îl observă, cu stupoare, pe Adelin.

- Ce faceţi? Pentru tine, Cora..., zise el, înmânând florile.

- Bună..., ce surpriză..., glumi Adelin, uşor enervat. Doar tu? Restul nu? întrebă el, bănuitor. Să nu-mi spuneţi că v-aţi dat întâlnire fără ca eu... Cora?

- Ah, nu, vorbi repede Cora, ascunzându-şi faţa în flori (deşi nu-i plăceau deloc tuberozele) - Doru a venit să-mi ureze bun venit în numele grupului - care, închipuie-ţi, n-a ajuns aici pentru că... e post.., ha, ha, ha! Ce chestie... Fii liniştit. Deci, o să te sun eu, da?

- Bine, am înţeles. Chiar vreau să vorbim mai ... clar. Nu-mi place să fiu a cincea roată la căruţă. O.K. Am plecat. Salutări unchiului, părinţilor, etc. etc.

Adelin se retrase, convins că nu e în regulă cu Cora. Iar Doru... nu ştia ce gândeşte Cora despre el.

- Vino, îi zise ea lui Doru, hai cu mine.

Ieşiră din mijlocul invitaţilor - care se întreţineau despre moda din Anglia, plus afaceri, şi care nici nu se aşteptau, de altfel, ca sprinţara Cora să stea cu ei... - şi urcară la etaj, unde se afla o cameră largă (cât un apartament întreg, de bloc... obişnuit), cu un perete numai geam. Geam şi beculeţe mov-închis. În cameră se afla o canapea albă, în spirală, iar pe un perete lateral, un bar cu fel şi fel de băuturi.

- Cu ce te servesc? A..., scoate-ţi sacoul şi cravata, fii mai lejer. Aşa. Îţi pregătesc eu, specialitatea casei. Ce mai faci? Ce-ai mai făcut?

- Ooo, la fel de directă ca întotdeauna. Asta e super. Dar tu, cu Adelin? contracară Doru, deşi transpirase puţin..., că nu ştia în ce ape se scaldă. (nici el, nici fata)

- Ah, sunt prea rapidă pentru tine? Cu Adelin, nu te-ai prins? E out. E punct. Tu... parcă erai cu Alexandra, nu? Sau... v-aţi certat? Îmi amintesc că aţi avut nişte despărţiri...

- Nu ştiu dacă ne-am despărţit definitiv. Încă mă atrage, fu sincer Doru, sorbind cocktailul Chimayo, pe care i-l preparase Cora (pe bază de tequila...). Se aşezase pe canapea şi privea luminiţele camerei.

Cora muşcă o bezea, privindu-l pe Doru din spate. De ce venise? De ce se bucurase că vine el? De ce îl chemase sus? De ciudă? Veni în faţa lui şi îl privi cu atenţie şi maximă... obiectivitate, atât cât se putea, în penumbră. Era chiar simpatic. Suplu - musculos, părul şaten i se mai închisese puţin, ochii verzi îi scânteiau. Nu-l prindea extraordinar costumul... - "dar să vedem cât de spiritual e...", concluzionă ea.

Doru se străduia, din contră, să nu se uite cu atâta atenţie la Cora, ce-i dădea şi lui, ca şi multor altora, o senzaţie de ameţeală... Îşi dădea seama că e „testat" şi n-ar fi vrut să cedeze de la bun început. Cora era ca o piatră preţioasă. Sclipitoare, dură, rece. Poate de aceea, fascinantă.

- Povesteşte-mi ce-aţi mai făcut în ţară. La mine: studii, conferinţe, cursuri..., scurte întâlniri la partide de biliard cu colegii. Cam atât. Dar voi? Sigur aţi făcut mai multe. Cu formaţia muzicală ce s-a ales?

- Păi..., formaţia a fost atunci, pe moment. Câteva încercări ulterioare de colaborare cu o casă de discuri..., nu prea reuşite. Iar când a plecat Diana în America, parcă s-a dus şi „suflul" muzical. Ea trăgea de toţi. Și-a văzut, deci, fiecare de ale lui, mai mult pe perechi.

Cora se încordă. Doru percepu asta.

- ... Da, Matei cu Silvia, Sorina cu Marcel. Ei au fost şi sunt (!) cei mai statornici. Eu cu Alexandra..., când şi când. Iar Victor..., la început a fost distrus, fără Diana. Era disperat. A căutat o bursă în America. După câteva luni, a găsit. S-a dus şi el acolo. Nu e în acelaşi oraş cu ea, sunt la ceva kilometri distanţă, dar se văd săptămânal. Comunicăm şi noi cu ei, pe mess. Sunt relativ fericiţi şi nu ştim când se vor întoarce. Poate acum, cu criza asta economică... Sigur se vor întoarce cândva, oricum.

- Ah, da, Victor şi Diana... Barbie girl..., simpatici. Și, altceva? Doar şcoală? Aţi mai fost la mare?

- Da..., de fapt eu nu m-am dus. S-au dus ei, fără mine, vara trecută. Dar nu chiar la mare. Ci în Deltă. Undeva, lângă o mânăstire cu moaşte de Sfinţi - aşa am înţeles. Lor le-a plăcut. Eu... am fost în Grecia, se bâlbâi Doru.

- Îmi ascunzi o nemulţumire. Nu mi-ai spus ceva important. Şi nu am înţeles. Vă mai întâlniţi cu toţii? La poante? La altceva?

- Dă-mi şi mie o clementină. Mersi. ... Știi, ei sunt acum religioşi. Duminică de duminică merg la slujbe. Se spovedesc în fiecare post. Ţin post. Cred în moaşte. Se închină. Nu că eu nu m-aş închina, dar nu ca ei. Îmi par exageraţi. Deci cu ei nu te poţi înţelege - sau da, ei te acceptă, dar tu nu-i înţelegi, decât dacă faci ce fac ei. Nu mai au timp de alte întâlniri, cel puţin nu în grup. Ha, ha, ... se întâlnesc când stau la rând să se închine la moaşte. Şi la liturghie. Nu cred că e genul tău aşa ceva. Te aşteptai?

- Drept să-ţi spun..., am crezut că e o toană şi că le-a trecut. Ha, ha... la mânăstire... Ce chestie. Și Matei? nu se abţinu Cora.

- Matei... e liderul grupului. Se putea altfel?

Uşor dezamăgit de discuţie, Doru fu cât pe ce să găsească o scuză, să plece. I se părea clar că sirena nu simte vreo atracţie pentru el. „Sunt un simplu informator", gândi el. Simultan, Cora făcea calcule. „Da, Alexandra nu ar fi deloc încântată. O să mă mai gândesc. Între Doru şi Adelin, cred că îl prefer pe Doru. Pare mai înfipt..." Întâlnirea trecu, însă, fără o decizie finală. Aparent.

 

Timpul îi scăpă iar printre degete pe prietenii noştri. Vineri, pe 5 decembrie, se adunară cu toţii acasă la Matei, unde se afla acum şi doamna Ana. Sorina, Marcel, Alexandra, Silvia... Doru nu venise. „Mă duc la dentist", le spusese el. De fapt, se întâlnea cu Cora, în oraş. Sirena îl sunase.

- Să știţi că am fost la Biserica Sfântul Gheorghe Nou şi am sărutat mâna Sfântului Nicolae, i se adresă Marcel doamnei Ana, care se odihnea pe canapea. Dânsa se simţea mult mai bine, dar era în permanenţă răsfăţată şi menajată de toţi.

- Da, voi, aici, în Bucureşti, aveţi multe sfinte moaşte, la doi paşi... La noi în sat e doar o biserică veche, trebuie repictată şi renovată cu totul. Vin la slujbă mai mult băbuţele. Ca mine. Ce să-i faci, sat sărac. Aici or fi şi altfel de oameni, le mărturisi doamna Ana.

- Aşa e. Nici nu le ştim pe toate, de-abia am aflat de câteva. Și am auzit că sunt altele (moaște) care se vor mai aduce. Nu ajunge, însă, ca să avem sfinte moaşte, mai trebuie şi credinţă, şi rugăciune..., adăugă domnul Virgil. Dumnealui se refăcuse, redevenise faianţar şi zugrav, angajat la o firmă de amenajări interioare. Se străduia să nu ia şi comenzi în afara serviciului, să nu se forţeze. Câştiga binişor şi îşi făcea meseria cu maximă seriozitate. Cu toate acestea, nu se descurcau prea bine cu banii, creşterea salariului nu acoperea inflaţia... La limită, niciodată nu le rămânea un ban în plus. Matei nu fusese lăsat să-şi mai ia jumătate de normă, la niciun serviciu. „Anul ăsta, chiar nu. Apar destule de făcut, şi aşa. Ai de învăţat.", fusese ultimul cuvânt al domnului Virgil. Mai câştiga ceva doamna Maria, din croitorie, când avea timp. Însă... ce atmosferă de linişte şi armonie în casa lor!

De câtăva vreme, cei rămaşi din grupul clubiştilor de altădată preferau să vină la Matei, mai ales dacă vremea nu era propice pentru plimbare. Tot vineri, seara. Stăteau de vorbă, se uitau la un film pe DVD, îşi croiau planuri. Nimic deosebit şi, totuşi, era adunarea împreună care îi atrăgea. Doru nu voise să vină. Şi nu-l bătuseră la cap. Nimeni nu ştia că el acum e prieten cu Cora.

- Dacă doriţi, mâine după slujbă vă invităm la noi, le zise tinerilor doamna Maria. O să vă pregătesc peşte, că e dezlegare. Sau poate aveţi aniversări în familie, ce ştiu eu...

- Venim, venim, se bucură Marcel. Vii, Sorina?

- Vin, cum să nu!

 

 


 

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     
 
Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Retour à l'accueil

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article