Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Concurrent no. 20 - Emilia

DORURI LA RĂSARIT / NOSTALGIES AU LEVANT
Concurentul nr. 20 / Concurrent no. 20



Am atasat 5 poezii, vers alb pentru concursul organizat pe site "Doruri la rasarit".  

Cu respect, E. B.



Apeşi pe trupul oamenilor ca pe trăgaci


 
 

Naşterile individuale nu se petrec decât rar,
O dată la zece ceasuri bătute în perete,
Când orele cad uşor, uşor de pe pereţii de la răsărit,
Vin în casa noastră ca două palme una peste alta
Şi ferestrele privesc deşirarea Soarelui
Cu râs mânjit pe buze
Ca după o dulceaţă de afine,
Fără a mai salva minutele.


Nicio naştere nu seamănă cu alta,
Poate fi cel mult un rezultat comun al destinului
Început înainte de naştere,
Altfel am fi pungi rătăcite umplute cu acelaşi lut.
Te cerţi cu punctele de ceva vreme
Iar alţii cred că ţi-e milă
Şi-ţi cad cuvintele mai greu acum pe linia din palmă,
Cuvinte ca o placentă înghesuită de apă
Ca să devină punct.
Te cerţi deci cu placenta sau un cuvânt?
Naşterile pot pleca concomitent,
Dar nu devin comune oricum.


Alţii pătrund mai adânc în semnificaţiile naşterii tale,
Poate mai adânc decât încerci tu să ajungi la rădăcinile ei
Să-i prinzi cordoanele ombilicale între două degete
Ca într-o coadă
Până când pântecul nu mai poate respira
Şi dă afară vieţi.


Toate uşile te împing înăuntru
Când mamele te scot afară la aer
Iar timpul este ca tine,
Invizibil, cu efecte sigure asupra materiei,
Merge prin cei din jur şi prin el pe vârfuri,
Nu poate fi strâns de mână,
Nici cântărit când apasă pe trupul oamenilor,
Iar uneori apeşi pe mintea lor ca şi cum ai apăsa pe trăgaci,
Deşi pe trupul tău
Se moare de inaniţie
Sau alienare.




 

Pete pe oglinzi

 


Ioana  scrie cu mâna stângă pe unii pereţi ai cerului

Ca să nu uite numele de botez

Altul decât cel cu care e strigată şi se strigă în cameră.

  

O să-ţi înlocuiesc numele tău Ioana cu zero

Ca să nu-ţi mai fie frică de umbra ta

Care te caută doar după nume, nu după înfăţişare.

 

Ioana e fericită când împarte jumătatea ei de pâine

Cu cel de lângă

Să facă aripi din mugurii umerilor

Şi fapte bune,

Să-şi facă sărbătorile mai lungi decât ale tuturor,

Ea tace când alţii vorbesc despre ea.

 

Ioana ia uneori lucrurile de la capăt sau le schimbă mersul

Spre ele sau spre altundeva

Vorbeşte cu doi oameni în paralel

Şi nu mai înţelege care sunt gândurile ei

Ale altuia, ale celor din spatele celor din lateralul ei,

Şi ca să nu adoarmă la propria poveste a faptelor

Îşi duce mâna la tâmplă

Şi ciocăneşte,

Memoria îi zvâcneşte ca răspuns,

Ioana se plictiseşte ca un copil

Şi nu nimereşte costumul potrivit de om

Măsurile mici sunt întotdeauna luate mai repede,

Ar vrea ca toţi oamenii să aibă măsuri neutre

Să nu fie nici prea prea, nici foarte foarte

Şi să facă mereu alegerile cele mai drepte în viaţă

Când în spatele cuvintelor se ascund drumurile tale

Şi îşi poate imagina privelişti doar din cuvintele

Pe care unii le aruncă la coşuri          

Iar ele urcă pe umerii ei şi îi şoptesc

Ce să-şi imagineze dincolo de cuvinte,

Dincolo de alţii, de culori.

Să viseze fără culori,

Doar marionete de pluş alb- negru.

  

Ioana vrea să pună un pulovăr peste goluri

Ca să se vadă în mulţime când se mişcă

Ioanei nu îi e frică să-şi caute adevărul în gropile ascunse din mintea altora

Sau din asfalt,

Aşa cum nu îi e de fiecare clipă ce se reactualizează

Şi trage după ea câte un om,

Şi altul şi tot aşa.

 

Ioana bea din fiecare pahar al timpului câte un pic,

Lasă paharul pe masă

Şi se preface că nu ştie despre ce e vorba,

Aşa e Ioana din prea mult zel,

Se plictiseşte.





Ioana rătăceşte....

 


Ioana tace de ceva timp

Şi pereţii camerei se apleacă să-i asculte ticăitul ceasului de la mână

Care nu se sincronizează niciodată cu cel din perete.

Când unul e fix

Altul cade uşor spre dreapta....

 

Ioana a tăcut atunci când a deschis

Cineva prima oară uşa naşterii ei

Şi sufletul altuia corcit

I se pare sintetic,

O combinaţie nereuşită între pământ şi vată de zahăr,

Ioana tace,

De câteva ore nu-şi mai spune nimic

Doar face ocolul icoanelor din casă.

 

Ioana îşi doreşte un obiect mic, mic

Care să fie numai al ei,

Să-l poarte ca un breloc, să încapă în orice bagaj sau buzunar,

Să-l poarte de la plimbări până la înot sub piele,

Să fie obiectul ei în loc de talisman,

Să creadă în fericire pentru prima dată

De când calcă pe aceleaşi alei cu prietenii ei de  joacă din copilărie.

 

Toate drumurile oraşului se varsă în mintea Ioanei

Şi toţi călătorii

Îşi aruncă biletele în buzunarul ei,

Ioana tace, ştie că perfecţiunea poate fi doar din ea,

N-o poate dori şi din partea altuia,

Absolutul există în noi

Trebuie doar să ai puterea să-l recunoşti, forţa de a-l căuta...

Ioana tace şi zâmbeşte,

Nu te mai ascultă...

Încearcă să arunce asupra celui din faţa ideea ei de perfecţiune

Ca o plasă,

Ca o pungă ce nu-i lasă porii să-i respire.

 

De câte ori Ioana să se refacă sufletul ăsta,

Care nu e de cârpă?....

Şi Ioana o ia de la capăt migălos,

Visele se pot reconstrui din propriul lor nisip

Acolo unde poţi găsi Ioana, jumătatea sufletului tău bun

Şi strada sufletului pe care răsare întotdeauna soarele înainte să te trezeşti tu.

 

Ioana trăieşte în realitate ca un naufragiat,

Se loveşte din când în când de pereţii camerei

Şi se trezeşte.





Partea a doua pe ziua de ieri

 

 

Mai mult femeile din ograda ta sunt mereu bolnave,

Umplu băncile cu melanoame,

Găinile cârâie şi scărmănă în ţărână,

Când nefiinţa îşi strecoară coada printre uluci,

Bărbaţii sunt mereu zvelţi, cu umerii în ceruri,

Cară pământul în spinare

Şi nu mor niciodată de neoplasme.

  

Ioana  croşetează de ceva timp la geam,

Sticla spartă azi- noapte de furtună,

Să nu mai intre frigul şi să-i zgribulească lucrurile,

Femeile alea sunt mereu bolnave,

Ioana pregăteşte laptele că vine seara,

E nevoie de alb în camera asta bătrână,

Mirosul laptelui ademeneşte noaptea în patru labe

Să-şi cureţe stomacul de otrava întunericului.

  

Ioana întinde laptele pe pereţi,

În locul varului, albul naşterii dă impresia

Că începuturile se preling de pe ziduri până la infinit,

Şi e la îndemâna oricui să pună mâna pe ele,

Să scoată din carne tumoretele

Şi să le înlocuiască cu seminţele naşterilor din carne,

Unele se încolăcesc peste altele,

Nu mai are importanţă ordinea,

Golurile care cască şi sunt obosite,

Trebuie mereu mişcate, răsturnate.

                                                 

Nu e miezul nopţii,

Nu le-ai iubit îndeajuns pe femeile alea ca să rămână în curte,

Deşi oamenii în afara spaţiului ăsta neutru

Au umbrele legate între ele printr-o aţă ca într-un circuit

Ca nişte rufe atârnate pe frânghie fără loc fix,

Se împiedică când între ele,

Când umbrele de oameni sau invers,

Cuvintele se atârnă de pervazuri,

Laptele clocoteşte pe piatră,

Îşi zvârcoleşte trupul ca o zăludă,

Bătrânele din ogradă îţi torc gândurile pentru când te vei întoarce acasă

De acolo de unde toţi rătăcesc ca mielul

Şi după risipă se întorc unde îi aşteaptă mamele din curte cu braţele deschise.




Ioana din camera secretă

Timpul îţi picură pe frunte

 

 

Ioana şi-a pierdut baticul de caşmir la intrarea în piaţă,

Gândurile i-au rămas descoperite,

Vânzătorii urlau mai tare decât Iuda din ea,

Şi geamurile maternităţii de peste drum strigau la ea

Că dacă umblă aşa

Nu va naşte niciodată din coasta ei.

 

Râzi şi plângi, plângi şi râzi Ioana ca o înaripată desperecheată

Până când inevitabil vei auzi cocoşul de trei ori

Şi ceasul îţi va cădea de la mână

În fisura aia prin care iei aer.

 

Preferă să vorbească decât să se uite la ea,

Ioanei nu îi e teamă să vadă chimioterapiile bunicii

Desenate pe pereţii holului

Ce duce din uşă

Până într-o cameră ce pluteşte pe apă

În paharul vecinului,

Chiar fără miopie nu poate fi văzută cu ochiul liber,

Decât agăţată din când în când cu cârligul

Din branhia unui peşte.

 

Cu cât îi vorbeşti mai mult despre întoarceri,

Drumurile i se par trasate mult mai corect,

Respectând căsuţele foii de mate,

Ioana îţi întoarce spatele

Şi atunci te loveşte umbra ei şi amuţeşti

După cină.

 

Ioana îşi face baticul ghem în mână,

Vrea să devină un punct,

Să nu-i mai vadă nimeni păcatele,

Nimeni să nu plătească pentru ele cu talanţi,

Să acopere feţele unora

Cu genele ei lungi modificate genetic. 


Bucur Alexandra - Emilia


  EMILIA



Răspunsul Admin. către Emilia:

 
Of, timpul meu de Ioana,
Unde te-ai dus???
Limbile tale - ceasule - nu se învârt,
Ci m-au străpuns...
Razele tale, Soare,
Au răsărit din apus...


 

 

Organizator:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article

poetul 22/12/2008 15:05

10 puncte