Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Povestea Fetei de imparat si a florii de colt

Povestea saptamanii
Literatura & Religie

 Povestea Fetei de împărat și a florii de colț

 

 





Acum pregătesc peştele... - şi nu prăjitura, cum ai fi crezut... - , dar povestea o să ţi-o spun... Vezi, îl curăţ de solzi, îl spăl, îl tai... Tu stai frumos pe scăunel şi ascultă.

 

Era odată, într-o vreme când florile de colţ nu existau, un împărat foarte puternic, care avea o fată. Frumoasă fată, dar sălbatică. Nicidecum nu voia să asculte de părinţi, de bone, de nimeni. Zeci de persoane erau plătite de împărat să îi facă pe plac. Croitorese, cofetărese, bucătărese, fel şi fel de slugi care o ajutau să se îmbrace, să-şi împletească părul, să înveţe să coasă, să brodeze...

 

Era o fată căreia nu-i plăcea nimic. Bătea din picioruş, cu pantofiorul de sticlă, şi ţipa cu voce subţire la slugi, să o lase în pace. Nu a învăţat nimic, nici măcar să citească! O plictisea lumea cărţilor. Doar atât, dimineaţa, se trezea în zori, să prindă răsăritul soarelui. În liniştea aceea se simţea şi ea liberă. Fugea din palat, se strecura în grădină şi privea până ce soarele se înălţa şi lumina totul. Atunci fuga, fuga înapoi, să nu afle împăratul.

 

Dar ce, parcă împăratul putea să mai doarmă adânc, având o asemenea fată! El o vedea oricum că vine în grădină şi îşi frământa mintea - oare ce boală să aibă fata lui, de nu e ca toate fetele, şi cine l-a blestemat cu o asemenea problemă? Împărăteasa încercase să stea de vorbă cu fata, să afle mai mult despre ce e în sufletul ei. Fata nu spusese decât: „Lasă-mă în pace, mamă. Ce vreau eu, nu ştiu prea bine. Dar nu aveţi voi. Sunteţi mereu ocupaţi, preocupaţi de atâtea... Nu-mi place între atâţia servitori. Nu-mi place să cos, cum coşi tu, până noaptea, la lumânare. Ce dacă îţi ies cusături şi broderii nemaivăzute. Plictisitor. Mai bine roagă-l pe tata să mă lase să mă duc pe munţi, să mă plimb şi să privesc cerul mai de aproape, şi soarele..."

 

- Cum să-mi las fata prin locuri pustii? Nu..., trebuie să se supună ea odată! E doar o fată şi atât! se mânie împăratul.

- Te rog, găseşte o soluţie, nu se mai poate aşa... Ne chinuim cu toţii, şi noi, şi ea. Și dacă rămâne aşa, nu o va cere nimeni de soţie, va ajunge nemăritată, iar noi - de râsul împăraţilor, plângea împărăteasa.

- Doamne, cred că mult am greşit în viaţă, dacă aşa tare mă pedepseşti..., se căia împăratul, negăsindu-şi însă vreo vină, dacă se gândea mai bine. Uite, împărăteasă, o să dau sfară în ţară şi zvon la prietenii mei împăraţii, că o mărităm, chiar dacă mai puteam aştepta o vreme. Ca să-i vină mintea la cap!

 

Fata de împărat nici nu se mâhni, nici nu se veseli, la auzul hotărârii tatălui. Nu-i păsa de măritiş, ci doar un dor de libertate şi mai mare o năpădi (adică o cuprinse). Veniră câţiva prinţi, pe care ea îi convinse că nu vrea a le fi soţie... Se mânji cu cenuşă pe faţă şi îşi răvăşi părul, şi aşa se prezentă la înfăţişarea oficială. Aceia, speriaţi, îi scoaseră vorbe în lume că e frumoasă, dar nebună şi nestăpânită! Împăratul hotărî să o pedepsească. Puse paznici la grădină, încât fata să nu se mai poată duce dimineaţa, să vadă răsăritul soarelui. Atunci ea începu să tânjească. Nu se mai ridica din pat. Până la urmă, împăratul veni la patul ei şi începu să o ia cu binişorul, sătul şi el de toate.

 

- Fata tatii, tu nu ai înţeles că tu eşti fiică de împărat şi că rostul tău este să ajungi mare împărăteasă, stăpână şi doamnă aleasă, alături de un prinţ falnic? Câte alte fete nu ar fi vrut să fie în locul tău..., iar tu doar te împotriveşti fără rost. Eu nu mai dorm nopţile de grija ta, mama ta asemenea... Spune, ce vrei să-ţi facem, ca să fie bine?

 

- Tătucă, nu mă păcăli, că ştiu eu că nu vrei să faci pe placul meu, ci doar trebuie să mă supun la ceea ce nu doresc. Îmi place libertatea, muntele, aerul curat, răsăritul şi apusul de soare. Ca împărăteasă, poate că pe toate celelalte le voi avea, dar pe acestea nu... Aşa că mai bine mor decât să trăiesc într-un palat ca într-o cuşcă!

 

Împăratul se luă cu mâinile de cap. Se sfătui cu sfetnicii, cu împărăteasa... Ce să facă? Deja numele fetei fusese pătat prin comportamentul ei nemaiauzit şi de neînţeles. Împărătesei îi veni ideea cea bună: să se construiască un mic castel sus, pe munte, unde să fie mutată prinţesa. Cel puţin până i se va mai alina sufletul.

- Poate se va vindeca, iubite soţ. Merg şi eu cu ea. O să încerc să o îmblânzesc. Mai rău nu poate să fie. Lasă-ne un an acolo. Dacă într-un an nu va fi bine... mărită-o cu primul care o va cere şi gata! se rugă împărăteasa.

- Ei, aşa vom face, se lumină puţin împăratul. Nu că avea mari speranţe, dar să aibă conştiinţa împăcată că a încercat tot ce s-a putut. Şi doar era unica lor fiică, dată de Dumnezeu!

Chiar de a doua zi, o sută de meşteri, conduşi de celebrul Manole (care trăia în acele timpuri), porniră pe muntele cel mai înalt din împărăţie şi clădiră în câteva zile un palat chiar pe vârful muntelui, stricând câteva cuiburi de vulturi şi câteva sălaşuri de capre negre... Și totul se făcea pentru o prinţesă, pe care toţi o credeau năzuroasă. Apoi, în caleaşcă de mărgăritare, trasă de cai albi, cu puţine slugi, fata şi împărăteasa plecară şi se instalară în noul palat. Acolo fata avea voie să facă orice, fără să se mai supună protocolului regal.

 

Bucuria ei a fost atât de mare, încât în primele zile nici nu mai mânca, doar stătea pe afară. Seara se suia în turnuleţul castelului, privind de pe balconaş depărtările, apusul de soare, înălţimile cereşti. Ar fi dorit ca acest an să nu se mai sfârşească. Dimineaţa se scula, se îmbrăca în grabă - pusese să i se facă rochii mai puţin înfoiate, cu care să poată merge şi pe stânci - şi ieşea pentru a asista la răsărit. Apoi o pornea prin poiene, culegând fructe sălbatice, flori..., bând apă de izvor! O mare fericire simţea şi îi mulţumea mamei pentru gândul cel bun.

Împărăteasa nu ştia încă dacă e de bucurie. Se temea că i-a dat prea multă libertate. Se ruga să se facă voia lui Dumnezeu în toate. Ea nu se simţea în largul ei pe aici, fără forfota de la curte, fără soţul ei..., noroc că aveau câțiva soldaţi cu ele, să le apere.

 

Trecură câteva săptămâni de vară, fără peripeţii. Nicio schimbare la prinţesă. Acelaşi program, pe cât mai depărtate cărări. Dar întotdeauna, la apus, era înapoi. Împărăteasa o aştepta cu îngrijorare şi trimitea în ascuns un vânător să o urmeze pe fată, pentru a-i sări în ajutor.

 

Într-o zi, fata nimeri la o stână, a ciobănaşului Mugurel. Un tânăr care cânta din fluier, întins pe iarbă, în timp ce mioarele păşteau. Auzind lătratul câinelui, se sculă în grabă. Văzând despre ce este vorba, îşi chemă câinele, scurt.

 

- Fată, hăi, ce cauţi prin pustietăţi, cum vii neanunțată? Câinele meu nu suportă străini, o pofti el să plece.

- Bade, eu am ajuns din întâmplare pe aici, nu cu un scop. Poate mi-i da o îmbucătură de caş şi o ulcică de lapte, că apoi mă întorc la castel.

- A..., oi fi tu prinţesa singuratică de care se spun vorbe prin țară..., râse ciobănaşul. Poftim. Poţi să te odihneşti un pic, dar apoi să te întorci, ai mult de străbătut... Nu-ţi este frică de fiarele pădurii?

- Frică? Nu mi-a ieşit în cale niciuna, niciodată..., se miră fata. Ce fel de fiare?

- Ei, urşi, râşi, lupi..., cu care mă lupt eu când îmi atacă oile. Ai avut noroc. Dar să umbli aşa, singură... Nu e prea bine. Ce ţi-i? Că lumea spune că eşti zăludă...

- Zăludă? Adică nebună? Nu ştiu. Dacă îmi place să hălăduiesc pe munte şi să prind răsăritul şi apusul soarelui, oi fi nebună?

- Dar nimic altceva nu-ți place? La noi fetele trebuie să fie gospodine, să ştie de toate, şi cum se face mâncarea, şi să coasă hainele singure... Tu - deh, eşti prinţesă. Ai servitori şi nu trebuie să ştii nimic... Îți poţi permite să te plimbi... Sigur vreun soldat sau vânător te pândeşte ca să te ocrotească şi ţie nu-ți pasă de nimic, te plimbi în dorul lelii pe munte... Da... E rău de tine.

Supărată, fata se lipsi de cofa cu lapte şi plecă înapoi, spre castel. Fu atentă şi realiză că ciobănaşul avea dreptate: vânătorul o urmărea. Nu-i zise împărătesei nimic de întâlnirea cu ciobănaşul, însă era o noutate că venise înainte de apusul soarelui şi nu se închidea pe balconaş, să îl admire. Din contră, se duse la bucătărie, ca să vadă cum pregătesc cina cele două bucătărese luate de la curtea împărătească. Acestea se ruşinară, dar îşi vedeau de treabă, ca masa să fie gata. Văzu fata că, în timp ce ea face nazuri, unii oameni muncesc din greu, iar munca nu le e apreciată pe măsură. Îi ceru mamei să renunţe la vânătorul urmăritor, însă aceasta plânse şi-i spuse că fără el nu o lasă nicăieri, ca să nu fie în primejdie.

- Atunci nu trebuie să se mai ascundă, că ştiu de el. Să meargă cu mine, acceptă fata.

Mama înţelese că s-a petrecut ceva. Era pentru prima dată când fata asculta de voia altora. Află de la vânător că e vorba de un ciobănaş...

 

A doua zi, fata se duse iar la stână. Cu hotărâre, îi ceru ciobănaşului să o învețe şi pe ea treaba de acolo.

- Nu cred că e greu să mulgi nişte oi, să faci caş, mămăligă... Te-oi ajuta, bade..., îl rugă ea, încruntată. Pentru prima dată ruga pe cineva ceva, şi nici măcar nu era sigură de răspuns.

- Ei..., chiar ar fi nevoie de o mână de ... femeie pe aici, dar tare mi-i că mai mult o să mă încurci... Fie, până-n toamnă, când cobor la iernat, te iau în ucenicie. Dar... fără mofturi de prinţesă. Altfel nu încape vorbă. Ce spun eu să fie lege. Vânătorului poţi să-i dai liber, până seara, când te va însoţi la castel.

- Aşa să fie. O să ascult, ca să învăţ şi eu ceva, primi fata.

 

În primele zile îi fu greu. Dar nu se plânse nicio clipă. Avea impresia că nu o să fie niciodată în stare să facă totul aşa repede şi bine, cum le făcea Mugurel. Mai întâi învăţă să facă mămăliga. Ostenea repede, dar cuvintele glumeţe ale ciobanului o usturau şi o ambiţionau. Până la urmă învăţă tot rostul. Deja venise toamna. După câteva zile, Mugurel ar fi coborât la iernat...

 

Un alt zbucium al fetei de împărat începu. Ce va face ea iarna? Şi mai apoi? Mama ei o văzu tristă şi veni seara să stea de vorbă.

- Ei..., mie mi se pare că ţie îți este drag de ciobănaş... , îi zise mama, privind-o lung. Dar el? Nici nu mă gândesc ce-o să spună împăratul...

- Tata n-o să spună nimic..., că nu e nimic de spus. Am învățat şi eu treburile stânei. Atâta tot. Și mă obişnuisem aşa. Și îmi plăcea. În rest, nu-i nimic..., încercă fata să ascundă.

- E şi mai rău dacă lui nu-i place de tine. Dar..., om vedea. Lasă, o să fie totul bine, aşa-mi spune inima mea de mamă.

 

Când fu să se despartă de Mugurel, fata veni de dimineaţă, mai gătită ca de obicei. Mugurel fluiera. Totul era gata.

 

- Am trecut să-ţi urez..., de fapt..., poate ai nevoie de bani. M-ai învăţat atâtea..., trebuie să-ţi plătesc, îi zise ea.

- Dacă vrei să-mi plăteşti după cum vreau eu, fă-te ciobăniţă. Ciobănița mea. Renunţă la orice castel şi fii nevasta mea. Altă plată nu-mi trebuie, îi spuse el, serios. Apoi începu să cânte iar din fluieraş. O doină.

Înmărmurită, fata scăpă punga cu galbeni, pe care i-o adusese. Nu ştiu ce să spună, dar era tot ce-şi dorea. Fără palat, fără castel, fără caleaşcă, fără haine scumpe. Doar cu muntele, cu oile, cu oamenii care nu te linguşesc şi care muncesc mult, în libertate.

- Pot să-mi anunț, măcar, mama? fu răspunsul ei.

- Desigur. Trimite vânătorul. Noi am pornit spre sat.

 

Şi se făcu nunta. Împăratul nu avu ce să zică. Rămânea fără urmaş la tron. Doar să spere că vreun nepot... Iar ciobănaşul puse o condiţie: până la nuntă, castelul din munţi să fie dărâmat, ca locul să fie reluat de vulturi şi de caprele sălbatice. Se făcu şi asta. La primăvară, fata de împărat, acum soţia ciobănaşului, merse încă o dată la locul fostului castel. Nu se mai cunoştea urma omului. Iar pe stânci, ea zări o floare nouă, cum nu mai fusese vreuna pe acolo: era floarea de colţ. Acesta fu darul locului pentru ea...

 

Şi au trăit fericiţi, între mioare, până la adânci bătrâneţi..., doinind şi muncind cu drag şi dor, iar unul dintre copiii lor - un băiat voinic - a ajuns împărat în locul tatălui fetei, când acesta era deja bătrân, bătrân. Astfel că toate au avut o rezolvare fericită, altfel nu era povestea poveste. Şi s-a pomenit în popor despre ciudata fată de împărat, care nu a dorit să fie împărăteasă, ci ciobăniţă. De aceea, aşa le spuneau mamele fetelor care nu prea trăgeau la muncă: „Ia, dacă o fată de împărat a iubit să fie ca noi, din popor, tu atunci - treci la treabă!"

 

Și am încălecat pe o coadă de peşte,

Să vă spun o nemaiştiută poveste.

 

Iar peştele e deja prăjit, în mălai, mai fac mujdeiul de usturoi, şi poftă bună la crap cu mujdei!


 

 


Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
Spre povești clasice repovestite, dați
click aici.


 

  Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article