Disperarea / Deznadejdea

6 Février 2012, 18:04pm

Publié par Mirela

Disperarea

Sunt două tipuri de disperare: unul porneşte din mulţimea păcatelor, din povara conştiinţei şi din tristeţe insuportabilă, iar altul din trufia noastră. Orice formă de disperare legată de mântuire („tu nu poţi să te mai mântuieşti...") este de la demoni. Până la ultima noastră suflare, nu trebuie să disperăm niciodată de mântuirea noastră, ci să ne încredem în mila şi îndurările lui Dumnezeu.

Sunt oameni care la orice mustrare primită sau când citesc vieţile sfinţilor ajung la disperare, gândind că ei nu fac nimic bun. E bine într-un fel, căci ne smerim, dar în paralel să ne cultivăm nădejdea în Dumnezeu. Aşa creşte rugăciunea. Aşa creşte pocăinţa. Aşa primeşte omul binecuvântare de la Dumnezeu.

Vieţile sfinţilor citite nu trebuie să ne ducă la deznădejde sau disperare, ci la bărbăţie în imitarea lor sau la autocritică.

Există şi o disperare după Dumnezeu, care duce la rugăciune şi la nădejde în Dumnezeu, pe când deznădejdea duce la insensibilitate şi stagnare. (Mitropolit Hierotheos Vlachos)

Nimeni să nu se deznădăjduiască de mântuire

„Dacă nădejdea mântuirii te-a părăsit pe tine, frate, sau pomenirea lui Dumnezeu sau cugetarea bunătăţilor ce vor să fie, sau frica chinurilor care sunt gătite celor ce nu s-au pocăit nu sunt în mintea ta, apoi, trezeşte-te degrabă, ridică-ţi ochii la cer şi vino-ți în simţire, încetează cu răutăţile tale, scutură de la tine beţia ce te-a cuprins şi adu-ți aminte de îndurările lui Dumnezeu, că tămăduieşte cu untdelemn şi cu vin.

Să nu deznădăjduieşti de mântuire, ci să-ţi aduci aminte de cele scrise: «Cel ce cade, oare nu se va ridica? Şi cel ce se abate, au nu se va întoarce? Cel sfărâmat de fiară neîmblânzită, oare, nu va birui? Iar cel ce se mărturiseşte, nu este lepădat, pentru că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să se mântuiască.»

Chiar şi în adâncul răutăţilor, dacă ai căzut, să nu deznădăjduieşti. Este vreme de înfrânare, este vreme de vindecare, este vreme şi de îndreptare. Ai alunecat? Scoală-te! Ai greşit, părăseşte greşeala; să nu stai în calea păcatelor, ci să fugi. Că dacă, întorcându-te, te vei scula, atunci sculându-te, te vei mântui. Că, după boală, este sănătate şi, din pocăinţă, vine mântuire.

Îndrăzneşte, nu deznădăjdui. Că nu este legea lui Dumnezeu ca legea stăpânitorilor celor ce judecă, care osândesc la moarte, fără milă. Căci trăind sub har, harul depărtează osânda, aşteptând îndreptarea, până când este încă deschisă uşa, iar, după ce se va închide uşa, atunci Mirele nu va mai auzi pe cei rămaşi afară. A Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin."
(cuvânt din Proloage, de la Sfântul Vasilie)

De ce împuţinarea sufletului ?

Aceste două fiice, adică împuţinarea sufletului şi deznădejdea, au ca mamă dreaptă pe urâta trândăvie a duhului. Şi zămislirea lor se face din sămânţa cea mai aleasă a vrăjmaşului mântuirii. Ele odrăslesc mai ales în inima celor trândavi la lucrul duhovnicesc. Dar să nu creadă cineva că trândăvia aceasta a duhului este numai o simplă lenevire trupească. Căci lenevirea trupească ne luptă pe toţi, însă nu vine deznădejdea, nici împuţinarea sufletului din această simplă bântuială, ci din părăsirea faptelor duhovniceşti, care sunt :

- rugăciunea ;

- înfrânarea poftelor ;

- citirea cărţilor sfinte ;

- cugetarea minţii la cele dumnezeieşti;

- dragostea frăţească ;

- iertarea şi pacea cu toţi cei de o credinţă cu noi.

Deci trândăvia duhului este o stare de lenevire, care robeşte sufletul, întunecă mintea, alungă curajul şi stinge făclia nădejdii din inima omului. Aceasta este cea dintâi pricină care aduce împuţinarea şi deznădejdea.

A doua pricină este lipsa de mărturisire curată. Toţi cei binecredincioşi fac mărturisire, dar nu toţi o fac cum se cuvine, unii din nepricepere, alţii din vicleşug.

A treia pricină, care duce la împuţinarea de suflet şi deznădejde este Împărtăşirea cu Sfintele Taine cu nevrednicie, adică atunci când ştii bine că nu ai pregătirea cuvenită şi te apropii cu obrăznicie de Sfintele Taine, pentru ochii oamenilor. Mai sunt unii împresuraţi, strâmtoraţi de patima deznădăjduirii din cauza unor legături duhovniceşti.

Aşa, de pildă, dacă cineva a făcut vreo nedreptate sau vreo necinstire unui slujitor al Bisericii, preot sau arhiereu sau a defăimat cele ale Sfintei Credinţe şi prin aceasta a căzut sub blestemul preoţesc. Deci, dacă unul ca acesta a căzut sub legătură de afurisenie sau blestem şi nu s-a sârguit să dobândească dezlegare, atunci mântuirea lui este în primejdie şi este chinuit de gândul deznădejdii.

În patima deznădejdii mai cad şi unii monahi nevoitori care au slăbit cu trupul şi nu mai pot împlini nevoinţele, adică postul, metaniile şi privegherile, aşa cum au fost obişnuiţi. Aceasta se întâmplă la cei care şi-au pus nădejdea mai mult în faptele lor, iar nu în darul lui Dumnezeu.

În sfârşit, deznădejdea vine şi din cauza mândriei şi a semeţiei. Căci cel mândru, când ajunge la o cădere mare, nu mai socoteşte niciun leac vrednic de a repara paguba suferită.

Să rezumăm acum care sunt motivele care duc la împuţinarea sufletului şi la deznădăjduire :

1. Înainte de toate este lipsa de povăţuitori duhovniceşti ;

2. Necunoaşterea Sfintei Scripturi, de unde vine şi necunoaşterea de cele sufleteşti.

3. Trândăvirea duhului, adică părăsirea celor duhovniceşti şi nesimţirea.

4. Vătămarea dreptei credinţe (când se face prietenie cu cei răuvoitori).

5. Nemărturisirea curată.

6. Împărtăşia cu nevrednicie când ştii că nu se cade şi te apropii, dar o faci de ochii oamenilor.

7. Sataniceasca mândrie.

8. Legătura de afurisenie de la arhiereu sau de la preot, când cineva dă pricină şi nu caută să ia dezlegare de la sfinţitul slujitor pe care l-a scârbit.

9. Nedreptatea, când cineva nedreptăţeşte pe vecinul său prin furtişag sau prin clevetire şi nu repară greşeala, adică nu întoarce paguba.

10. Întristarea cea peste măsură, când se întâmplă vreo pagubă sau vreun necaz mare.

11. Hulirea credinţei sau a persoanelor sfinte.

12. Blestemarea, năravul blestemării şi al jurământului.

(de la Sfântul Ioan-Iacob Românul Hozevitul)

Prof. Religie Mirela Șova