Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Fisa suplimentara - Virtutile credintei, nadejdii si dragostei

 Fișe pentru elevi, părinți, profesori
         Mirela Șova

Virtuțile credinței, nădejdii și dragostei






 Credinţa, nădejdea şi dragostea ne sunt dăruite de Dumnezeu de la Botez şi ne ajută să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să fim în legătură cu El. Dar după cum o sămânţă nu poate încolţi şi creşte decât dacă are apă, lumină, căldură etc., tot aşa aceste virtuţi sădite în noi de la Botez nu dau rod fără voinţa şi lucrarea noastră bună.


Credinţa: e convingerea noastră neclintită în adevărul descoperit de Dumnezeu. Ea ne duce la înţelegerea tainelor ce depăşesc puterile minţii şi ne apropie de Dumnezeu. Noi credem în ceea ce ne-au descoperit profeţii, în ceea ce ne-a revelat Hristos Însuşi, dar şi în ceea ce ne dezvăluie Dumnezeu prin Biserica Sa Ortodoxă.
„Crezul" este Simbolul credinţei noastre, pe care îl mărturisim în fiecare Duminică, la Sfânta Liturghie, dar şi în cadrul altor slujbe şi rugăciuni.
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică." (Ioan III, 16) „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu (al lui Iisus) şi crede în Cel ce M-a trimis (Tatăl) are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă." (Ioan V, 24)


Nădejdea: e aşteptarea cu încredere a fericirii veşnice. Adică aşteptarea împlinirii bunătăţilor făgăduite de Dumnezeu omului care face voia Sa.

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a promis viaţa veşnică, învierea morţilor, harul Sfântului Duh care să ne ajute în toate împrejurările vieţii, cele de trebuinţă în viaţa aceasta trecătoare. („Deci nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?" Matei VI, 31)
Tot Hristos ne-a promis şi iertarea păcatelor, dacă ne pare rău de ele şi ne îndreptăm viaţa, oricât de târziu (chiar şi pe patul morţii). De asemenea, Mântuitorul ne-a spus că ne va asculta rugăciunile: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da." (Ioan XVI, 23) Toate acestea sunt nădăjduite de noi.

Omul care are nădejde se cunoaşte după răbdarea pe care o are în necazuri și după liniştea lui. Unul ca acesta şi în faţa morţii e liniştit. Aşa era Sfântul Apostol Pavel, care spunea: „Doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos." (Filipeni I, 21) Nădejdea e şi cea care uşurează necazurile din această lume, căci sperăm tot timpul că acestea sunt trecătoare, şi că ne aşteaptă patria cea fericită a lui Dumnezeu.

Cel care nu are nădejde în Dumnezeu - un asemenea om se încrede numai în el însuşi şi în puterile lui, în averile pe care le are. Dar acestea îl părăsesc la un moment dat, şi el rămâne singur şi ruşinat. Aşa a păţit uriaşul Goliat, care se încredea în puterea lui fizică şi credea că astfel îl va învinge pe tânărul David. Însă David venea înarmat cu nădejdea în puterea lui Dumnezeu, şi astfel el l-a ucis pe Goliat. Sau în pilda cu un bogat din Evanghelie, Mântuitorul ne spune că acesta se încredea în averile sale nemăsurate, dar a venit moartea şi averile nu l-au putut scăpa de durerile iadului.

Sunt mulţi oameni care cred că nu mai pot fi iertaţi de Dumnezeu pentru ceea ce au făcut oarecând în viaţă. Aceştia zac în boala cea grea a deznădejdii, care e un mare păcat. Nu e greşeală a omului pe care Dumnezeu să nu vrea să o ierte, dacă nouă ne pare rău de ea.

Alţi oameni se încred în Dumnezeu cu îndrăzneală prea mare, păcătuind în continuare, sau aruncându-se în primejdii mari fără motiv, cu gândul că vor fi salvaţi de Dumnezeu. Şi aceştia păcătuiesc, uitând că Dumnezeu e şi drept.

Credinţa noastră e întărită şi dovedită prin faptele bune pe care le facem, iar nădejdea, prin rugăciune stăruitoare.


Dragostea: În mod obişnuit, dragostea e năzuinţa omului spre tot ceea ce e bun, frumos şi adevărat. Această dragoste e sădită în om de la începutul lumii, dar a fost slăbită de păcatul strămoşesc. De aceea avem nevoie de dragostea creştină, care e puterea dumnezeiască revărsată în sufletul creştinului la Botez, prin care acesta doreşte unirea cu Bunul cel mai frumos şi mai adevărat, Care este Dumnezeu. Fără această dragoste nu ne mântuim. Ea este mai mare chiar şi decât credinţa şi nădejdea, deşi nu se desparte de aceste surori ale ei. Pentru că atât credinţa, cât şi nădejdea încetează odată cu sfârşitul vieţii, pe când iubirea ne însoţeşte în veşnicie.

Dragostea creştină e îndreptată spre Dumnezeu, spre aproapele şi spre noi înşine.

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată." (I Corinteni XIII, 4-8) Aşa ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel despre dragoste. Să mai ştim şi că dragostea nu trebuie să fie de frică; să fie din tot sufletul; să se arate prin fapte bune: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele" (Ioan XIV, 15).

Pentru a ne adânci în dragostea creştină avem mai multe mijloace: să ne gândim des la dragostea cea mare a lui Dumnezeu, Care Şi-a dat la moarte Unicul Fiu pentru noi, să cunoaştem cât mai bine învăţătura creştină, să ne rugăm cât mai stăruitor şi fierbinte lui Dumnezeu, să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, să încercăm să ne ferim de păcat şi să urmăm pilda vieţii lui Hristos, ca şi a sfinţilor Săi. Să nu ne lipim sufletele de bunurile pământeşti şi să ne umplem de fapte bune faţă de aproapele. Şi astfel să ne regăsim cu toţii în Rai, unde domneşte dragostea (iubirea) lui Dumnezeu: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el." (I Ioan IV, 16)

 
Despre credinţa, nădejdea şi dragostea sfinţilor:

Sfânta Mare Muceniţă Marina

Mai demult a trăit această sfântă, fiind fiica unui închinător la idoli pe nume Edidie. Murind mama sa, a fost încredinţată altei femei să o crească. La vârsta de doisprezece ani, Marina a auzit de Hristos şi s-a rugat de oamenii din satul ei să o înveţe şi pe ea credinţa creştinilor. Aceştia au învăţat-o, iar Marina a început să se roage şi să crească în înţelepciune.

La vârsta de cincisprezece ani, ea a fost pârâtă conducătorului cetăţii de lângă satul ei, că nu se închină la idoli. Pe vremea aceea, orice om care nu aducea jertfe idolilor, era ucis. Marina a fost mai întâi închisă în temniţă. Apoi a fost scoasă şi judecată. Dar conducătorul cetăţii, văzând că Marina era foarte frumoasă, s-a îndrăgostit de ea şi a vrut să o ia de soţie, cu condiţia să se lepede de Hristos.

Marina nu a vrut un asemenea lucru. De aceea, a fost bătută cu toiege până a însângerat pământul; apoi a fost zgâriată cu obiecte ascuţite pe tot trupul, a fost arsă cu făclii şi aruncată cu capul într-un vas plin cu apă. Dar Marina a rămas tare în credinţa în Hristos şi a ieşit nevătămată din toate aceste încercări. Prin credinţa ei, mulţi care au văzut ce a pătimit ea au crezut în Hristos, şi de aceea acestora li s-au tăiat capetele. Atunci, mâniindu-se conducătorul, a poruncit să i se taie şi Marinei capul. Şi aşa a intrat Muceniţa Marina în împărăţia cerurilor.

(după Proloage, la „luna iulie în 17 zile")

 

 Sfântul Ioan din Kronştadt ne învaţă:

„Sus să avem inimile!" - aşa ne cheamă preotul în timpul Sfintei Liturghii, înainte de sfinţirea pâinii şi a vinului în Trupul şi în Sângele Domnului. Iar credincioşii răspund: „Avem către Domnul!" Ce înseamnă aceasta? Că nu suntem mereu sinceri. Inimile celor mai multor oameni sunt îndreptate spre pământ, prin multe griji. Nu este uşor ca inima să se înalţe la Domnul. Pentru aceasta, creştinul trebuie să-L iubească pe Dumnezeu, să se gândească mereu la învăţătura Sa, să preţuiască purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi să fie pe pământ un cetăţean al cerului.

Noi însă venim la Biserică distraţi, apăsaţi de diferite pofte ale vieţii, care ne ţin legaţi de pământ. Prin îndemnul „Sus să avem inimile!" ni se cere să avem deplină credinţă şi nădejde în Mântuitorul şi în Preacurata Sa Maică, nu numai pe moment, ci în toate împrejurările vieţii; şi să avem ură faţă de păcat şi inimă curată, plină de iubire.


 Minunea crinilor:

Minunile care s-au făcut şi se fac şi astăzi ne întăresc în credinţă. Iată o minune legată de flori:

Crinii

Credincioşii obişnuiesc ca la icoanele sfinţilor la care se roagă sau pe care îi sărbătoresc să aducă flori. Uneori, harul lui Dumnezeu cade asupra florilor, arătând în ochii celor prezenţi la sărbători vreo minune încântătoare.

Iată ce se petrece în Kefallonia, la biserica numită „Maica Domnului cu crinii". La sărbătoarea Buneivestiri (25 martie) se aşează în faţa icoanei Maicii Domnului o vază cu crini, care după câteva ore se veştejesc. Însă nu sunt aruncaţi după aceea. Ei rămân ofiliţi în vază, până când vine sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august), când, în mod miraculos, tulpinile crinilor uscaţi înverzesc şi înfloresc crinii, cu toate că partea de jos a rămurelei rămâne uscată.

Asemenea minuni se întâmplă în multe biserici. Iată cum florile ne pot întări în credinţă!
(după „Minunea credinţei", Arhimandrit Daniil Gouvalis)

 

 Sfântul Nicodim ne propune să ne cercetăm cum cinstim virtuţile credinţei, nădejdii şi dragostei.

Să ne cercetăm împreună cu Nicodim Aghioritul:

  • a) Cum priveşti sfânta credinţă pe care Dumnezeu ţi-a dăruit-o la Botez, când tu erai abia un prunc? Gândeşte-te că sunt popoare întregi care nu se nasc în credinţa cea adevărată (ortodoxă), cum te-ai născut tu.
  • b) De ce să te îndoieşti vreun minut de această credinţă? Hristos Însuşi a propovăduit-o, ca şi sfinţii Săi. Ea a fost întărită de minunile care s-au făcut şi se fac, dar şi de proorocii care au vestit această credinţă, ca şi de mucenicii care au răbdat chinuri pentru credinţă, nădejde şi dragostea lui Dumnezeu. Faptul că credinţa creştină s-a păstrat neîntrerupt de la Hristos, chiar dacă au apărut erezii, profeţii mincinoase, secte etc., e o altă dovadă a adevărului ei.
  • c) Foloseşti toate mijloacele pentru a-ţi întări credinţa? Iată câteva dintre ele: rugăciunea; simplitatea în credinţă, fără iscodiri nefolositoare; meditarea la frumuseţea creştinismului faţă de celelalte religii; faptele bune.
  • d) Ori credinţa ta se ascunde la vreme de încercare? Tocmai când eşti la necaz să ai mai multă încredere în Dumnezeu, Care tot ceea ce face sau îngăduie să se facă e drept, folositor şi bun.
  • e) Cercetează-ţi şi nădejdea. Vezi dacă la necaz nădăjduieşti în puterea lui Dumnezeu sau nu. „Cheamă-Mă în ziua necazului tău şi te voi ajuta, şi Mă vei slăvi" (Psalm 49, 16) Vezi dacă aştepţi fericirea veşnică încă de acum, ca şi cum ar fi aici. Vezi dacă nu cumva amâni pocăinţa, nădăjduind greşit că Dumnezeu îţi va da timp de pocăinţă mai târziu! Sau vezi să nu neglijezi faptele bune cu care să însoţeşti nădejdea, care altfel e mincinoasă! Ia exemplul agricultorului, care mai întâi munceşte din greu ogorul, şi abia apoi are nădejde că va recolta ceva.
  • f) Nu uita să te cercetezi cum stai în faţa lui Dumnezeu cu dragostea, care e împărăteasa tuturor virtuţilor. Cu dragostea ta se cade să iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice bun, căci El este mai bun, mai frumos, mai adevărat decât oricine şi orice. Şi dragostea, ca şi nădejdea şi credinţa, se verifică tot la necaz: vezi dacă atunci eşti răbdător şi mulţumitor, şi vezi dacă nu cumva te laşi atras în păcate la vreme de ispită. Cercetează dacă îţi faci timp să-ţi aminteşti de binefacerile pe care ţi le-a făcut Dumnezeu. Vezi dacă îţi aminteşti de păcatele săvârşite, de care trebuie să fugi, pentru că orice păcat e împotriva dragostei creştine.
  • g) Cercetează dacă foloseşti mijloacele pentru a câştiga dragostea lui Dumnezeu: rugăciunea, gândul la desăvârşirea lui Dumnezeu şi la binefacerile Lui faţă de tine.

(după „Deprinderi duhovniceşti", Nicodim Aghioritul)

 
 

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article