Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXX

 pt-roman.jpgCapitolul XXX

 

 

 

La întâlnirea de vineri, în casa cea mare şi luminată a Dianei, fură prezenţi pe lângă membrii obişnuiţi şi Alexandra cu Doru. Diana şi Victor nu fuseseră informaţi despre natura discuţiei care urma să aibă loc în acea după-amiază primăvăratică. Se ştia doar că instrumentele muzicale vor tăcea, stinghere, şi că fetele erau cele care aveau mai multe de spus.

Se aşezară pe o canapea de piele roşie, semicirculară, în jurul unei măsuţe roşii, în formă de inimă. (Fusese ideea Dianei, care era pasionată de asemenea decoraţiuni). Părinţii frumoasei fete le pregătiseră fructe, sucuri şi prăjituri.

- Acum, că suntem toţi, să încercăm să lămurim niscaiva probleme mai mult... metafizice, care ne-au atacat „sirenele", începu Matei, pe jumătate în glumă. Regulile sunt: fetelor, vorbiţi cât mai pe scurt şi la obiect, şi nu vă aprindeţi prea tare. Noi, adică „bărbaţii"..., vă vom spune părerea noastră la sfârşit. Apropo, pentru cei care nu înţeleg ce se petrece aici, subliniez că, în esenţă, a apărut o problemă... religioasă. Aveţi cuvântul!

- Îndrăznesc să încep eu, dacă sunteţi de acord, se auzi glasul blând al Silviei. Eu m-am gândit dinainte la întâlnirea noastră de azi şi mi-am formulat discursul în versuri, ca să fie cât mai scurt..., spuse ea, privind spre Matei. Văzând că nimeni nu are vreo obiecţie, ea continuă:

„Ce-aş fi eu fără de Tine?

Oraş de aur în ruine?

Ceas fără limbi şi neîntors?

Strugure ce de suc e stors?

Te-am regăsit într-un târziu.

Cum Te-am găsit, nici nu mai ştiu,

Dar nu vreau să Te pierd, nicicum,

Se-aude-n mine: bum, bum, bum...,

Grai nou, al veseliei glas,

Cuprins într-al inimii vas.

Prin rugăciune-acum Te chem

Şi nu mai plâng, şi nu mai gem."

Adaug la aceasta următoarele: în unii membri ai grupului nostru - şi nu fac neapărat distincţia băieţi / fete - a apărut acest „sentiment" nou, de mulţumire, de bucurie, legat de credinţa în Dumnezeu. Părerea mea este că acesta este un lucru minunat. Nu poate fi ceva rău să iubeşti pe Cel ce este Perfecţiune. Deci cred că acest lucru nu ar trebui respins de ceilalţi, nici privit ca o formă de ipocrizie sau de habotnicie sau de tradiţie învechită... Eu, personal, mă oblig să-mi cultiv credinţa spre armonia cu ceilalţi, în niciun caz spre judecarea lor, spre izolarea de ei... De asemenea, cred că în melodiile pe care le vom compune de acum înainte, cât vom mai compune..., ar trebui să se reflecte cumva „picături" din aceste noi trăiri pe care unii dintre noi le au..., dar fără a-i obliga şi pe ceilalţi... Cam atât am avut de spus.

Matei, Sorina, Alexandra, Diana şi Victor o apaudară. Doru şi Marcel însă mocneau gânduri fără noimă, fără nume; ceva nu le convenea.

- Subscriu la ce a spus Silvia, continuă şi Sorina. E drept, eu nu am ajuns la o credinţă aşa de profundă, dar n-am simţit nicăieri bucuria şi pacea pe care le-am trăit la biserică, la slujbă, şi acasă, la rugăciune. Parcă mi s-a luminat toată viaţa şi mi-au căzut nişte solzi de pe ochi... Îmi pare tare rău că nu toţi din grupul nostru gândesc la fel...

- Iar eu, spuse Alexandra, vă zic doar că m-am opus din răsputeri atracţiei irezistibile pe care o simţeam când bătea clopotul..., şi nu m-am putut opune până la capăt. Iar acum sunt atât de fericită că am... cedat!

- Ca noi, băieţii, să nu rămânem mai prejos, vreau să vă spun şi eu ceva, interveni Matei, sfătos. Am văzut cu ochii mei, în ultima vreme, multe minuni. Întâmplate fie cu tatăl meu, fie cu alţii, fie cu mine... Din ele am învăţat următoarele: că nu poţi nega existenţa lui Dumnezeu; mai mult, că nu poţi nega existenţa iubirii Lui faţă de noi - le poţi doar respinge, aşa cum ai avea în mână un diamant cu aspect de cărbune şi l-ai arunca, necunoscându-i valoarea. Eu am stat o vreme în cumpănă. Presimţeam că, alegând calea aceasta, a încrederii în iubirea lui Dumnezeu, va fi uneori greu, dar nu puteam să n-o urmez... Și părinţii mei, şi Silvia, au avut un rol în hotărârea pe care am luat-o. Şi încă cineva... Dar eu am decis, în final. Nimeni nu m-a obligat. După aceea, mi-am dat seama că era singura variantă bună.

- Scuze de întrerupere, Jderule, dar nu toţi au aceeaşi părere ca tine. Eu, cel puţin..., vorbi Marcel. Nu sunt un idiot. Ca să-mi formez o opinie despre ce se întâmplă în lumea asta, eu am ales calea statisticii. Am parcurs zece de pagini de pe net despre cât la sută din populaţia globului e credincioasă sau nu; câţi sunt bogaţi şi săraci; câţi sunt fericiţi etc. Am observat şi am corelat datele obţinând următorul rezultat: în ţările zise ortodoxe ratingul fericirii şi al bunăstării e scăzut, cel puţin aşa zic sondajele. Din contră, în alte ţări, în care majoritatea populaţiei nu se preocupă de religie, bunăstarea e mare şi fericirea destul de mare. Eu m-am gândit de pe acum să emigrez într-una din aceste ţări. Voi calcula eu în care e mai bine...

- Ce idee pe Marcel! Dar şi pe voi! luă cuvântul Victor, uitându-se spre Matei. Eu nu mi-am pus până acum asemenea probleme... Dar, Marcele, oricât ai fi tu de „statistician", nu te lăsa furat de mirajul sondajelor. Noi suntem persoane, fiecare, cu trăirile lui, nu turme de oi. Poate că sondajele pe care le-ai analizat tu nu erau atât de obiective. Şi chiar dacă ar fi, dacă tu te duci într-o ţară cu maxim potenţial de „fericire", ce îţi garantează ţie că şi tu vei fi fericit, mai ales că nu eşti de-al lor? Şi mai mult, crezi că credinţa în Dumnezeu aduce nenorocire? Mi se pare absurd. Înclin să-l cred pe Matei.

- Mie permiteţi-mi să mă abţin, deocamdată, zise Doru. Sunt foarte bulversat, atât de discuţie, cât şi de anumite evenimente...

- Nu cumva toate astea sunt nişte piedici în calea carierei noastre muzicale? Ce ne pierdem noi vremea cu discuţii sofisticate? Ce, nu sunteţi fericiţi, băieţi? Sau voi, fetelor? Eu sunt foarte fericită şi mulţumită. Dumnezeu mi-a dat de toate, inclusiv o conştiinţă care nu mă frământă cu te-miri-ce-uri. Azi nu cântăm chiar nimic?

- Diana, mă mir că nu ne înţelegi frământările, vorbi din nou Silvia. Dacă eram fericiţi aşa, oricum, nu mai vorbeam de toate astea. Dar nici eu, nici Matei, nici Sorina, nici Alexandra şi nici alţii ca noi nu ne-am simţit împliniţi doar cu ceva trecător. Avem nevoie să fim ancoraţi în Cineva veşnic şi bun, în tot ceea ce facem. Avem nevoie de o cale de iertare a greşelilor noastre. De milă şi de iubire. Am vrea şi să cântăm. Să ştim însă de ce o facem. Cântecul are o mare putere în lume. Îi poate îmblânzi pe oameni, după cum îi poate înrăi. Depinde de textul şi de melodia lui. Dacă grupul nostru nu va fi armonizat în idei, nu numai în voci şi instrumente, nu vom cânta ceva care să ne reprezinte cu adevărat, are să fie bun şi complet. Eu propun o săptămână sau două în care fiecare să se gândească la ce vrea cu adevărat. Numai după aceea să ne întâlnim iarăşi, ca să mai vedem ce facem. Ce ziceţi?

Rămase stabilit ca, peste două săptămâni, să se găsească iar cu toţii, la Diana. Aveau să vină iarăşi şi Alexandra, şi Doru, pentru că erau prieteni, chiar dacă nu făceau parte din formaţie.

  

În duminica aceea, toţi cei opt prieteni se duseră la biserică, la slujbă. Unii dintre ei, cu bucuria obişnuită. Alţii, cu teamă. Iar unii, doar aşa, din ... curiozitate. Fireşte, nu toţi ajunseseră la aceeaşi biserică.

Silvia, Sorina, Matei şi Alexandra se regăsiră la sfârşitul slujbei şi se salutară furtunos..., prin gesturi, bineînţeles. Marcel se dusese în altă parte. Ca să nu fie văzut de Sorina. Se plictisise de-a lungul slujbei. Căsca îndelung în timpul ecteniilor şi i se părea că nu se mai termină... La un moment dat voise să plece. Doar ambiţia îl făcuse să reziste până la sfârşit. Privea încruntat icoanele şi nu înţelegea de ce a acceptat să se supună supliciului ăsta... La predică, Marcel hotărâse să numere becurile candelabrelor..., ca să reziste. La un moment dat - predica era lungă - nemaiavând ce număra, statisticianul se hotărî să ia aminte, totuşi, la cuvintele preotului. „Deci, fraţi creştini, nu vă lăsaţi amăgiţi, alergând numai după bunătăţile trecătoare ale acestei lumi. Căutaţi-le mai întâi pe cele veşnice, căutaţi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte, dacă sunt cu adevărat bune, se vor adăuga vouă...". Cuvintele răsunară în inima lui Marcel la fel de tare ca şi clopotele bisericii în sufletul Alexandrei. „Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu"..., murmură el. Toate celelalte cuvinte trecură pe lângă el.



Doru se zbătea de câteva zile bune ca un peşte pe uscat. Oare Alexandra să aibă dreptate? Dar dacă se înşeală? Era tentat să-şi continue viaţa ca şi cum nici nu ar fi cunoscut-o pe actriţă şi nici pe ceilalţi prieteni ai lor. „Acum am experienţă. Aş şti ce să fac", se gândea el. Dar nu putea. Imaginea frumoasei fete îl urmărea peste tot. După cum credea el, Alexandra era cea mai frumoasă fată pe care o întâlnise. Doru slăbise câteva kilograme, nu mai avea aceeaşi poftă de mâncare şi, în general, îi lipsea cheful de viaţă. Duminică se dusese şi el la biserică, pentru a-I cere efectiv lui Dumnezeu să-i dea gândul cel bun. La altă biserică decât Alexandra. Când să intre, se împiedică de prag. „Se vede că nu intru prea des", îşi zise. Stătu cât mai în spate şi fu cât mai atent la cuvintele şi rugăciunile slujbei. „E o rugăciune pentru toţi şi pentru toate", trase el concluzia. „Oamenii de la biserică se roagă şi pentru cei ca mine, care habar nu au de nimic". Se simţi ca un intrus într-o familie mare. Dar la sfârşitul slujbei, când aştepta la miruit, o bătrânică îi zâmbi şi îi întinse o farfurie cu colivă. „De sufletul răposatului", îi zise ea. „Mulţumesc, adică... bogdaproste", se corectă Doru, încurcat. Îşi zise că a fost primit şi el în acea familie, a bisericii...

Diana şi Victor se duseră împreună la catedrala patriarhală. Fură încântaţi, dar de lucruri diferite. Diana urmărea în primul rând veşmintele strălucitoare ale slujitorilor bisericii şi pictura restaurată; Victor se concentra asupra efectului produs de cuvintele preoţilor asupra lui. Se închinară şi la racla Sfântului Dimitrie cel Nou. Diana admira racla în sine..., Victor se gândea la minunea moaştelor...

La şcoală, ei nu-şi vorbeau despre impresiile din week-end. Aşteptau întâlnirea stabilită. Toţi manifestau însă un interes crescut pentru ora de Religie. Începuseră să pună, la oră, diverse întrebări profesorului tânăr pe care îl aveau.

  

Într-o după-amiază din acea săptămână, Silvia fu vizitată de Cora, acasă.

- Se poate? îi zâmbise sirena. Nu te-am sunat dinainte, ca nu cumva să mă refuzi... Ai puţin timp?

- Desigur, intră, o poftise Silvia, nu foarte încântată de vizită.

- Uite care e ... motivul vizitei mele, începu Cora, direct. Ea făcu o pauză, văzând pe biroul Silviei o poză înrămată de-a lui Matei. „Ah, frumosul ăsta...", îşi zise ea. ...Unchiul meu tot ar mai avea nevoie de grupul vostru, mai ales că v-aţi şi lansat. Ştiu că tu l-ai putea convinge şi pe Matei, dacă ai vrea, ca să cântaţi cu toţii pentru o reclamă la suc, dar şi în reclamă la întregul hipermarchet. Ei? Ştii că acum sunt prietenă cu Adelin...

- Cora, n-aş vrea să te refuz din start, dar oricum nu pot lua eu decizia. O să vorbesc cu ceilalţi... Mi-ai putea spune în ce va consta reclama?

- Ei, chestii normale, nimic scandalos. Veţi primi şi nişte bani. Ce zici?

- Sincer, eu n-aş vrea. Dacă acceptăm acum, va trebui şi altă dată... Nici n-aş vrea să dau ochii cu Adelin... Și nici ca Matei...

- Am înţeles. Dacă te răzgândeşti în următoarele zile, sună-mă! Mulţumesc pentru timpul acordat.

- Nu e nevoie să fii aşa protocolară, o reţinu Silvia. Mai degrabă mi-ai explica de ce ţii cu dinţii de noi, de ce nu apelezi, pur şi simplu, la altcineva pentru reclamele unchiului tău. Doar pentru că ai început cu noi? Sau ... nu l-ai uitat pe Matei?

- Ascultă, Silvia, nu e cazul să mă jigneşti, îi zise Cora, ridicându-se. Ţi-am zis că sunt prietenă cu Adelin. Unchiul meu a insistat ca tot voi..., ca să-şi păstreze imaginea pentru suc, în primul rând.

Silvia îi admiră silueta suplă şi cârlionţii rebeli, dar nu se lăsă impresionată. Văzuse privirile Corei aţintite asupra pozei lui Matei... Nu erau tocmai indiferente. O conduse pe Cora până la uşă, fără să-i mai spună nimic.


În duminica următoare, cei opt se duseră din nou cu toţii la biserică. De data aceasta, la aceeaşi biserică, adică la cea în care se întâlneau Silvia, Matei, Sorina şi Alexandra. Fiecare veni la ore diferite. Prima fu Alexandra. Apoi Matei, Silvia, Sorina... Ultimul veni Marcel. După slujbă ei se reuniră, pe treptele bisericii, şuşotind voioşi.

- Să înţeleg că v-aţi hotărât cu toţii? zise timid Silvia.

- Mda..., mai vrând, mai nevrând, dar a rămas că vorbim vineri, nu? se încruntă uşor Doru.

- Bine, aşa să rămână, cum vreţi voi, încheie ea. Acum ce facem, mergem undeva? Cred că e prima zi cu adevărat de primăvară... , continuă Silvia, tot mai îndrăzneaţă.

- Și-a scos Ghiocelul capul de sub zăpadă, râse Victor.

Ceilalţi zâmbiră. Silvia înflorise sub privirile lor, în ultimele luni. Avea acum părul şi mai lung, lucios şi mătăsos, lăsat liber pe spate. Ochii ei, odinioară foarte sfioşi, străluceau acum de fericire. Jderul o sorbea din ochi, fermecat. Era Ghiocelul lui, pe care fusese cât pe ce să-l piardă... Cora... Oare ce-o mai fi făcând fata asta? Era şi ea drăguţă, dar ce suflet rece... Nu, nu regreta că se despărţise de ea şi nici faptul că acum o vedea foarte rar, aproape deloc.

- Am uitat să vă spun că sirena m-a căutat zilele trecute. Vrea să facem o nouă reclamă împreună, ba chiar două. Eu nu sunt încântată, dar nu pot lua hotărârea de una singură, deveni serioasă Silvia.

- Tot la sucul ăla? Tot cu unchiul ei? se interesă Doru. De ce să nu facem, mai ales dacă mai şi câştigăm ceva? Sau mai sunt chestii personale la mijloc?

- Nu mai e nimic la mijloc, spuse repede Matei. Numai să nu le inventeze Cora. Dar nu cred. Acum e cu Adelin, cel puţin aşa se părea...

- Înseamnă că problema e dacă o mai primim sau nu pe Cora în grupul nostru, nu? concluzionă Alexandra. Oricât ar fi intervenit ea într-o anumită relaţie..., bănuiesc că s-a resemnat. Deci nu văd niciun alt impediment ca să... Nu cred că se apucă acum să facă ochi dulci altcuiva din grup. Ar fi chiar culmea!

Matei simţi o oarecare strângere de inimă. Cora să se uite după altul din grupul lor... Da, mai bine era să nu se facă nicio reclamă cu fata asta... Era cumva alunecoasă, ca o sirenă, putea stârni zâzanie în grup.

Dar hotărârea finală a fost ca să se accepte propunerea unchiului Corei.

- Uite cum facem: dacă sesizăm vreun nou pas greşit la fata asta, gata, încetăm colaborarea. Dar dacă nu, nu..., zise Victor. Şi acum, haideţi până în parcul Tineretului. Ştiu eu un loc unde se află toporaşi foarte violeţi şi foarte parfumați. Dacă au ieşit, cumva... Vedem apoi ce mai facem. Veniţi?

- Mănânci, calule, toporași? glumi Diana, zâmbindu-i dulce. Ştiu şi ce mai facem. Ne amintim vremurile „trecute", când ne adunam ca să spunem bancuri!

- Să mergem! se bucurară cu toții.


Părinţii lui Matei şi Onu trecuseră pe lângă tinerii noştri, neobservaţi. Nu-i întrerupseră din conversaţie. Domnul Virgil era mulţumit că îl vede pe Matei aşa, cu Silvia şi cu prietenii, pe treptele bisericii... Doamna Maria se rugase atâta pentru asta...

Iar timpul curgea lin, mai cu ocolişuri, mai de-a dreptul, îndemnând pe copii la joacă, pe tineri la visare, iar pe cei mari... la ce oare? Să-şi amintească de trecut? Să se gândească la bătrâneţe? Sau să-şi trăiască prezentul, cu bunele şi relele lui? Cine stă oare la taifas cu Timpul? El le ştie pe toate şi nu le opreşte din drum. Înghite clipele, înghite vieţile şi are un singur Stăpân care să-i poruncească: Cel Care l-a făcut şi pe el, cu promisiunea că, odată şi-odată, îl va transforma în veşnicie. Timpul aşteaptă, răbdător, acel moment...


Veni şi aşteptata zi de vineri. Se strânseseră toţi la Diana, cu sufletele pline de gânduri şi hotărâri. Erau mai puţin încordaţi acum. Canapeaua roşie îi aştepta, primitoare.

- Am să încep eu, spuse Doru, adresându-se în același timp tuturor, dar în mod deosebit, Alexandrei. Sunt de acord cu propunerea Silviei - de a fi uniţi în idealuri, pentru a putea fi cu adevărat prieteni, mai ales că idealurile astea sunt nobile... Unii dintre noi sunt la început de drum în acest sens... Alţii au mai avansat. Eu mă alătur pe acest drum, în care rugăciunea îşi are rostul ei. Binefăcător, oricum.

Alexandra îl îmbrăţişă.

- Înseamnă că..., îl întrebă ea.

- Da, continuăm..., îi răspunse el. Mai vreau să vă zic ceva, în legătură cu formaţia. Nici eu, nici Alexandra, nu ne pricepem la cântat... În schimb, să nu uităm, actriţa noastră dansează foarte bine, şi nici eu nu-s mai prejos... N-aţi avea nevoie de o pereche de dansatori?

- Excelentă idee! se bucură Silvia. Ex-ce-len-tă! Dar va trebui, probabil, să repetaţi mult timp împreună...

- Păi, aranjăm asta, zise Alexandra, roşind... poate pentru prima oară.

- Aşa să fie atunci, consfinţi Matei. Nu cred că se opune nimeni. Dar tu, Marcele, nu zici nimic?

- Ce să mai zic... Pot eu să las aşa nişte prieteni de dragul unor statistici amărâte? Nici gând, băieţi! De mână să ajungem şi în împărăţia cea veşnică, dacă voi aşa vreţi... Ce să mai vorbim...

Sorina îl strânse de mână. Avusese mari emoţii, chiar dacă Marcel fusese duminică la biserică...

- Dar să ne spună Silvia la ce duhovnic se spovedeşte, să mergem şi noi, interveni Alexandra.

- Ce? Dar n-a fost vorba decât de credinţa în Dumnezeu, nu şi de spovedanie!!! se schimbă Doru, uşor speriat. Eu ştiu că numai cei bătrâni şi bolnavi se spovedesc, pe patul morţii!

- Cred că îţi dai seama cât de iraţională e chestia asta cu amânatul spovedaniei până la bătrâneţe, nu? îi zise Victor. Ştii tu cât vei trăi? Şi câtă memorie vei avea la o vârstă înaintată? Îți mai pot aduce alte o mie de contraargumente. Nu că eu m-aş fi spovedit vreodată, dar aşa, din principiu. Nu-mi place iraţionalitatea. Trebuie să discutăm, în primul rând, aici, despre necesitatea spovedaniei, nu despre amânarea ei... Haideţi, fetelor, convingeţi-ne, vă facem acest favor de a vă asculta!

- Dar ştiţi şi voi deja, mai mult ca sigur, luă cuvântul Silvia. E singura cale prin care ni se pot şterge păcatele, mai mari sau mai mici, încât să ne putem apropia mai mult de Dumnezeu..., atât în rugăciune, cât şi ca să ne împărtăşim...

- Cu alte cuvinte, creștem în credinţă, în înţelegerea lucrurilor, în înţelepciune? fu interesat Matei.

- Da, poţi spune şi aşa. te apropii mai mult de Adevărul tuturor lucrurilor..., îi răspunse domol Silvia.

- Eu sunt de acord cu toate, dar nu cred că o să mă spovedesc, îi uimi pe toţi Diana. Nu am ce spune niciunui preot. Viaţa mea particulară îmi aparţine şi, de altfel, ce este păcatul??? Fetelor, nu vă luaţi de mine, dar... eu să îngenunchez? Nu, îmi cereţi prea mult!

Victor se miră cel mai mult de reacţia ei. Nu o credea pe Diana aşa..., sub învelişul ei fragil de Barbie girl... Fu mâhnit de atitudinea ei.

- Mie mi se pare corect să particip la o slujbă într-o biserică îngrijită, cu aer condiţionat, cu oameni civilizaţi, care să nu se foiască prea mult, iar preotul să spună slujba clar... şi corul să cânte frumos, ca la operă...; pictura de pe pereţi să fie refăcută, eventual aurită, iar îmbrăcămintea preoţească să strălucească... Aşa da, îmi place şi mie. Altfel, mi se pare un chin. Voi nu observaţi amănuntele astea? Nu vi se par importante?

Discuţia fu întreruptă de bâzâitul unui bondar. Era telefonul lui Matei care anunţa un mesaj: „Dumnezeu aureşte biserica, prin prezenţa Sa." P.

Dar, cine e P.?

 



Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     
  
Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Retour à l'accueil

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article