Fisa suplimentara - Invataturi la zilele Saptamanii Patimilor

7 Août 2008, 11:08am

Publié par Mirela

Învățături la zilele Săptămânii Patimilor
De la Irineu, episcop de Ekaterinburg şi Irbit

a. Despre trădarea lui Iuda

Iuda s-a numărat printre cei doisprezece Apostoli pe care i-a ales Iisus din popor, ca să meargă împreună cu El prin ţara iudeilor, să-I asculte învăţătura, să-I vadă faptele, să se lege de El prin credinţă puternică, pentru ca după moartea şi Învierea Lui să meargă în lume şi să dea mărturie despre Hristos, Mântuitorul nostru.

Iuda a fost tratat cu o deosebită încredere de către Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că lui i se încredinţase punga cu bani folosită pentru nevoile Apostolilor.

Dar Iuda L-a trădat pe Iisus, tocmai pentru un pumn de monede (30 de arginţi); L-a vândut pe Dumnezeu, pe Cel care făcuse atâtea minuni sub ochii lui... Trădarea lui Iuda a culminat prin semnul trădării: Iuda L-a sărutat pe obraz pe Mântuitorul, arătându-L astfel slugilor arhiereilor, venite să-L prindă...

Trădări ca a lui Iuda se mai întâmplă şi astăzi... Noi, creştinii ortodocşi, primim prietenia lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu Însuşi prin Botez, Mirungere, Împărtăşanie. Dacă suntem indiferenţi la această prietenie, la aceste daruri, ne asemănăm trădătorului. Iar dacă, mai mult decât atât, avem şi două feţe: una frumoasă, pentru imaginea în lume, iar alta, întunecată de păcate ascunse, nu facem decât să fim ca acela care, sărutând, a trădat...

Să ne ferească Dumnezeu de asemănarea cu Iuda, despre care se spune: „Vai acelui om, mai bine ar fi fost pentru el dacă nu s-ar fi născut!..."

b. Lepădarea lui Petru

Cine ar fi crezut că marele Apostol Petru, care şi-a arătat o credinţă atât de tare, va cădea vreodată? Şi totuşi, el a căzut în păcatul lepădării de Hristos, care este foarte mare. Sfântul Petru nu a luat aminte atunci când Iisus i-a prevestit căderea. El a fost convins că nu va cădea. El a tăiat cu sabia urechea slugii arhiereului, atunci când veniseră mai mulţi să-L prindă pe Iisus; apoi L-a urmat pe Iisus, neînfricat.

Dar, stând la foc împreună cu necredincioşii, cu cei care pregăteau batjocorirea Domnului, el s-a clătinat... Întrebat fiind dacă este sau nu dintre Apostolii Domnului, el a răspuns: „Nu ştiu ce spui", apoi s-a lepădat cu jurământ că nu-L cunoaşte pe Iisus, apoi s-a blestemat şi s-a jurat că nu-L cunoaşte pe Domnul...

Concluzia este că nu trebuie să ne adunăm împreună cu cei necredincioşi, pentru că atunci şi credinţa noastră se va clătina.

„Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut." (Psalmul 1, 1)

c. Spălarea pe mâini a lui Pilat

Pilat, guvernatorul roman al Iudeii, ar fi vrut să-L elibereze pe Iisus, din cauză că nu îi simpatiza deloc pe cei care Îl învinuiau, adică fariseii. Dar el a dispus biciuirea fără milă a Mântuitorului. Din istoria Romei se cunoaşte că Pilat era un om crud, avid de putere şi nedrept. De aceea, el a renunţat la „apărarea" Mântuitorului, atunci când a auzit că ar putea avea neplăceri din partea Împăratului Romei.

El a făcut un gest, anume acela de a se spăla pe mâini, zicând:

„Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia; voi veţi vedea". (Matei 27, 24)

Însă acesta nu a fost decât un gest făţarnic, care nu l-a dezvinovăţit pe Pilat, nu i-a spălat necredinţa şi nu i-a şters vina de a-L da spre răstignire pe Iisus. Mai mult, fariseii şi cărturarii, în urma acestui gest simbolic, l-au urât şi mai mult pe Pilat.

Singura apă care i-ar fi putut şterge lui Pilat păcatul era apa Botezului şi cea a lacrimilor de pocăinţă, de regret pentru ce a făcut. Petru a folosit această apă, a plâns pentru lepădarea sa...

Şi azi sunt mulţi ca Pilat, care afişează virtutea şi nevinovăţia, în fapt urmărind doar interesul personal şi înşelăciunea, păstrarea confortului propriu...

d. Purtarea Crucii de către Simon din Cirene

Când Mântuitorul nu a mai putut să-Şi ducă singur Crucea, din cauza chinurilor şi a bătăilor primite, oştenii s-au temut că Iisus nu va mai putea ajunge până la locul răstignirii. De aceea, ei l-au silit pe un trecător oarecare, Simon africanul, să ducă el Crucea de lemn, grea, până pe Golgota.

Dar Simon era furios de situaţie, nu voia să ajute un străin... Nu îi era milă de Iisus însângerat... Pentru că Simon se gândea la onoarea lui: era o ruşine să ajuţi un criminal, condamnat la moarte. Iar el credea despre Iisus că este un criminal... Apoi, lui Simon îi era frică: dacă ura iudeilor se întorcea şi asupra lui, pentru acest ajutor dat lui Hristos, chiar dacă era cu de-a sila?

Şi astăzi noi putem fi sau nu ca Simon, în faţa celor nenorociţi, pe drept sau pe nedrept. Şi azi e nevoie de ajutorare a sărmanilor, a necăjiţilor, iar mulţi se tem să fie văzuţi în compania lor, ca să nu li se strice reputaţia.

Dar, nu după mult timp, atitudinea lui Simon faţă de Hristos s-a schimbat. Văzând că Iisus a căzut iarăşi, şi pe ostaşi lovindu-L fără milă, Simon a încercat să-L ridice şi a fost bătut şi el...

Se ştie că, ulterior, Simon s-a botezat, a ajuns episcop şi a murit ca martir, mărturisind credinţa în Iisus cel răstignit şi înviat.

Aşa că, dacă vreunul dintre noi s-a arătat mai puţin milos faţă de oameni, are timp şi posibilitate ca să se schimbe, asemenea lui Simon. Simon cirineul a purtat puţin Crucea lui Hristos; nouă ni se oferă prilejul să purtăm câte puţin mai multe cruci, ale tuturor celor care au nevoie de noi.

e. Iertarea creştinească

Pe Cruce, Iisus Şi-a dovedit încă o dată dumnezeirea, prin cuvintele:

„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac". (Luca 23, 24)

Este o nouă minune faptul că Iisus, după scuipare, batjocorire, biciuire, coroană de spini, răstignire, nu cere răzbunare de la Tatăl ceresc, ci iertare pentru călăii Săi. El deja i-a iertat pe aceia; cere şi iertarea Tatălui.

În acest fel, El ne cere încă o dată să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să facem bine celor ce ne prigonesc şi ne urăsc, cu alte cuvinte, să ne iubim duşmanii. Iertarea duşmanilor este ceva dumnezeiesc; refuzul iertării este ceva diavolesc. Cel care nu vrea să ierte pe cel care l-a jignit îşi arată astfel răutatea sufletului, orgoliul şi înverşunarea.

Creştineşte este ca omul jignit să acorde iertarea fără ca celălalt să i-o ceară. Iubirea vrăjmaşilor nu este un simplu sfat, de urmat sau de nesocotit, la alegere. Ci este o poruncă, absolut necesară pentru mântuire. Cel care moare cu vrajba în inimă, este pierdut pentru vecie.

„De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre." (Matei 6, 15)

În concluzie, trebuie să trăim în pace cu toată lumea, să nu fim certăreţi, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru înmuierea inimilor duşmanilor, chiar dacă aceştia nu vor să se împace cu noi. Amin.

Prof. Religie Mirela Șova

Fișe pentru elevi, părinți, profesori

Mirela Șova

Commenter cet article