Vederea lui Dumnezeu

31 Août 2008, 13:14pm

Publié par Mirela

Vederea lui Dumnezeu

„Când abandonezi sinele propriu, atunci intră în sufletul tău o întreită experienţă. Atunci în biserică vezi în chip duhovnicesc. E cu putinţă să vezi şi cu ochii trupului, dar acest lucru se realizează după multe lupte. Vezi duhovniceşte. Ochii tăi se obişnuiesc. Întunericul se destramă. Vezi pe Cel ce vine, pe Cel ce este, dar în același timp vine la tine. Vezi adâncul sufletului tău frământat de har, aşa cum frămânţi aluatul ca să faci pâine. Vezi numai mâna Lui care frământă. Cum vedem în icoane mâna care coboară din nor ca să-l binecuvinteze pe Sfântul care stă în icoană. Vezi şi te rogi, îmbrăţişezi acea mână.

Vedem dulceaţa lui Dumnezeu. Dacă n-am fi încercat dulceaţa aceasta, ne-am târî ca melcii în locuri închise, sufocante şi umede."

"Noi toţi suntem surdo-muţi înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem fiinţe infinit neputincioase. Frica de Dumnezeu duce la străpungerea inimii, care duce la simţirea că Dumnezeu Se bucură în mine. Cum e frica aceasta? Stăm înaintea lui Dumnezeu, Care e Stăpânul meu, e Cel de a Cărui privire atârnă viaţa sau moartea mea. Fără frică de Dumnezeu nu există decât poarta şi antecamera păcatului. Frica împiedică în prezent păcatul.

Străpungerea (katanyxis) e o înţepătură necontenită a conştiinţei, a inimii, a gândului meu, a existenţei mele. Ca şi cum un ac te-ar înţepa mereu. E ca ceva ce te face să te trezeşti necontenit, un sentiment puternic că se întâmplă ceva, că e Cineva înaintea ta. Urmează o emoţie, o tăcere a sufletului în faţa lui Dumnezeu. Tac până când voi descoperi lăuntric că am fost învrednicit de vederea lui Dumnezeu.

Urmează o mărturisire smerită. Apoi Dumnezeu vine şi vorbeşte cu mine şi îmi face propunerile Lui: o face celui care n-a hotărât nimic pentru el însuşi. Ca să primesc pe Dumnezeu, va trebui să fiu emoţionat şi să Îl emoţionez şi eu pe El, ca să poată să binevoiască şi să se sălăşluiască mai apoi în permanenţă în mine. Dumnezeu primeşte să emoţioneze inimile pe care le iubeşte, care Îl iubesc. Trebuie să devin frumos, ca El să dorească frumuseţea mea. („Că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău." - Psalm 44, 13)

Trebuie să rămân îngenuncheat înaintea Lui, ca să poată oricând să mă ridice şi să mă facă domn împreună cu El. Va trebui să devin un ratat pentru semenii mei, o nefiinţă, un gunoi („Dumnezeu Și-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt". - I Corinteni 1, 28; „Eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să-L dobândesc." - Filipeni 3, 8) Va trebui să devin un ratat pentru mine, pentru speranţele mele deşarte - şi fără violenţă. Sunt la dispoziţia Lui.

Experienţa mistică finală în această viaţă e moartea de fiecare zi. Încep să doresc să mor şi-mi accentuez asceza ca o manifestare a dorului meu."

Raspunsuri

Literatura & Religie

Hristos e singurul Mire care e totdeauna împreună cu noi. (Arhimandrit Emilianos)

„Hristos e nevăzut ca fire, dar e văzut ca lucrare, ca energie, ca Dumnezeu - Om, ca lumină, e văzut sub mii de aspecte. Ca şi cum ai avea o cameră mare plină de oglinzi şi nu-l vezi pe om numai o dată, ci de mii de ori. Sufletul, când vrea să intre într-o legătură cu Hristos, vrea să fie cel văzut în fiecare zi de El, ca El să fie Mirele adevărat. Sufletul nu-L vrea pe Hristos nevăzut. Nu-L vrea nici netrupesc. Iar El S-a arătat în trup.

Dar în legătura cu Hristos am ceva ce nu există în niciun cuplu uman: fiindcă pătrund cu totul în celălalt şi sunt pătruns cu totul de El. Hristos e singurul Mire care e totdeauna împreună cu noi.

Trebuie însă ca nimic să nu mă mai distragă şi să mă facă să-L las pe Hristos. Răpirea minţii: mă plimb, şi deodată descopăr că mintea mea spune: Doamne, Iisuse... E o răpire în dispoziţia mea interioară cea mai profundă. Pe măsură ce timpul înaintează, această răpire devine mai deasă, neîncetată. În asemenea momente, sufletul omului se întinde în dulceaţă la infinit. Acest infinit aparţine Împărăţiei cerurilor, nu spaţio-timpului. Încep astfel să cunosc infinitatea ipostasului meu duhovnicesc, care poate să se unească cu Dumnezeu. Încep să mă descopăr. Şi descopăr şi că această descoperire mi-o face Altcineva. Mă descopăr neputincios şi total dependent de Dumnezeu. Mă descopăr prizonierul lui Dumnezeu şi-I cer mila. Încep apoi să înţeleg că de fapt nu sunt prizonier, ci eliberat. Şi mă obişnuiesc să vorbesc cu Dumnezeu.

Recunosc în acelaşi timp raportarea mea față de Dumnezeu, precum şi dumnezeirea mea. Recunosc în El pe Plăsmuitorul meu şi-L văd în acelaşi timp în mine că S-a născut şi S-a plămădit în trupul meu. Recunosc în El pe Judecătorul meu, pe Domnul meu, dar şi pe Cel care duce şi poartă inima mea, pe Cel care mişcă mintea mea, pe Cel care ţine în mâna Sa toate. Recunosc cât de mult e împletită viaţa mea cu El. Şi aşa vorbesc cu El, către El, în El, în mine însumi lui Hristos şi toate acestea sunt pentru mine descoperirea unui rai. Şi vorbind cu El dobândesc o cunoaştere nemijlocită despre Dumnezeu, îngeri, rai..."

„Omul trebuie să dea dovezi repetate ale legării sale desăvârşite, libere cu Hristos. Dumnezeu nu primeşte să facă prizonieră o inimă, dacă aceasta nu suferă, nu plânge, nu e lovită pentru această captivitate. Primul lucru prin care dovedim aceasta este rugăciunea neîncetată şi cererea neîncetată a harului în faţa urâciunii noastre simţite. Să plâng pentru inima mea învârtoşată. Postul...: am stomacul gol, mintea goală, inima goală, ca să aştept pe Dumnezeu să le umple. Şi... credinţa că El poate şi face toate: Hristos ne face comoştenitori: deci cele ce aparţin lui Dumnezeu şi le poate Dumnezeu le am în mâna mea."

(Arhimandritul Emilianos)

„Plineşte poruncile Domnului şi în chip minunat, Îl vei vedea pe Domnul în tine însuţi, în însuşirile tale."

(Sfântul Ignatie Briancianinov)

„Nu oricui îi este dat să vadă pe Dumnezeu în această viaţă - dar oricui i se cere rugăciunea pentru acest har şi ascultarea de părinţii duhovniceşti, «prietenii lui Dumnezeu»."

„Aşa cum femeia cunoaşte limpede atunci când e însărcinată, pentru că pruncul saltă în pântecele ei şi n-ar putea să nu ştie că-l are în ea, tot aşa şi cel ce-L are pe Hristos luând chip în el nu se poate să nu cunoască mişcările, adică luminările Lui şi săltările, adică razele Lui şi să nu vadă formarea Lui în sine însuşi."

„În starea de smerenie a sufletului locuieşte şi se odihneşte Dumnezeu Însuşi, şi toată uneltirea diavolului rămâne cu totul nelucrătoare şi toate patimile cele stricăcioase ale păcatului se şterg desăvârşit şi se pleacă în el numai roada Duhului. «Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm» Galateni 5, 25."

„Pe orice treaptă (în asceză) e activ şi prezent harul. La început e imperceptibil, dar pe măsură ce însuşirea mântuirii înaintează în virtutea asemănării produse prin fire şi har, chipul lui Dumnezeu devine în stare să cunoască Arhetipul său în el însuşi."

(Sfântul Simeon Noul Teolog)

„Teologul e văzătorul de Dumnezeu. Teologhisirea în chip neînşelător e fruct al contemplării lui Dumnezeu. Numai cel ce s-a purificat sau cel puţin cel curăţit poate să fie iniţiat în tainele ascunse şi în marile adevăruri, să primească revelaţia şi în continuare să le trimită poporului. Teologia e precedată de vindecarea necesară şi în continuare teologul poate să vindece pe alţii. De aceea prin excelenţă teolog e părintele duhovnicesc."

„Vederea luminii necreate e îndumnezeire. Omul, contemplând lumina necreată, o vede pentru că e unit cu Dumnezeu. Pentru aceasta e necesară nepătimirea, păzirea poruncilor, continuă, sinceră şi imaterială rugăciune."

(Sfântul Grigorie Palama)

Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article