Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXVI

22 Août 2008, 08:22am

Publié par Mirela

Capitolul XXVI

Era oare o altă Coră decât înainte? Una interesată sincer de prietenia lui Adelin? Asta era întrebarea. La începutul lui ianuarie, Matei primi un telefon de la sirenă.

- La mulţi ani, dragă Jder! Nu te supăra, dar nu am putut să nu-ţi urez chiar nimic de sărbători. La mulţi ani!, un an plin de succese... alături de Silvioara ta. Vezi, nu ai de ce să te temi de mine. Ştiu şi eu să recunosc dacă pierd. Şi dacă tot te-am sunat, te anunţ că la noi, la hipermarchet, se pot câştiga diverse obiecte de uz casnic, cadou pentru cumpărători. Câte 20 pe zi. Deci ar fi bine să vă faceţi cumpărăturile aici. Cine ştie? Maşini de spălat, de cusut, frigidere, cuptoare cu microunde, roboţi de bucătărie... - ce, e de refuzat? Să ştii că nu e cu „aranjamente". Câştigă pur şi simplu cine are noroc. Nu că-i fac reclamă unchiului...

- Lasă, Cora, ştiu că-ţi stă în sânge să „dezvolţi" afaceri. O să mă gândesc. Un an nou mai bun, şi de la mine! Să fii mai cuminte (sau... cu minte). Salutări şi lui Adelin. Ne mai vedem noi, de altfel, fie pe la Doru, fie pe la hipermarchet... Mai vorbim. Mulţumesc de telefon.

Peste o săptămână, Matei primea acasă o maşină de cusut, câştigată prin talonul completat de el, la sugestia Corei, la hipermarchet. Mama lui îl privea mirată, cum despachetează obiectul.

- Ce ai acolo, Matei? Şi de unde l-ai primit? întrebă ea.

- Ei, ce să fie, vreun obiect de uz casnic, de la unchiul Corei... Ea mi-a spus de câştigurile astea... Ia să vedem. Cred că e o maşină de cusut! Ce să facem noi cu ea?? Mai bine era altceva, pentru tata...

Doamna Maria se schimbase la faţă. Un moment crezuse că la mijloc e mâna Silviei. Îşi dădu seama fulgerător că e numai mâna lui Dumnezeu... Îl îmbrăţişă pe Matei, aproape plângând.

- Dacă ai şti de când îmi doresc ceva... Ca să lucrez şi eu... Să fiu utilă... Să câştig un ban în plus... Oh, dacă ai şti...

- Mamă, dar de ce nu mi-ai spus niciodată? se emoţionă Matei. E incredibil, atunci. Dumnezeu ne cunoaşte dorinţele şi ni le împlineşte!

- Da, dragule, dacă ne sunt de folos, da. Să mă ajuţi să o montăm. Oare unde să o punem, ca să nu deranjeze pe nimeni?

Matei îi comunică Silviei vestea. Aceasta fu extaziată.

- Aha. Deci tu ştiai, Ghiocel complotist! o admonestă tânărul. Ce mai ştii tu, şi nu ştiu şi eu? Hai, spune-mi!

- Matei, mama ta m-a rugat să păstrez secretul. Nu voia să vă întristeze cu dorinţele ei. Alt secret nu am faţă de tine... Doar că încerc în fel şi chip să fac rost de bani pentru pianina tatălui tău. Ai ceva împotrivă?

- Aha. Deci aşa. Și eu încerc să fac la fel. Din bursa mea de studiu, plus ce mai aveam pus deoparte... dar e prea puţin.

- Nici eu n-am strâns destui. O să ne unim eforturile, dacă eşti cooperant. Credeam că eşti prea... mândru ca să-mi accepţi ajutorul, adăugă Silvia.

- Da... Dacă e pentru tata, accept, încheie Matei.

Doamna Maria, Matei şi Silvia se hotărâră, deci, să-şi reunească eforturile pentru cumpărarea pianinei. Aveau cumva impresia că asta e „calea" de salvare a domnului Virgil. Soţia lui începu să croiască şi să coasă diverse îmbrăcăminte pentru vecine, iar tinerii mai sperau şi să câştige la concursul acela televizat de muzică. Un lucru însă le devenise tuturor clar: Dumnezeu era cu ei, îi ajuta şi le sporea puterile, energia, speranţele, credinţa în minunile din cotidian. Matei era din ce în ce mai impresionat de gesturile tăcute ale Suveranului lumii. „E aici o ... lucrătură extraordinară..., reflecta el. Gândurile bune ale oamenilor se împletesc şi formează o adevărată forţă... Singurul lucru pe care nu-l înţeleg însă e cum poate întoarce Dumnezeu răul în bine. Probabil îmi voi da seama în cazul lui tata, când se va vindeca... Mai ştii?"

La preselecţia de la „Melodia iernii...", formaţia „Clubist", cum se prezentaseră prietenii, fusese admisă, alături de alţi 11 interpreţi sau formaţii. Concursul propriu-zis urma să aibă loc după alte două săptămâni, în direct, transmis pe TVR 2. Între timp, ei aveau nevoie să facă inovaţii doar la nivel de orchestraţie şi li se recomandaseră multe repetiţii.

Matei nu mai primise demult niciun mesaj de la P. De fapt, nici un SMS, pentru că nu se mai conectase la Internet. Îi ducea un pic dorul. Rar, pentru că era foarte ocupat: „formaţia" lor muzicală, şcoala, olimpiada de informatică, programul de traducere... La ceva trebuia să renunţe. Se sfătui cu tatăl lui, care-i spuse:

- Matei, când eşti într-o dilemă, iată cum trebuie să procedezi, după cum cred eu. Mai întâi, te rogi lui Dumnezeu, pentru luminarea minţii. Apoi, ceri sfatul cuiva de încredere. Apoi deliberezi. Îți analizezi propriile dorinţe şi iei o decizie. Evident, trebuie mai pe urmă să-ţi asumi riscurile unor erori sau ale unor nemulţumiri ce pot să apară. Dar vei fi împăcat cu decizia luată. Cred că peste primul pas ai sărit, nu?

- Aşa e. Totuşi, dă-mi sfatul tău acum. Ce zici?

- În situaţia de față, decizia îți aparţine. Mă bucur că ţi-ai dat seama că nu se pot face toate deodată şi că nu vrei să le abordezi aşa, cu superficialitate. Cu alte cuvinte, mai pe şleau, că nu le faci de mântuială.

- Mulţumesc, tată. Nu-mi vine să cred ce sfaturi... Până deunăzi, nu observasem... Probabil eram prea mic.

- Nu-i vorba de asta. De când mi-am deschis inima spre credinţă, mă simt din ce în ce mai luminat. Am mai şi citit câte ceva..., doar am timp liber. Dar mi s-a întâmplat ca şi cum cineva mă învaţă dinlăuntru. Ca şi cum descopăr în mine, în ceilalţi şi în lume culori, lumini, lucruri, înţelesuri, care înainte nu mă interesau deloc şi pe care abia le zăream - sau nu le vedeam deloc. Nu ştiu dacă mă poţi înţelege din cuvinte. Am ajuns să binecuvintez ziua accidentării mele, care mi-a adus numai câştig. Acum vă am aproape, mult mai mult decât aş fi putut spera. Iar în ceea ce priveşte viitorul tău, m-am liniştit. Am citit în Proloage, cred, - apropo, ştii ce înseamnă cuvântul ăsta?

Matei îi făcu semn să continue.

- ... Am citit despre un tată bogat, care s-a gândit că nu e bine să lase fiului său drept moştenire o avere imensă. Că nu i-ar fi folosit, sufleteşte. Cu acordul fiului său, - erau numai ei doi pe lume, soţia lui probabil murise -, el a dat de pomană totul. Absolut totul. Ba chiar şi-a vândut fiul ca sclav - asta se întâmpla demult, când existau încă sclavi -, pentru a-i rămâne ceva, cu care să trăiască până la moarte. Mi s-a părut foarte ciudată povestea. Iată continuarea. Fiul binecuvântat a ajuns în slujba unui bogătan ce avea o singură fiică. Ce să mai, până la urmă flăcăul s-a însurat cu fata acestuia, şi nu din interes, scăpând şi de robie. A primit prin aceasta o avere mult mai mare decât i-ar fi lăsat tatăl, dar în primul rând i s-a întipărit în minte o lecţie de viaţă, pe care a aplicat-o în continuare: când ai încredere în ajutorul lui Dumnezeu şi lucrezi spre binele altora, nu vei fi niciodată dezamăgit. Ei, cum ţi se pare? De atunci nu-mi mai fac griji pentru banii pe care nu ţi-i pot oferi, deşi aş vrea să o fac, fără îndoială - , ci în primul rând pentru educația ta mă preocup, pentru exemplul pe care ţi-l pot da, şi mă mustră conștiinţa pentru că până acum nu ţi-am fost exemplu, ca tată necredincios... Mă simt foarte vinovat, Matei. Ca şi faţă de Onu, de mama ta. Am fost uşuratic, de parcă am trăi o mie de ani, fără griji, boli, necazuri...

Nu am vrut să mă gândesc la moarte. Sper însă că nu e prea târziu să o fac de acum încolo. Nu-ţi pot reproşa lipsa de interes faţă de biserică, de slujbe, spre exemplu. Ştiu că n-o să ţi se nască dorul peste noapte... Dar când te-am văzut la slujbă, de Crăciun, a fost ca un balsam. De asemenea, şi reîmpăcarea ta cu Silvia... Știi că şi ea s-a spovedit? Că s-a împărtăşit? Ţi-a spus ceva?

Matei, care asculta vorbele tatălui ca prin vis, se trezi, extrem de mirat:

- Nu mi-a vorbit deloc de asta. Ştiu doar că duminică dimineaţa e mereu ocupată şi nu ne putem întâlni. Ştiu şi că se duce destul de des la biserică. Mai multe nu ştiu. Nici nu mă aşteptam ca ea... Părinţii ei nu sunt.. credincioşi...

- Silvia este discreţia în persoană. Nu numai vizavi de secretele altora, ci şi când e vorba de ea însăși. Eu bănuiesc că ascunde multe comori, din modestie şi din bunul ei simţ. N-ai observat încă? Lasă, ai tot timpul s-o faci. Numai să nu o mai răneşti. Te rog ca un tată. Îmi aduci şi mie pianul de jucărie al lui Onu? Nu ştiu pe unde l-a băgat. Ia vezi, nu e sub pat? Să mă mai dezmorţesc puţin la degetele astea...

Matei îi găsi pianul, îi potrivi bateriile şi se duse în dormitorul lui. Zeci de gânduri i se ciocneau în minte, provocându-i scântei dureroase. Până la urmă îi rămase unul singur, clar, care nu îl mai durea deloc: într-adevăr, răul se putea întoarce în bine. Speranţa există la oricine, în orice situaţie - şi cu atât mai mult el, la vârsta lui, ar fi trebuit să fie plin de ea. Îşi umflă pieptul. „Mă apropii din ce în ce mai mult de fericirea pe care mi-o doream. Totuşi, încă nu-i ştiu numele. E doar o presimţire. Tata a atins-o înaintea mea? Dar Silvia? Misterioasă, cu toate că-mi vorbeşte atât de mult despre toate planurile ei. Cum e posibil? Ei, aşa sunt fetele...".

Îi mulţumi lui Dumnezeu că i-a dat un tată atât de înţelept. Ştia prea bine, de la unii colegi, că nu toţi părinţii sunt la fel de echilibraţi ca ai lui. Din contră. Chiar şi Silvia se simţea nemulţumită adesea în relaţia cu ai ei. Iar alţii, aflase el, trebuiau să îndure înjurături - fie adresate direct lor, fie mamelor lor; mormăieli spuse la beţie, scandaluri, divorţuri, decese premature ale unuia dintre părinţi... Sau stresul continuu al unei sărăcii crunte. Matei se simţi a fi chiar privilegiat. „Doamne, ocroteşte-ne de rele!"

Cât despre faptul că Silvia se spovedise, asta era chiar ceva neaşteptat, pe care trebuia să-l discute o dată, dar altă dată. Se hotărâse. Renunţa la olimpiadă. Ştia că îşi va dezamăgi profesorul de informatică şi, poate, pe colegi. Nu era puţin lucru să participi la o olimpiadă naţională. Dar nu avea destul timp să aprofundeze... Era împărţit în prea multe. Îşi luă ocarina şi fredonă melodia de la concurs, de mai multe ori.

La concursul televizat, pe la începutul lui februarie 2007, Matei cântase la ocarină, Diana la chitară, Silvia la pianină..., şi toţi, mai puţin Matei, vocal. Solista principală era Sorina. Se îmbrăcaseră în alb şi negru. Fură aplaudaţi de cei din platoul de filmare. Aşteptau televotingul, singurul care decidea melodia câştigătoare. Ieşiră pe locul doi, la 150 voturi diferenţă de primii. Fuseseră între favoriţi. Erau mulţumiţi, deşi... atunci când nu primeşti premiul cel mare... Matei şi Silvia oftau, pentru că speraseră să facă rost de suma completă pentru pianină.

Transmisiunea în direct se terminase. „Clubist" primise flori, diplome, invitaţie la înregistrarea melodiei într-un studio... Cam atât. Se pregăteau de plecare. „Iată pentru ce, printre altele, am renunţat eu la olimpiadă... Deşi nu pot spune că nu a fost fascinant...". Unul dintre prezentatorii concursului îl bătu uşor pe umăr pe Jderul albastru.

- Mai staţi puţin. Tocmai a sosit un pachet pentru dvs., aici, la noi. Cred că e de la vreun sponsor. Uitați-l. Semnaţi aici, de primire. Aşa. Luaţi şi acest plic, din partea aceleiaşi persoane, bănuiesc. Au sosit împreună.

Mirat, Matei deschise plicul pe care era trecut, într-adevăr, la destinatar, numele său. Iar la expeditor..., magazinul „Muzica". Îl deschise şi citi:

„Dragă domnule Matei Topaz,

Am aflat, prin intermediul unui SMS primit de la un oarecare P., că faceţi parte dintr-o formaţie nou întemeiată şi că aţi avea nevoie de o pianină personală. Considerăm că o veţi folosi înaintând cu efort susţinut pe această cale. Consideraţi că e un gest de încurajare a tinerelor talente. Precizăm că am verificat mai întâi datele primite prin SMS. Singurul lucru pe care nu l-am aflat, este cine le-a trimis. Probabil unul dintre prietenii dvs..

Cu mult curaj, înainte!

Cu stimă,

..... (semnătură indescifrabilă)"

- Băieţi, nu se poate, am primit pianina!!! strigă Matei către ceilalţi.

Mai ales Silvia, care ştia povestea lui „P.", fu superîncântată. Crezuse şi ea că Prietenul nu va mai trimite mesaje.

Pianina ajunse la domnul Virgil, însoţită de grupul gălăgios. Familia Topaz urmărise la televizor evoluţia tinerilor pe scenă. Fiecare membru al familiei sunase pentru ei. Îi întâmpinară cu prăjituri. Domnul Virgil nu înţelegea cum a intrat Matei în posesia pianinei.

- Uite, tată, de la un sponsor, special pentru mine. De fapt, pentru tine. De acum, Silvia îţi va putea da lecţii! E o minune, e ceva neaşteptat! Mai ales că pianina mi-a fost destinată! Voi lua şi eu lecţii, cumva... Uraaa!

Silvia şi Matei nu ziseră nimănui despre straniul „P.". Numai ei doi ştiau de Prietenul necunoscut.

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

Autor: Prof. Religie Mirela Șova