Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXIII, XXIV

 pt romanCapitolul  XXIII

 

 

 


Duminică dimineaţa, în ziua de Crăciun, sculat din somn cu amintirea chipului Silviei, Matei porni singur spre biserica din cartier. Având cutiuţa pentru Ghiocel sub braţ, sperând că o va întâlni imediat şi va putea vorbi cu ea mai multe. Şi despre Revelion... Era în jurul orei 8,30. Matei îşi făcu o cruce în grabă şi intră în biserică. Slujba începuse. Încă nu era multă lume. Silvia nu era. Matei o aşteptă câteva minute, în spatele puţinilor bărbaţi prezenţi, fără a se putea concentra la rugăciunile stranei.

Privirea i se opri pe chipul Sfântului Nicolae, dintr-o icoană probabil argintată. Îl recunoscuse, pentru că se asemăna cu cel din icoana lui de acasă. Jderul albastru zâmbi. Nu se mai simţea singur în biserică, printre necunoscuţi. Îşi fixă privirea pe luminiţa candelei ce atârna în faţa icoanei. O putere nouă simţea că se trezeşte în sufletul lui. Era ca un vulcan ce dormise. Fu trezit din meditaţie de o bătrânică.

- Maică, ajută-mă să aprind şi eu lumânările astea... Am îngheţat şi nu mai pot..., îi şopti bătrâna.

Mai mult ghicind cuvintele decât auzindu-le, Matei luă lumânările din mâna bătrânei şi le aprinse, pe rând. Jumătate la „vii", jumătate la „morţi". Până atunci mereu se întrebase ce rost au lumânările. Acum i se părea firesc să le aprindă. Lumina lor era ca o speranţă, ca o bucurie, ca o putere. Bătrânica îl aşteptase înăuntru. Îi mulţumi de mai multe ori.

Matei se simţi jenat. Se duse şi cumpără şi el câteva lumânări. Pentru ai lui, vii şi morţi. Se rugă în mod special pentru Silvia şi părinţii ei, ca şi pentru ai lui.

Ghiocelul tot nu apărea. Să o sune? „O mai aştept puţin. Dacă nu vine..." Reveni la locul lui, în spatele bărbaţilor. Observa că ceilalţi îngenuncheau la anumite cântări. Îngenunche şi el. I se atrase atenţia să scoată fesul. Şi-l scoase, ruşinat, îndesându-l în buzunar. O altă bătrână veni să-i şoptească:

- Tinere, nu prea ştii obiceiurile. Du-te şi sărută icoana din faţă, aceea. (I-o arătă cu degetul.) Te închini şi o săruţi.

Matei înainta pe mocheta bisericii ca pe un teren minat. „Poate greşesc iar cu ceva." Se simţea indispus de sfaturile primite. Sărută icoana, pe care o recunoscu: era aceeaşi cu care venise preotul, colindându-i. Se întoarse la locul lui, aruncând priviri îngrijorate spre uşă. Silvia nu apărea. „Te pomeneşti că n-o lasă părinţii." El îi mai acordă un răgaz. Încercă să se concentreze la cuvintele preotului şi la cântările stranei. Înţelegea că au ceva specific, de Crăciun.

„Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de ființă naşte...". Timpul trecu pe lângă el, cu o altfel de curgere decât era obişnuit. Ceasul mare, prins de peretele bisericii, îi amintea din când în când, de rostul venirii lui aici.

Matei observase că mai mulţi credincioşi se duceau spre uşa altarului, cu lumânare, pomelnic şi prescură.

„Poate era bine să-mi scriu şi eu unul, măcar de Crăciun", se gândi el. Ochi pe o măsuţă câteva foiţe albe de hârtie, cu pixuri alăturate. Se îndreptă acolo şi vru să scrie. Se trezi neputincios. Ştia, de la şcoală, de pomelnic, dar nu alcătuise, concret, niciunul, niciodată.

„Probabil că se trec separat viii şi morţii", îşi aminti el, vag. „Parcă fără numele de familie,... dar dacă cineva are două prenume, cum îl trec?" Până la urmă, înjghebă un pomelnic. Cumpără o altă lumânare şi o prescură. Se gândi dacă mai trebuie şi altceva. În fine, se alătură celorlaltora, care aşteptau la altar cu lumânările aprinse. Când îi veni rândul, preotul îl privi uşor surprins, îi zâmbi şi-l binecuvântă.

Matei reveni la locul său. Nu se mai simţea aşa stânjenit, mai ales că observase în biserică mai mulţi tineri şi tinere, nu numai bătrâni, cum credea el că vin de obicei. Nu se mai uita după Silvia, dar aştepta ca aceasta, din clipă în clipă, să-l tragă uşor de mânecă. Într-adevăr, cineva îl trase de geacă. Era Onu... Frăţiorul i se aruncă în braţe, şoptindu-i la ureche: „Ai venit şi tu! Ai venit şi tu!" Matei înţelese că veniseră părinţii lui. Fără să-i zică nimic, aceştia se aşezară în preajma lui.


Silvia adormise greu, târziu, în ajun. Casa arăta minunat. Sarmalele fuseseră pregătite, cozonacii şi multe alte bunătăţi. Ea împodobise bradul, uitând pe moment de neînţelegerea cu mama. Visase un Moş Crăciun, bătrân, îmbrăcat în alb, cu barbă albă şi cu o privire plină de bunătate, care îi dăruise... un CD. Se trezise târziu, pe la 9,30. Sub brad erau puse mai multe cadouri, pentru ea şi Dănuţa. Nu le deschise. Se spălă, se îmbrăcă în grabă. Îşi aminti de cadoul pentru Matei. Se descălţă şi îl luă. Pe mobil nu primise încă niciun mesaj. „Probabil Matei n-a ajuns la biserică. Totuşi, o să mă grăbesc." Se făcuse 10.

- Unde te duci, Silvia? Nici nu ţi-ai deschis darurile?! o opri din drum d-na Emilia, ieşind din bucătărie. Ai zis că-mi faci azi bezelele şi icrele. Măcar atât.

- Mamă, avem pregătite deja prea multe. După cum îi cunosc eu pe alde mamaie, o să vină şi ei cu bunătăţi. De ce nu te odihneşti şi tu, de ce nu te bucuri de ziua asta? În plus, nu-i destul că nu mă laşi la Diana, trebuie să-mi interzici chiar tot? dădu să plece fata.

- Atunci du-te doar la vecina de sus, ştii tu, că mi-a promis o prăjitură cu cremă de ness. Am vorbit eu cu ea, acum câteva zile. După aceea, poţi să pleci - dar să nu stai mult. Eu mai am ceva în cuptor...

- Mamă, trimite-o pe Dănuța! Eu...

- Dănuţa s-a dus în Cişmigiu. Se întâlneşte cu colegii de clasă. Hai, du-te! termină mama Silviei.

Neputincioasă, Silvia se supuse. Vecina era una din prietenele mamei ei. Foarte curioasă şi vorbăreaţă, iscodind-o cât mai mult pe „fata d-nei notar şi a d-lui doctor"...

- Intră, Silviuţa. Prăjitura e gata. Mai are puţin şi se răceşte. I-o aduceam eu mamei, dar aştept să vină nişte rude... ştii că nu mă pot opri să nu discut câte ceva cu mama ta... Mai ales că urmează să primesc o moştenire...

Pe la 11,30, Silvia ajungea la biserică, gâfâind. Încercase să-l sune pe Matei, dar acesta avea mobilul închis. Biserica era plină de oameni. Efectiv, ea nu putea intra. Slujba se auzea şi afară, prin două boxe. Amărât, Ghiocelul stătea pe treptele bisericii, ocrotită de cojocul ei gros. „Matei o fi înăuntru sau...", se gândea ea. Înăuntru se cântau colinde, în timpul împărtăşaniei preoţilor şi, apoi, a credincioşilor. „Nouă azi ne-a răsărit... Domnul Iisus Hristos...". Silvia fredona în gând colindele, le ştia. Între timp, ajuta mai multe bătrânele să coboare treptele bisericii, pe care poposeau fâşii de zăpadă sticloasă.

După un timp, la sfârşitul slujbei, începu predica. Se auzea clar, şi afară. Vocea puternică şi blândă, totodată, a preotului, răzbătea până la inima lui Matei, ca şi la cea a Silviei.

„...E ziua în care s-a vestit bucuria pentru toţi oamenii pe pământ. Chiar şi animalele s-au bucurat, în nevinovăţia lor. Dumnezeu S-a întrupat, a venit aproape de oameni şi, ca să nu-i sperie cu măreţia Lui infinită, S-a arătat ca Prunc neajutorat, în iesle. Bucuraţi-vă şi voi, cei de astăzi! Hristos Se naşte în inimile voastre, venindu-ne aproape... Primiţi-L în iesle şi cântaţi-I colindul credinţei!..."

La sfârşitul predicii, în timpul miruitului, se împărţeau cadouri. Pentru copii şi tineri. Mai mult, în acel an, preotul paroh al bisericii se gândise să facă o mică surpriză şi celorlaltor credincioşi, printr-un mini-concert de colinde, cântate de trei eleve de la Liceul de muzică şi prin mici daruri pentru toţi cei ce participaseră la slujbă. Dulciuri, cărţi, CD-uri cu colinde... Matei primi la miruit cărticica numită „Rugăciuni pentru liceeni". Apoi el luă anafură, de care ştia..., mai ales că nu apucase să mănânce nimic de dimineaţă.

O văzu, curând, şi pe Silvia, în rând cu femeile, la miruit. Îi făcu semn că o aşteaptă afară. Silvia îi zâmbi chinuit. Spera ca el să nu se fi supărat de întârzierea ei. Ea primi de la preot un CD cu colinde.

La ieşire o aşteptau d-na Maria, d-l Virgil, Matei şi Onu. Toţi o îmbrăţişară cu drag. Fu un moment de transmitere reciprocă a bucuriei. Matei îi înmână cutiuţa lui. Onu deschisese punga cu dulciuri primite de la biserică... se murdărise pe mâini de ciocolată. Toţi râseră de el. Silvia scoase patru lănţişoare de aur cu cruciuliţe.

- Pentru dumneavoastră! le întinse ea.

- Vai, Silvia, ne răsfeţi! Mulţumim! îi răspunse d-na Maria. Nu vii pe la noi?

- Mă aşteaptă ai mei, se întristă brusc fata.

- Hai, Silvia, doar puţin. Masa e gata. Ciocneşti cu noi un pahar cu vin, iei o sărmăluţă şi gata! o îmbie d-l Virgil. Ai tăi nici n-o să-ţi observe întârzierea.

O porniră toţi spre casa lui Matei, veseli. De fapt, cel mai mult se bucurau în sinea lor de participarea lui Matei la slujbă. Nu se aşteptaseră. Sau, dacă venise, credeau că va fi acum îmbufnat..., ca şi cum ar fi făcut un lucru impus. Matei părea însă la fel de vesel ca şi ei. Fredona un colind, la braţ cu Silvia.

Ghiocelul nu stătu mult la Matei. Ar fi stat ea acolo toată ziua, nu-i vorbă. Parcă făcea deja parte din familia lui. Fu impresionată de lumânările d-lui Virgil. Normal, a ei, cea din cutie, îi plăcea cel mai mult. Şi de goblen, de asemenea.

- V-aţi dat atâta silinţă pentru mine..., îi spuse ea d-nei Maria. O să-l pun în camera mea. O să-mi amintească de ziua asta frumoasă.

Singura enigmă nedezlegată era CD-ul.

- Ce conţine? încercase ea să-l tragă de limbă pe Matei.

- Asta o să vezi singură, acasă..., zâmbi el misterios. Dar cum de nu mi-ai adus azi nicio poezie? Eu credeam că o să mă răsfeţi chiar cu mai multe...

- Ah, ştiam eu că am uitat ceva... Dar, lasă..., ne vedem mâine, nu? Ţi le aduc eu atunci! îi promise fata.

- Deci erau mai multe! Ştiam eu! Bine, vorbim mai pe-ndelete mâine... Te sun deseară, mai zise el, tot enigmatic.

- Până la urmă te duci la Diana? Singur?

- Da... Probabil... Mai e până deseară... Mă mai gândesc... O să-ţi spun sau o să-ţi trimit un mesaj. Stai liniştită şi ai încredere în mine. Va fi bine, o ne-lămuri el.

- Atunci eu plec..., deja am stat prea mult. Probabil şi voi aşteptaţi pe cineva. Mulțumesc foarte mult de daruri! Sunt cu adevărat speciale! încheie Silvia.

De cum ajunse acasă, Silvia intră val-vârtej în dormitorul ei. „Ce e pe CD-ul de la Matei?" Mama ei o urmărea pe sub sprâncene.

- Aşa târziu?? Cât ţine slujba de Crăciun? Să nu-mi spui că ai primit cadouri de la biserică, nu te cred. Silvia, m-auzi? îi zise aceasta.

- Mamă, nu mă tortura. N-am făcut nicio crimă. De la biserică am primit un CD cu colinde. Vrei să-l asculţi? Restul le-am primit de la Matei. Uite şi tu, lumânarea e făcută integral de tatăl lui, iar goblenul, de d-na Maria. Vezi ce oameni drăguţi?

- Și Matei ce ţi-a dat? Dar tu, ce i-ai dat? Ţi-ai cheltuit toţi banii de buzunar, cred. Te cunosc eu.

- O să vin la bucătărie imediat. O să te ajut cu orice e nevoie, îi răspunse fata, afectată.

Pe CD, programul de traducere al lui Matei conţinea şi o mini-scrisoare de-a lui, ca prim text de probă, care putea fi tradus la o simplă apăsare de buton. Silvia inspectă mai întâi programul, interfaţa, comenzile, apoi citi şi textul. Mama ei plecase. „Iubita mea, am alcătuit acest program cu gândul la tine şi sperând că vei vrea să mă ajuţi să-l dezvolt, în franceză şi spaniolă. Consideră-l poezia mea de Crăciun pentru tine. Eşti prietena mea cea mai bună şi cel mai gingaş ghiocel. Matei."

 

 


 
Capitolul  XXIV

 

 


Seara de Crăciun. La Diana, perechile soseau, cu clopoţei, cu daruri, cu bucurie. Cora era sclipitoare, plină fiind de speranţa că-l va întâlni pe Matei, singur. „Adelin va înţelege...", se minţea ea. Adelin, sobru, o sorbea din ochi. Se resemnase de mult cu simpatia lui faţă de Silvia. Sub masca de clovn o urmărise pe Cora decorând hipermarchetul şi treptat se îndrăgostise de ea. Se prefăcea însă că e distant..., un amic pe umărul căruia să-ţi plângi eşecurile...

Sorina şi Marcel, eleganţi, se oferiră spre ajutor la servirea mesei sau la desfacerea vinului. Victor începuse deja să pozeze. De altfel, şi Adelin avea camera foto la el. Sosiseră toţi, dar nu ştiau încă nimic de Matei şi Silvia. Se răzgândise doamna notar? Matei venea totuşi singur? Petrecerea începu, în tot cazul, fără ei, spre dezamăgirea tuturor, în special a Corei. Locurile lor fură însă rezervate la masă.

În acest timp, Matei, de mână cu Onu, era la uşa Silviei. Fata nu ştia nimic. Matei îşi pusese o „capră" pe cap şi pe spate - pe care tocmai i-o adusese mătuşa Vasilica. Începu să clămpănească cu ea, în timp ce Onu cânta... Uşile de pe palier se deschiseră. Într-un final, şi cea a Silviei. Ieşise d-l Radu, vrând să-i dea nişte bani lui Onu. La fel îi întinseră şi vecinii.

- Mulţumim, am venit să colindăm special pentru familia Petrescu! se auzi vocea lui Matei.

Silvia apăru imediat lângă tatăl ei.

- Ce surpriză! Intraţi, le zise ea. Tată, el e Matei Topaz, prietenul meu. Şi el e Onuţu, râse ea, fratele lui cel mic. Poftiţi. Trebuie să omenim colindătorii..., îi spuse ea timid, tatălui.

- Desigur, intraţi, îi pofti acesta.


Era seara în care se puteau petrece minuni. Doamna Emilia, care tăifăsuia cu socrii ei în sufragerie, arboră o mină amabilă la vederea „caprei". Aproape că nu se vedea că e indispusă de vizită. Silvia nu ştia ce o să se întâmple în continuare. Ea era îmbrăcată obişnuit. Se vedea că ieşise din dormitor.

- Dar poftiţi! Un suc, ceva? îi invită d-l Radu.

- De fapt, nu am venit să stăm, îndrăzni Matei, amabil, dar ferm. Am venit cu o rugăminte...

- Da, ştiu despre ce este vorba, tinere..., îi tăie vorba d-na. Haideţi înăuntru, să discutăm. Poate vei reuşi cumva să mă convingi. Să vedem dacă ai stofă de avocat.

Bunicii Silviei, oameni de la ţară, glumeți şi plini de o modestă înţelepciune, îl luară imediat în primire pe Onu. Îl făcură să le spună toate colindele, poeziile, pe care le ştia, în timp ce Matei pleda pentru prietenia lui cu Silvia.

- D-nă Emilia, deşi Silvia nu mi-a spus niciodată nimic, eu am dedus că nu vă sunt prea mult pe plac, din diferite motive, de care eu nu mă ruşinez. Vă înţeleg foarte bine. Cu toate acestea, îndrăznesc să sper că vă veţi schimba opinia vreodată, pentru că atât eu, cât şi familia mea, suntem oameni demni, dintr-o bucată, cinstiţi şi muncitori. Niciodată nu vom lăsa valurile necazurilor să ne acopere. Eu sunt un luptător. Nu chiar mereu foarte hotărât, e drept, în privinţa a ce vreau în viaţă. Dar voi fi. Ştiu în mod sigur că Silvia..., cum să vă zic, ...e foarte ataşată de mine, iar eu sunt gata să lupt pentru ea. E o fată rară, minunată...

- Dragă..., Matei, îi răspunse încurcată şi încordată d-na Emilia, nu sunt obişnuită cu abordări atât de puţin diplomatice. Atât de directe. Ăsta e farmecul tinereţii. Pentru seara asta, ai învins. Dar nu-mi forţa mâna. Eu vreau ca Silvia să se concentreze cât mai mult spre o carieră strălucită. Dacă voi considera că tu o abaţi în vreun fel de la asta..., voi interveni. Iată, îţi răspund la fel de direct. Eşti un băiat simpatic şi pari de treabă..., dar eu n-am foarte multă încredere în oameni. Silvia, ce mai aştepţi? Te-ai îmbrăcat? schimbă ea vorba. Apoi, revenind la Matei:

- Să ai grijă de ea, să o aduci acasă de dimineaţă...

- Sigur, d-na Emilia, d-le Radu. Vă mulţumesc foarte mult! Crăciun fericit!

Matei ieşi, cu Silvia şi Onu. Trecură pe la casa Topaz, să-l lase pe micuţul colindător şi ... capra, după care luară un taxi până la Diana.

În urma lor, d-na Emilia îi explică soţului ei şi Dănuţei, care o priveau neîncrezători.

- Ei, ce vreţi, sunt şi eu, în fond, o romantică. Dacă a venit cu capra! După mine tu nu ai venit aşa! îi aminti ea domnului Radu. În urmă cu mulţi ani, de Crăciun, acesta venise să o ceară de la părinţi. Aceştia, şugubeţi, îl puseseră mai întâi să colinde. D-l Radu nu ştiuse decât... „Steaua sus răsare". În amintirea vremurilor acelora, d-na Emilia fusese îmblânzită în acea seară. Socrii ei se bucurau.

- E isteţ foc băieţelul! Iar tânărul... e frumos foc! îi ziseră ei nurorii.

La Diana veselia începuse. Nimeni nu spera să-i vadă sosind pe ultimii „porumbei".

- Cum de aţi putut veni? S-a întâmplat vreun miracol? se bâlbâi Cora.

- Aaa, e o poveste lungă, râse fericit Matei. Minune de Crăciun! Capra ne-a salvat!

- Ce capră? Ia să ne povestiţi voi totul! îi luă la rost Diana. Matei îi întinse, ca dar, o uriaşă sticlă de şampanie, îmbrăcată într-o căciuliţă roșie, luată de la tatăl Silviei. Victor fotografie momentul. Adelin filma... mai mult cum își scoate Silvia cojocul, rămânând într-o rochiţă albă, cu sclipiri fine, scurtuţă.

- Vai, Silvia, acum chiar eşti un ghiocel... ,o complimentă Marcel. Jderule, eşti puternic. Dacă ai reuşit s-o convingi pe mama Silviei...


Povestiră, dansară, mâncară, descoperiră surprizele din brad, până aproape de zori. Cora părea mulţumită, alături de Adelin. După ce obosiseră de toate, ba chiar se gândeau să se retragă pe la casele lor, Sorinei îi veni o idee:

- Dacă tot e Crăciunul, nu încercăm şi noi să înjghebăm ceva, adică să cântăm ceva, legat de asta? Mă gândesc la ceva ad-hoc, aşa..., ca să nu plecăm atât de repede. Sau sunteţi somnoroși?

- Nicio problemă, vă servesc imediat o cafeluţă, le zise Diana. Mie îmi place ideea. Eu am o chitară. Putem folosi şi clopoţeii. Pian nu am, adăugă ea, privind spre Silvia.

- Vrei să spui că nu aveai...! interveniră părinţii lui Barbie-girl. Uite cadoul nostru: o pianină electrică. Ştiam că îţi doreşti aşa ceva.

- Superrr! îi îmbrăţişă aceasta. Aşteptam să-mi faceţi o surpriză, dar am crezut că petrecerea ţine loc de orice alt dar. Ce mai aşteptăm, băieţi?

- Dar textul..., ce cântăm? Ceva cunoscut sau...? Și melodia?

- Fetele să se gândească la text, iar noi, la melodie, propuse Victor. Adelin ne face şi un video-clip, glumi el.

Silvia aşternu pe o hârtie:

Cetină de brad în cruce,

Cetină de brad,

Mireasma ta-i tare dulce,

Cetină de brad.

Cetioară, intr-n casă,

Cetină de brad,

A Crăciun să îmi miroasă,

Cetină de brad.

Să chemi şi colindătorii,

Cetină de brad,

Să îmi dea darul urării,

Cetină de brad.

Sorina o urmărea. Adăugă şi ea o strofă:

Să-mi vorbeşti de Domnul Sfânt,

Cetină de brad,

Cum venit-a pe pământ,

Cetină de brad.

Diana îşi acordă chitara. Băieţii fredonau ceva. Se reuniră. Silvia le arătă foaia. Numai Cora nu participa la freamătul lor. I se părea o prostie ce făceau. Nu credea că va ieşi ceva. Matei luă chitara şi începu cu câteva frânturi... Încet, încet, melodia se închegă. Victor luase clopoţeii. Fetele începură să cânte. După vreo oră, cântecelul era fredonat de toţi. Silvia trecuse la pian. Erau încântaţi şi părinţii Dianei. Ba chiar şi Cora. Adelin, care nu avea vreo înclinaţie muzicală, filma totul. Videoclipul era gata.

- Dacă nu mă înşel, există un concurs anunţat la TVR1, legat de melodii de iarnă, îşi aminti Diana. Înscrierile se fac pe bază de CD, până la data..., să-mi amintesc..., a, da, 31 decembrie! Nu mai ştiu însă câte minute trebuie să dureze cântecul! Să vă uitaţi la TVR, să aflaţi! Nu vreţi să ne înscriem? Cred că va fi melodia iernii... Ei?

- Da, e interesant. Dar noi suntem începători. Nu avem nicio şansă acolo, replică Matei. Apropo, e vreun premiu în joc?

- E o sumă de bani şi diverse alte cadouri, sponsorizate. Dar nu pentru premiu aş vrea să cântăm. Ci aşa, ca o provocare. Orice are un început, nu? se pisici Diana.

- Din partea mea, nicio problemă. Îi cooptăm şi pe hulubaşii de la munte? întrebă Marcel.

- Adică pe Doru şi Alexandra? Nu ştiu... O să-i întrebăm, propuse Sorina.

- Dar de Revelion ce faceţi? Aveţi şi atunci un plan? schimbă subiectul Silvia.

- Noi plecăm la Paris, cu familia, mărturisi Diana. Pentru trei zile.

- Eu sunt invitat la Sorina..., se înroşi Marcel, privind-o pe drăgălaşa Păpădie.

- Iar eu îmi aştept perechea, să se întoarcă din străinătăţuri, râse Victor. Ai grijă, Diana! Parisienii sunt fluşturatici! 

- Eu..., nu am niciun plan, recunoscu Matei. Poate vom face unul împreună, îi răspunse el direct Silviei.

După toate acestea, petrecerea se sparse în firişoare de somn şi bună-dispoziţie, care se revărsară peste toţi participanţii. Ei se retraseră pe la casele lor, băieţii conducându-le pe fete, mai întâi.

- A fost o seară - noapte excelentă, încheie Victor, către părinţii Dianei. Din toate punctele de vedere. Vă mulţumim de organizare, de surprize.

 

 


Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     
  
Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article