Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Povestea elefantelului si a veveritei

  Povestea elefantelului și a veveriței





- Mami, ce găteşti azi?

- Pentru că suntem în post, ciulama de ciuperci şi ştrudel cu mere şi nuci. Şi între timp, bineînţeles..., povestea. Tu vei spăla ciupercile, ne-am înțeles?

- Da, mamă...

- Ei, cică era odată un elefănţel. La fel cu fraţii lui, elefănţeii cu trompă aurie. Erau atât de la fel, încât mama elefăntiţă nu-i deosebea decât după cum suflau din trompiţele lor. Unul suna ca un claxon de maşină, altul ca un... elefant,... în fine, elefănţelul nostru, cu mâhnire, nu scotea decât jalnice note muzicale: do, re, mi..., mai melodioase, mai false... Toţi fraţii râdeau de el, că nu putea speria nicio muscă, dacă se înfuria şi începea să trâmbiţeze din trompă.

„Cine a mai văzut elefant care să cânte", îl luau ei în râs. Sărmanul elefănţel... se retrăgea singur în pădurea de baobabi şi încerca să-şi facă alţi prieteni, în afara neamului său. Se umilea până şi în faţa iepuraşilor - dar şi ei râdeau şi glumeau pe seama lui: „Eşti mare, dar nu poți nimic, nici măcar să ne sperii pe noi nu poţi! Hi! Hi! Hi!" Și iepuraşii dansau în jurul lui, rugându-l: „Hai, cântă, Trompă aurie, cântă!"


Scoţând un mi bemol a jale, elefănţelul se retrăgea în alt colţ al pădurii, unde să-şi afle singurătatea. Asta era petrecerea lui, în mai toate zilele. Se înveselea doar când ploua, atunci dansa şi el în ploaie - dar ploua atât de rar!

Desigur, acum te aştepţi să spun: „până într-o zi, când...", că doar nu se poate ca o poveste să se termine trist, şi nici nu e aici vreo glumă proastă. Da, după cum în viaţa reală, dacă eşti bine intenţionat şi treci prin umilinţe, la un moment dat Dumnezeu găseşte o cale de a te pune la locul tău, adevărul ieşind la iveală după un timp oarecare, tot aşa e şi în poveşti: elefănţelul nu avea să plângă singur, luat în râs de fraţi şi de celelalte animale, toată viaţa.

Într-o seară, pe când se rătăcise el în tufişuri de kikothea (să nu mă întrebi ce sunt alea, că nu ştiu, sunt din poveste), o veveriţă zburdalnică, venită din creangă în creangă, de pe alt continent, s-a suit pe spinarea lui şi i-a zis: „Hei, prietene, ce ciudat e pe aici la voi! Copaci uriaşi, animale uriaşe... Mi-e cam frică! Nu ştii, cumva, să cânţi, orice, ca să-mi alungi teama? Dacă vrei cumva să mă mănânci..., n-ai nicio şansă! Eu mă mişc foarte repede. Pot să-ţi demonstrez!" Atunci, veveriţa se cocoţă, într-o clipită, în vârful primului baobab. Coborî repede, ameţită.

- Mamăăă, de acolo de sus se vedea casa mea!

Elefănţelul, uluit, nu mai avu timp de reacţie. Încântat de prietenia care i se oferea gratuit, ba chiar i se cerea, contrar aşteptărilor, se porni pe cântat. La început mai timid şi mai fals, apoi, din ce în ce, contură o melodie drăguţă. N-ai fi zis că un elefant poate cânta atât de frumos. Încântată, veveriţa făcu trei tumbe. De aici, prietenia evoluă rapid. Elefănţelul cânta, veveriţa făcea acrobaţii, totul strună... Se întâlneau în fiecare zi, lângă aceleaşi tufişuri de kikothea.


Observând o schimbare la fratele lor „muzical", care părea liniştit şi nu mai băga în seamă glumele lor înţepătoare, elefănţeii fraţi hotărâră să-l urmărească prin pădure. Trimiseră pe unul dintre ei, ca spion. Acesta... nu putu să se strecoare, cum ar fi trebuit, în spatele pâlcurilor de copaci, mai ales că îl apucă şi o tuse cu sunete măgăreşti..., deci se dădu de gol. Veveriţa nu se sperie, doar se miră văzând că Trompiţă aurie se oprise din cântat. Mai mult se îngrijoră cel surprins (de, un elefant nu e bun ca detectiv! Deci, atenţie, copii! Să nu rugaţi niciodată elefanţii să urmărească pe cineva, că nu se pricep - e un mic secret bun de ştiut!), care era în stare de şoc, auzind cât de frumos ajunsese să cânte fratele cel batjocorit.

Veveriţa făcu singură prezentările:

- Vai, un frate de-al tău cu trompă aurie! Ce bine! Vom avea cor de elefanţi! Putem organiza un concert! Ba chiar vă invit şi la mine acasă! Suuuppppeeeerrrr! Haideţi, cântaţi împreună!

Stingherit, surprinsul nu ştia cum să-i explice fiinţei ciudate că el nu se înjoseşte să cânte - şi că nici măcar nu ştie şi nu poate aşa ceva! Prin alte ţări o fi altfel? se mai gândea el, precaut, înainte de a mai râde de fratele său.

- Cum să-ţi explic, interveni cântăreţul, dragă amică, nu toţi elefanţii cântă. Mai precis, doar eu cânt, din tagma elefantină. Fratele meu nu poate, decât să te sperie. Vrei să auzi?

Veveriţei îi fu dat să audă cel mai ţipător claxon de maşină, scos vreodată de un... elefant. Se îngrozi şi ţuşt! în vârful baobabului ateriză. Degeaba o imploră Trompiţă aurie să coboare, nu fu chip. Cu jale, cântăreţul plecă acasă, cu fratele lui, ce era la fel de trist. Pe drum, nu vorbiră nimic. Era clar că o fiinţă venită de departe putea vedea altfel lucrurile: elefantul cântăreţ îi plăcea, iar cel cu glas de claxon o speria. „Îi voi explica mâine, să nu mai fugă", se consola Trompiţă.


Eşuatul detectiv dădu raportul fraţilor, cu trompa... căzută.

- M-am simţit tare prost. Şi să ştiţi că el cânta frumos, mi-a plăcut şi mie!

Ca să nu mai lungesc vorba, că, uite, şi mâncarea e gata, veveriţa a înțeles că dăduse peste un elefant neobişnuit, pe care, în tot cazul, l-a invitat în ţara ei, să susţină concerte; iar fraţii nu l-au mai şicanat, ci i-au amenajat o scenă, ca să poată cânta tuturor doritorilor..., până mai ieri indiferenţi.

Aşa că, trageţi ce concluzii doriţi dvs.! De ce trebuie să apară o „veveriţă", ca să ne dăm seama că nu toţi „elefanţii" sunt la fel?!

Și-am încălecat pe o bobiţă,

Şi v-am spus povestea c-o trompiţă!




Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
Spre povești clasice repovestite, dați
click aici.


 

  Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article