Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Sfanta Taina a Botezului la Nicolae Cabasila

Referat
Mirela Șova

Sfânta Taină a Botezului la Nicolae Cabasila

 

 

 

 

 

Sfântul Nicolae Cabasila, nepotul episcopului Nil Cabasila şi cunoscut teolog bizantin al secolului al XIV-lea, se impune prin viaţa sa curată, rămânând cunoscut mai ales prin două lucrări: „Erminia sau tâlcuirea Sfintei Liturghii" - primul tratat critic şi sistematic de interpretare a Sfintei Liturghii - şi „Viaţa în Hristos", cea mai preţioasă lucrare de mistică liturgică sau sacramentală din întreaga teologie ortodoxă, tratând despre viaţa harică sau spirituală ce ni se împărtăşeşte prin Sfintele Taine şi care ne uneşte cu Hristos.

În această din urmă lucrare, accentul cade pe două mari Taine ale Bisericii, şi anume pe Botez şi Euharistie, fără să se facă însă vreo ierarhizare a Sfintelor Taine: „Nu se cade să dispreţuim nici pe una din Sfintele Taine, ori dacă nu, atunci le dispreţuim pe toate, pentru că una şi aceeaşi putere lucrează în toate Tainele şi pentru că puterea lor izvorăşte din aceeaşi jertfire a Mielului, din aceeaşi moarte şi din acelaşi sânge al Lui." (p. 100, din „Despre viaţa în Hristos", 1997) Cugetul autorului însă a insistat asupra Tainei de pătrundere a omului în viaţa creştină (în viaţa în Hristos) şi pe Taina Euharistiei, ca Taină ultimă, în sensul că o mai mare fericire decât o procură ea nu mai poate fi aici pe pământ, în sensul unirii maxime cu Hristos.


Ne vom opri în continuare asupra Tainei de pătrundere în viaţa întru Hristos, pentru că în această Taină se arată în mod şocant, total, faptul că este vorba de darul lui Dumnezeu. Este vorba de Taina Botezului.

În Cartea I, N. Cabasila insistă asupra rolului Sfintelor Taine în viaţa duhovnicească: „Datorită Sfintelor Taine ne naştem şi noi la viaţa duhovnicească, cu ajutorul lor creştem în ea şi ajungem să ne unim în chip minunat cu Însuşi Mântuitorul nostru." (op. cit., p. 29) Iar pentru a ne uni cu Hristos, trebuie să trecem prin toate stările prin care a trecut şi El. „Căci, într-adevăr, noi de aceea ne şi botezăm, ca să ne îngropăm şi să înviem împreună cu El, de aceea ne ungem cu Sfântul Mir, ca să ajungem părtaşi cu El prin ungerea cea împărătească a dumnezeirii şi, în sfârşit, de aceea mâncăm hrana cea preasfântă a Împărtăşaniei şi ne adăpăm din dumnezeiescul potir, ca să ne cuminecăm cu însuşi trupul şi sângele pe care Hristos le-a luat asupră-Şi. Aşa că, la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce S-a întrupat şi S-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit şi a înviat pentru noi." (p. 48)

Observăm că Botezul, Mirul şi Împărtăşania se prezintă într-o triadă nelipsită la Sfântul Cabasila, căci „Botezul este cel care ne dă însăşi fiinţa şi trăirea noastră în Hristos, căci până nu primesc această Taină, oamenii sunt morţi şi plini de stricăciune şi abia prin ea păşesc la viaţă. Ungerea cu Sfântul Mir desăvârşeşte pe noul născut la viaţa Duhului, întărindu-i puterile de care are nevoie aici pe pământ. Iar dumnezeiasca Împărtăşanie susţine această viaţă, păstrând-o într-o stare înfloritoare." (p. 30) Şi toate aceste Taine se oglindesc în viaţa Mântuitorului, după Nicolae Cabasila. Astfel, „pentru aceea Domnul a binevoit să primească botezul de la Ioan, vrând prin aceasta să arate ca într-o oglindă măreţia Botezului pe care El îl va întemeia." (p. 32) Deschiderea cerurilor la Botezul Domnului arată că „taina Botezului este aceea prin care ne învrednicim să vedem desfătările cereşti." (p. 32)


Cercetând în particular Taina Botezului, autorul va delimita trei coordonate de expunere: prima - întâietatea de primire a Tainei şi semnificaţia acestei întâietăţi; - a doua: prezentarea şi analiza numirilor date Tainei; - a treia: fragmente din slujbele şi cântările ce se săvârşesc odată cu Botezul şi însemnătatea acestora. Vom analiza şi noi aceste trei coordonate, pe urmele Sfântului Cabasila.

În primul rând, faptul că Mântuitorul mai întâi s-a botezat ne indică faptul că baia Botezului e începutul şi temelia vieţii în Hristos. În al doilea rând, numirile Tainei arată faptul că primirea Botezului e începătura vieţii în Hristos: „naştere", „renaştere", „creare din nou", „pecete", „baie", „ungere", „luminare", „dar al lui Dumnezeu". Iar numirea „naştere" tocmai aceasta arată, pe când numirea „naştere din nou", „creare din nou" indică faptul că noua viaţă fusese accesibilă cândva omului, numai că a pierdut-o, şi că o poate regăsi prin această Taină. (p. 50)

„Pecete" se numeşte Botezul pentru că „însemnează cu chipul împăratului" (p. 51), Nicolae Cabasila citând aici pe Sfântul Apostol Pavel: „Iisus Hristos s-a înscris înlăuntrul sufletelor noastre, şi încă sub formă de om răstignit." (Galateni III, 1). De altfel, pe lângă urmarea vieţii Mântuitorului, Sfântul Cabasila e interesat şi de adevărul scripturistic, pe care îl citează în chip firesc, nepedant şi spontan, ca şi de adevărul patristic (traducătorul român al cărţii observă des asemănările ideilor sfântului cu idei de la Dionisie Pseudo-Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul în special) şi chiar filosofic, în unele cazuri (există câteva citări din Platon, Aristotel, stoici).


Autorul nu se fereşte nici de comparaţiile plastice atât de uzitate de Sfinţii Părinţi. De exemplu, în cazul numirii de „pecete" dată Botezului, Cabasila compară reimprimarea chipului lui Hristos în om cu argintul şi arama muiate de foc şi bătute de ciocan, dobândind prin prelucrare şi o numire nouă: statuie sau inel. (p. 51) La fel şi creştinul la Botez e şi numit, ca şi cum abia atunci a fost cunoscut: „Nici un om nu poate spune că a fost cunoscut de Dumnezeu până nu s-a învrednicit să primească raza Botezului." (p. 52) De aceea e citat Psalmistul David în legătură cu cei ce nu au o viaţă duhovnicească: „nu voi pomeni numele lor pe buzele mele." (Psalm XV, 4)

Dar Botezul mai e numit şi „luminare", căci ne dă puterea să gustăm lumina, alungând de la noi întunecimea păcatului. Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul generalizase această numire a Tainei. Ca „dar al lui Dumnezeu", Botezul arată marea dragoste a lui Dumnezeu, fiindcă noi, nenăscuţi fiind, nu ştiam ce să dorim, şi iată, Dumnezeu ne-a dat Taina pentru a ne face fericiţi. (p. 53) Cât despre celelalte numiri, toate arată începutul vieţuirii noastre cu Hristos.

Slujbele ce însoţesc săvârşirea Sfântului Botez „ne spun acelaşi lucru" (p. 53). Autorul aminteşte rugăciunile preotului de slobozire de satana şi de exorcisme, ceea ce arată că omul nu era desfăcut de vechea ruşine a păcatului; apoi aminteşte de suflarea preotului peste faţa celui ce se botează, ca şi cum acesta înainte n-a avut viaţă; apoi vorbeşte de faptul că omul care vrea să fie botezat e gol de haine şi încălţăminte, semn al pregătirii pentru o viaţă cu totul nouă; cel ce se botează scuipă şi suflă din rărunchi spre Apus, ca şi cum ar scuipa pe necuratul - practică amintită şi de Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Cateheza I mistagogică"; apoi cel ce se botează e uns, potrivit numelui de „creştin" („uns"; în limba greacă, hrizein = a unge): „unge-se robul lui Dumnezeu cu undelemn al bucuriei"; apoi întreita afundare în apă - când catehumenul dobândeşte întreaga fericire dorită, fiind făcut fiu al lui Dumnezeu în numele Sfintei Treimi. (p. 57)


E interesantă iarăşi comparaţia pe care o face autorul în cazul întreitei cufundări, drept pentru care o redăm: „Căci scufundându-te în apă, îţi pierzi urma şi laşi să se înţeleagă că ai ajuns să te lipseşti de viaţa din aer. Iar a te lipsi de viaţă e totuna cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat iarăşi la suprafaţa apei, ajungând din nou la lumină, înseamnă că te doreşti fierbinte după altă viaţă, iar după ce ai dobândit-o trăieşti numai pentru ea. Din această pricină şi cerem în slujba Botezului ajutorul Făcătorului a toate, fiindcă acum dobândim din nou viaţa, iar o creare din nou e cu mult mai însemnată decât cea dintâi." (p. 58)

Întreita cufundare e legată şi de revelarea explicită a Treimii, şi de „moartea cea de trei zile şi scularea din morţi a Mântuitorului - tocmai împlinirea iconomiei divine". (p. 60) Astfel patima şi moartea Mântuitorului sunt împlinite prin apa Botezului asupra trupului nostru.

După explicarea Sfintei Taine a Botezului potrivit celor trei coordonate amintite, Sfântul Cabasila nu se opreşte, ci tratează alte subiecte referitoare la Botez, în subcapitolele „Omul vechi şi biruirea lui" şi „Puterea pe care ne-o dă Botezul. Pilda mucenicilor". În primul subcapitol amintit, autorul ne dă o frumoasă explicaţie a transmiterii păcatului originar: Adam, de când s-a încrezut în duhul cel rău şi şi-a întors faţa de la Stăpân, şi-a pierdut sănătatea trupului şi a sufletului. Căci nu numai sufletul şi-a pierdut tihna, ci şi trupul, „ca o unealtă în mâinile lucrătorului" (p. 60), după cum lui Adam, când s-a ruşinat, i-a roşit şi obrazul. Astfel că, alături de celelalte daruri fireşti, s-a trecut asupra urmaşilor primului om şi răutatea lui, prin trup. Căci din trupul lui Adam răutăţile au trecut asupra sufletelor ce s-au născut trupeşte din el. Ori nu este om care să nu fie urmaşul lui Adam, încât toţi poartă răutatea din naştere. Ba mai mult, spune autorul, noi, urmaşii, am întrecut cu mult răutăţile dintâi. Iar rostul Botezului e tocmai de a ne îndepărta de acestea şi de a ne sădi în loc dorinţa de bine.

Botezul înseamnă moarte - împărtăşirea de moartea lui Hristos, ceea ce presupune că ajungem prin Botez să avem parte şi de Înviere. (p. 63) Autorul e mişcat de marele dar al Botezului, care ni se dă fără strădanii; într-o clipă ni se şterge tot răul - „şi lucrurile merg până acolo că dacă s-ar întâmpla să murim îndată ce am primit Botezul, neducând cu noi decât pecetea darului primit prin el, chiar şi atunci ne-ar încununa Mântuitorul cu laurii biruinţei, întocmai ca şi când noi înşine ne-am fi oştit pentru împărăţia cerească." (p. 63)


Dar ce este cu această viaţă nouă întru care ne naştem? - se întreabă autorul. Şi tot el ne răspunde: „este începutul vieţii ce va să fie". „După cum nici viaţa de aici n-am putea-o duce dacă n-am avea simţirea lui Adam şi puterile cerute oricărui om ca să trăiască, tot aşişderea nici în lumea fericirii n-am putea ajunge fără a ne fi pregătit printr-o nouă viaţă dusă în Hristos şi fără să fi vieţuit după chipul şi asemănarea Lui." (p. 66-67)

În al doilea rând, viaţa cea nouă presupune împărtăşirea vieţii lui Hristos, adică devenim mădulare ale lui Hristos - „or, cât timp trăim aici pe pământ, capul acestor mădulare stă undeva ascuns şi se va arăta abia în viaţa ce va veni. Atunci însă şi mădularele vor străluci împreună cu capul şi vor împrăştia şi ele aceeaşi lumină, arătându-se lămurit fiecare în parte." (p. 73) De mirare lucru socoteşte Sfântul Cabasila faptul că şi cei ce nu s-au botezat vor învia, deşi „nu toţi vor trăi în fericire". El arată că învierea întru nestricăciune se dă în dar tuturor, nu numai celor înviaţi prin Botez (p. 68), dar bucuria de a sta faţă către faţă cu Dumnezeu se dă numai celor ce au dorit-o fierbinte.


Se ia în discuţie şi repetarea sau nu a Tainei Botezului. Autorul dovedeşte de ce nu se repetă Botezul: apostaţii, prin căderea din credinţă, îşi închid ochiul sufletesc câştigat, dar nu şi-l pierd - „căci darurile şi chemarea pe care ni le-a făcut Domnul nu ni le ia înapoi." (p. 72) Se vede de aici că Botezul nu împiedică libertatea omului, el poate să se depărteze după Botez de Dumnezeu, dacă aşa doreşte.

În al doilea subcapitol amintit, Nicolae Cabasila vorbeşte mai pe larg de roadele Botezului: „sufletul celor botezaţi ajunge să înfrunte răutăţi atât de mari, încât oamenii cu greu şi le pot închipui, ba nici trupul nu se mai sperie de un asemenea curaj, ci suferă atâtea chinuri câte a vrut sufletul." (p. 74) Asta nu înseamnă că Botezul înlătură moartea trupului, ci e vorba de curajul mucenicilor. În cazul martirilor, unii dintre ei nu fuseseră încă botezaţi, dar „neputându-i  boteza Biserica în apele sale, i-a botezat Însuşi Mirele Bisericii." (p. 76) fie văzut, trimiţând nori asupra lor să îi picure, fie nevăzut. Dar numai cine a fost fermecat în inima sa de dragostea lui Hristos poate să sufere pentru El chinuri şi moarte. Botezul sădeşte în sufletul omului o anumită cunoaştere şi presimţire a lui Dumnezeu, iar cunoaşterea naşte dragostea. Aici autorul face distincţie între cunoaşterea din predică şi cunoaşterea din trăire, care e posibilă în om ca rod al Botezului. (p. 78-79) Astfel că nici chiar Apostolii - martorii lui Hristos - nu şi-au dat seama cu adevărat de El şi de minunile Lui până nu au primit Botezul. (p. 80)

Iar în ceea ce priveşte mucenicii - ei au ridicat trofee mai strălucitoare dumnezeirii decât însăşi vestirea cuvântului, prin urmarea lui Hristos până la moarte. N. Cabasila dă exemplu câţiva mucenici, printre care fericitul Porfirie şi Ghelasie, care au ajuns martiri din cauză că au jucat pe scenă ca mimi Botezul. (p. 81-82)


Lăsând la o parte cazul mucenicilor, roada Botezului este o bucurie negrăită şi o dragoste nesfârşită, în lumina Sfântului Duh: "toată slujba Botezului e o sărbătoare a luminilor: făclii, cântări, închinăciuni pe la icoane, arătări pline de biruinţă, nimic ce n-ar fi bucurie." (p. 91) "Iată, pe scurt, care sunt roadele Botezului: ştergerea păcatelor, împăcarea omului cu Dumnezeu, sălăşluirea lui Dumnezeu în om, deschiderea ochilor sufletului în faţa razei celei dumnezeieşti, cu un cuvânt, orânduirea vieţii în aşa fel încât să privească numai spre viaţa viitoare." (p. 93) Dacă această Taină nu lucrează în toţi aceleaşi roade, nu înseamnă că e neputincioasă, ci ea e "aceeaşi în toţi şi pentru toţi" (p. 94), dar fie unii au risipit comoara, fie nu s-au pregătit pentru ea. Căci am greşi dacă am zice "că luminarea dă alte roade decât o arată însuşi numele ei." (p. 94)

Fireşte că omul poate greşi inclusiv după Botez, care îl spală de orice rău  şi-l sădeşte în Hristos. Dar Spovedania şi Împărtăşania sunt cele care îl vor întrema iarăşi, fără să-l scoale pe credincios aşa ca Botezul, fără strădanie, ci lăsându-l să şi lupte, ca unul ce nu mai e nou-născut, ci crescut şi puternic. De aceea s-ar părea că într-o anumită privinţă, aceea a iertării păcatelor, Botezul e mai mare decât Împărtăşania. (p. 126) N. Cabasila dovedeşte că e o diferenţă între "spălare" şi "mâncare" ce nu înseamnă inferiorităţi sau superiorităţi. Însă fericirea cea mai mare pe care o poate avea un creştin este Împărtăşania, ca o hrană cu Trupul şi Sângele Domnului Celui viu.

În partea a doua a cărţii, Sfântul Cabasila arată mijloacele de păstrare a harului Tainelor, calea supremă fiind dragostea, arătată în urmarea poruncilor, urmare ajutată şi de cugetarea neostoită la Legea Domnului, la viaţa Mântuitorului, la Sfintele Taine. Observăm, aşadar, originalitatea sfântului arătată în calea de mijloc: el nu urmează nici pe departe prezentarea scolastică, dar nici pe cea isihastă, curentele timpului său, ci calea Tainelor şi a dragostei, a Evangheliei şi a Părinţilor (nu că ar fi contra isihasmului).


În încheiere, prezentăm ceea ce ni s-a părut a fi cel mai frumos pasaj despre Sfânta Taină a Botezului: "Când ieşim din apa Botezului, noi avem în suflete pe Însuşi Mântuitorul nostru, şi încă nu numai în suflet, ci şi pe frunte, în ochi, ba şi în mădulare şi în cel mai ascuns ungher al fiinţei noastre, şi anume Îl avem plin de mărire, curat de orice păcat, lipsit de orice stricăciune, aşa precum a înviat, aşa cum S-a arătat apostolilor, precum era când S-a înălţat la cer şi, în sfârşit, cum va fi când Se va întoarce iarăşi să ne ceară comoara ce ne-a încredinţat-o." (p. 45) Amin.

 

 

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost0
Pour être informé des derniers articles, inscrivez vous :

Commenter cet article